Este ispita multor scriitori, gânditori cu apetit pentru mărturisiri și introspecții. Între genurile literare, specia dialogului epistolar se detașează cumva pentru că are din start un destinatar concret, cu care schimbi idei, păreri, amintiri. Însă de vreme ce e menit publicării – recte, dacă cei implicați, două sau mai multe persoane, sunt dispuse să se confeseze în fața unui cerc mult mai larg de presupuși cititori – acest negoț scriptic capătă valențe de conținut și rigoarea stilistică proprie literaturii.
În nevăzutul minții celuilalt (Editura pentru Artă și Literatură, 2024) este un dialog-confesiune între Cosmin Neidoni, eseist de la Timișoara, și Nina Corcinschi, critic literar și hermeneut de la Chișinău. Cei doi au ales drept titlu pentru cartea lor un citat de H.-R. Patapievici, folosit ca motto: „Ceea ce face din lumea cărților un loc atât de minunat este posibilitatea, deschisă fiecăruia dintre noi, de a pătrunde și de a locui – un timp – în nevăzutul minții celuilalt.” Alte două motto-uri sunt din Andrei Pleșu și Paul Goma – cumva spiritele tutelare ale acestei cărți.
O carte care, înțelegem din mărturisirile celor doi interlocutori, s-a născut involuntar, printr-un schimb de mesaje e-mail, și a crescut în timp, filă cu filă, capitol cu capitol. Cosmin Neidoni este cel care a avut inițiativa acestui dialog și chiar dacă i se pun și lui niște întrebări, acestea sunt ecourile temelor pe care le propune colegei sale. A rezultat o conversație între prieteni, ca la o cafea, pe o terasă, ca în mijlocul unui peisaj montan mirific, ce predispune la relaxare, meditație și rememorare.
Nina Corcinschi și Cosmin Neidoni sunt doi oameni ai cărții și discută subiecte care le sunt apropiate. Pornesc de la Narațiunile erosului – volum al Ninei Corcinschi, un excepțional tratat de literatură comparată (apărut la Editura Cartier, în 2022) și tentația prozei (eventual o „proză a parfumurilor”), evocă universul copilăriei și obiceiurile sărbătorilor de iarnă, pentru fiecare dintre ei, la țară și la oraș, în tradiție ortodoxă sau protestantă, lecturile adolescenței, meandrele educației, inclusiv deficiențele educației sentimentale în România de azi, narcisismul („neputința de a ieși din tine”), raportul dintre ethos și cultură, complicitatea Bisericii moscovite cu războiul lui Putin, groaza din primele zile ale invaziei ruse în Ucraina, lupta pentru puritatea limbii române în Basarabia și eforturile în acest sens ale Institutului de Filologie Română „B.P. Hasdeu”, al cărei director este Nina Corcinschi ș.a.
Vă propun în continuare un slalom printre reflecțiile celor doi autori, lăsându-vă să gustați densitatea și rafinamentul unui dialog intelectual.
Nina Corcinschi, cu sensibilitate profund feminină, despre clipele de grație ale scrisului: „Fără drumul spinos al lecturii, nu ai cum ajunge la calea de aur a scrisului… Lecturile îmi asigură cunoașterea – scrisul îmi asigură înțelegerea. Iar înțelegerea este vindecare, intrare în echilibru (…) Nu poți ieși la fel cum ai fost dintr-o carte scrisă de tine. E ca după o relație erotică cu cineva. (…) De multe ori scriu presată de timp, cu mintea arzându-mi de treburi, precipitată, obosită. Acestea sunt textele de obligație, textele de deadline-uri, cele care nu știu mai nimic despre mine. Cu adevărat fericită sunt de textele scrise organic, intens și acut participativ, textele somatizate, în care corpul meu devine literă, iar litera respiră.” (p. 56)
Cosmin Neidoni, mai teoretic (mai „masculin”), tot despre scris: „A pune ordine în devălmășia gândurilor este un beneficiu colateral pe care ți-l poate da scrisul pentru simplul fapt că actul găsirii cuvintelor în procesul de scriere te conectează cu mecanismele discrete ale cogniției. (…) Fără artă, fără literatură, activități care par a fi perfect inutile, lumea noastră s-ar prăbuși sub povara propriilor convulsii și a unor tensiuni sfâșietoare. Expresia are deseori avantajul de a diminua intensitatea unei nebunii.” (p. 59-60)
Nina Corcinschi: „Scrisul despre o carte este o relectură a cărții. O relectură și o regândire a lumii, o re-privire a lucrurilor și a oamenilor de undeva, din interior. (…) Revenirea, obsedantă uneori la aceeași imagine lirică, la aceeași situație narativă, căutarea iar și iar a unei formule fericite de expresie, vânătoarea de nuanțe în scrisul celuilalt – toate acestea fac parte din demersul hermeneutic al criticului, devenind, prin exercițiu repetat, un mod de comportament, o conduită morală, o filozofie a existenței.” (p. 10)
Cosmin Neidoni: „Nici talentul și nici geniul nu sunt condiționate de probitatea morală. S-ar putea scrie o istorie paralelă a literaturii cu scriitori compromiși din punct de vedere moral sau cu figuri profund reprobabile.” (p. 24).
