Pe măsură ce trec anii și experiența de cabinet se acumulează, anumite imagini mi se developează ca niște realități de care nu mă mai îndoiesc că ar putea fi simple plăsmuiri ale minții mele. Și cel mai întristător fenomen pe care-l văd este acela prin care percepția și interpretarea lumii și a vieții, mediate de datele interioare ale fiecăruia, afective și cognitive, trec de la părinte la copil, prinzându-i celui din urmă mintea și sufletul într-un spațiu al gândirii și al simțirii în care urmează să evolueze toată viața. Întristător pentru că, de regulă, spațiul acesta este unul strâmt, care lasă tocmai viața și lumea pe dinafară, în bogăția lor. Această materie subtilă care e puiul de om este, la modul cel mai concret, ceea ce părinții vor face din ea. Dăm copiilor noștri toate prejudecățile, temerile, anxietățile, spaimele, fricile, angoasele, exaltările, visele, speranțele noastre, pe care le întărim în ei până ce devine prea târziu ca ele să mai poată fi schimbate. Le sădim prin aceea că, existând în noi, le trăim și le exteriorizăm, țesând în și în jurul copiilor noștri un spațiu existențial care îi vor limita viața. Dar, cum niciunul nu deținem o imagine de sine realistă, cum niciunul nu avem o oglindă care să reflecte nedeformat forma și conținutul nostru, nu ne putem percepe obiectiv în ceea ce suntem și cum suntem și de aceea este și dificil de crezut că, pur și simplu, ne „turnăm” pe noi înșine în urmași, cu tot ce avem în noi. Și ceea ce nu vedem în noi, prin proiecție vom vedea în copiii noștri. De regulă, ceea ce nu ne este convenabil.
Aprilie și mai sunt lunile în care, an de an, apar cereri ale părinților pentru copiii lor adolescenți. Frica de bacalaureat și de desprinderea de familie ce urmează după susținerea examenelor finale își fac simțite prezența, concretizată în cererile de consiliere/terapie. Iar ele sunt ale părinților, nu ale tinerilor, cu toate că părinții pentru copiii lor vin în cabinet.
Și pentru părinți, momentul reprezintă un marcaj existențial, nu doar pentru tineri. Dacă tânărul face pasul într-o etapă a desprinderii, a separării cât se poate de firească și care-i asigură primul pas în viața de adult, deschizându-i calea spre libertate și devenire, părintele, nevoit și el să se separe de copil, pășește spre o altfel de libertate de care, de regulă, se ferește și vrea, în mod inconștient, s-o amâne.
Ca părinte, simți concret că noua etapă din viața copilului tău are o dublă măsură. Pe de o parte, ești mândru că ți-ai crescut bine copilul până la vârsta la care se poate lua singur în primire, chiar dacă încă îl vei susține. Nu poți decât să speri că i-ai dat instrumentele cu care să se descurce în viață, că l-ai pus pe o cale bună. Pe de altă parte, libertatea aceasta reciprocă trezește în părinte conștiința vârstei. Nicicând mai limpede ca acum nu își dă seama că nu mai este tânăr. Simte, dintr-odată, că a ajuns la jumătatea vieții, poate chiar a trecut de ea. Viața care uită de timp este cea în care își investește anii în copil. Parcă doar el crește, în timp ce părintele stă pe loc. Și află, brusc, odată cu plecarea copilului de-acasă, că din viața sa lipsesc niște ani și se întreabă când s-au dus. Este acolo un gol survenit din suprainvestirea în copil, care obligă atenția părintelui să fie îndreptată spre acesta. Iar acum, obiectul investiției dispare și se trezește singur cu golul de viață pe care nu în sine a investit-o, ci în copil. Pe de-o parte, bucuria faptului că, de-acum, va avea mai mult timp pentru el. Pe de alta, descoperirea că, nemaifiind tânăr, ceea ce la tinerețe era posibil, acum devine prea târziu. Și, prea târziu devenind, este ca și cum află ceva despre timp. Și anume, că el are un singur sens, iar destinația lui este ceva ce cu toții negăm, în ciuda faptului că părem familiarizați cu ideea de moarte.
Că viața este scurtă și că nu știm să ne-o trăim – este un loc comun de-o banalitate jenantă, al cărui sens a fost distrus dintr-o prea nepotrivită și repetată utilizare. Azi, a ne trăi viața presupune a nu rata nimic din plăcerile pe care ni le putem oferi, tocmai pentru că viața este scurtă. Probabil așa a fost și ieri și așa va fi și mâine. Și când spun „așa”, vreau să spun că nimeni nu ne învață nici că există un evantai de calități ale plăcerilor, nici că există o ierar-
hie a valorii între aceste calități. Cel mai simplu este să facem uz (și abuz) de plăcerile care ne sunt cel mai la-ndemână și care pot fi obținute pe cel mai scurt drum posibil. Este și cel mai consistent mod de a ne risipi viața. Dar nu o știm. Trăim, prin perpetuarea plăcerilor facile, într-un continuu prezent care ne fură anii. Trăim în atemporalitate, într-o eternitate pe care o reinventăm la nesfârșit.
Neajunsurile și frustrările pe care le întâmpinăm zi de zi se cer a fi compensate prin descinderea zilnică în drama plăcerilor futile, care ratează întâlnirea cu ceea ce ar putea fi viața noastră de ființe dotate cu rațiune. Rămânem, tot mereu, mai puțin decât putem fi și acesta este modelul pe care-l dăm mai departe copiilor noștri. Nu depășirea propriilor limite, ci rămânerea în interiorul lor. Pentru că nu ne gândim la limite în alți termeni decât cei legați de condiția materială. A avea, a acumula, ceea