* * *
Două caractere diferite, prin biografie și formație, dar apropiate prin afinități elective. Nina Corcinschi e născută la țară, la Dișcova, un sat din codrii seculari ai Orheiului, devenită citadină la anii maturității. Cosmin Neidoni este un orășean prin obârșie, un ins construit din ziduri de cărți, care însă nu i-au tocit sensibilitatea, ci i-au acutizat-o.
Satul, copilăria, ocupă un loc important în amintirile Ninei Corcinshi: „În ritmurile mele de acum, mi-e dor de micile mele fericiri de cândva. Mi-e dor să regăsesc răgazul reveriei în fața unui amurg de vară-toamnă, să mă bucur serile de o plimbare în voie, fără să stau cu frica agendei încărcate. Să mănânc zmeură direct din tufele din grădina de la Dișcova, să caut perele mici și zemoase de sub pomul care-mi veghea lecturile și sub care mă jucam nesfârșit cu păpușile. Să simt din nou mirosul fânului din mansarda unde citeam în adolescență, pe când credeam că satul care se vede în depărtare e Rădeni, acolo unde se măritase iubita lui Vasile din Frunze de dor… E acea fericire a timpului care are încă răbdare cu tine, care îți îngăduie bucuria, mirarea, exaltarea, jubilația în fața vieții. Când simți că încă-ți mai aparții.” (p. 34)
Pentru Cosmin Neidoni fericirea e un amestec de senzorialitate, de liniște interioară, de filozofie și refuz al vacarmului. A te lăsa dominat de obsesia fericirii este un mod mai degrabă de a rata împlinirea ei, spune el. Sincopele, căderile, încercările la care suntem supuși sunt borne obligatorii în economia unui destin.
Vorbind despre raportul dintre artă și moralitate, Nina Corcinschi citează exemplul negativ al Annei Netrebko, vestită cântăreață rusă de operă, dar o evazionistă din punct de vedere moral, când vine vorba să se pronunțe despre agresiunea Rusiei în Ucraina: „Prietenia ei cu Putin, un criminal de război, nu poate fi legitimată prin explicația ei, precum că artiștii sunt apolitici și trebuie lăsați să-și facă treaba. Fascinația pe care o au artiștii în rândul maselor generează credibilitate și imitație. Fanii vor prelua inclusiv ipostaza ideologică a artistului. „Neimplicarea” lor în politică este tot o implicare, o sustragere de la atitudine.” (p. 41)
Raportul dintre literatură și caracterul artistului apare nu o singură dată în dialogul celor doi, de pildă, când vine vorba despre Paul Goma, născut la Mana, un sat vecin cu Dișcova. Nina Corcinschi a scris despre romanele lui Goma și a purtat o corespondență prin e-mail cu acesta. Încearcă să-i facă dreptate, împotriva unor vigilenți „corecți politic”, vorbind despre activitatea sa de disident anticomunist, într-o vreme când puțini în România avuseseră acest curaj. Cosmin Neidoni enunță și el câteva nume care au făcut cinste literaturii române: Ion Negoițescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vintilă Horia, Augustin Buzura (o regretabilă și involuntară omisiune, cred, este Dorin Tudoran) și recunoaște: „…cert e că literatura noastră modernă, incluzând-o, fără îndoială, și pe cea postbelică, a fost dominată de scriitori oportuniști. Talentați și mari, dar oportuniști și lipsiți de forța caracterului. Sadoveanu, onest vorbind, îmi provoacă repulsie…” (p. 135)
Nina Corcinschi revine și nuanțează: „Reflecțiile tale despre scriitorii care s-au dovedit de talent, nu și de caracter, mi-au trezit o problematizare mai veche ce ține de etica receptării. Avem noi dreptul să judecăm opera după criteriile pe care le aplicăm omului care a creat-o? Cu alte cuvinte, dacă Petru Dumitriu a fost un personaj dubios în viață, cum mai citim Cronica de familie? (…) Până unde merge judecata critică a cititorului? Cum reglăm raportul autorului empiric cu autorul scrib? Eu, una, aș prefera să nu știu de derapajele morale ale autorilor cărților pe care le iubesc. Dar nu e o soluție, deoarece scriitorul e o ființă socială și, de multe ori, prestigiul lui literar devine pres-
tigiul ființei lui sociale, adică un instrument de putere. Vocea unui astfel de scriitor poate influența destine individuale și colective.” (p. 136)
Discernământul etic al criticii literare, calitatea normativă, rolul ei de ghid în maldărul de cărți în epoca proliferării influencerilor – „o ființă hibridă, care amintește de vechiul prestigiu al criticului, de strategiile oratorilor antici, de patetismul pătimaș al slujitorilor bisericilor protestante.” Influencerul: „o alcătuire cultural-comercială, cu strategii de discurs care să controleze receptarea și să adune cât mai mulți fani.” (p. 68). Or, criticii care contează pentru o literatură sunt nu doar creatori și interpreți de texte, ci și ființe morale, spune Nina Corcinschi și-l dă drept exemplu pe Andrei Țurcanu, mentorul său întru meserie. La fel, vorbește despre revista Contrafort ca despre un veritabil centru de iradiere culturală și axiologică în literatura post-91 din Basarabia.
Volumul Iluziile literaturii române al lui Eugen Negrici îi servește prilejul de a-și exprima tranșant opinia. Elanului demistificant al lui Negrici, care se „răfuiește” cu Eminescu și cu poeții interbelici, Nina Corcinschi îi opune o privire nuanțată și de bun-simț: „«Efervescența mitogenetică» (expresia lui E. Negrici – n. mea, Vit. C.) e inevitabilă, în sensul în care nimeni nu-i poate împiedica pe tot felul de impostori zgomotoși și neobosiți în a se legitima și a obține confirmare valorică prin asumarea prestigiului unui clasic, creând festivaluri Eminescu, cenacluri Bacovia, concursuri Ion Creangă etc. Ce vină au autorii canonici că sunt „folosiți” într-un fel sau altul? Ce vină or fi având aceste modele, repere înalte ale culturii naționale, că inspiră spiritele clamoroase, demagogii, conjuncturiștii de toată mâna să fabrice sloganuri, să producă maculatură? E acesta un motiv să ne dezicem de clasici? E ca și cum ai amenda un medicament nu pentru ceea ce tratează, ci pentru efectele secundare neînsemnate pe care le provoacă. (…) Ierarhia valorilor o asigură însă spiritele lucide, criticii și istoricii literari care impun simțul măsurii, rigoarea estetică, judecata de valoare.” (p. 73-74)
Partea cea mai tulburătoare a cărții sunt paginile în care Nina Corcinschi vorbește despre mama sa, Viorica, bibliotecară în sat, moartă prematur din cauza neglijenței criminale a medicilor. „În acele zile cumplite, hainele mamei, cu mirosul lor cunoscut – atât de viu, pregnant, prezent în fiecare cută –, îmi provocau o uluire și o stupoare fără seamăn. Acestea emanau viață, o conțineau încă pe mama cea vie, după ce spiritul ei plecase pe drumul fără întoarcere (…) În ultimul timp vorbea despre posibilitatea morții, dar – ca să nu mă sperie – cu o tristețe care nu atingea disperarea. Refuzam să dau sens conținutului vorbelor ei, refuzam să pricep aluziile – să integrez în mintea mea posibilitatea unui sfârșit atât de pripit și de brutal. Înțelegând că nu sunt pregătită, biata mea mamă m-a ferit de agonia sfârșitului ei. Am ajuns la ea prea târziu, când nu mai era nimic de făcut. (…) Moartea mamei mi-a crescut alți ochi, ochi vii, deschiși, lucizi, ca și cum ar fi căzut dinții de lapte ai privirii, fiind înlocuiți de cei adevărați și permanenți.” (p. 121-122).
O carte de confesiuni profundă, emoționantă și curajoasă ca dezgolire interioară și ca declarație publică, un tip de mărturisire pe care e bine să și-l asume, la un moment dat, orice scriitor. Ca pe o probă de rezistență, ca pe un examen al adevărului și al conștiinței netrucate.
În nevăzutul minții celuilalt. Cosmin Neidoni în dialog cu Nina Corcinschi. Editura pentru Artă și Literatură, București, 2024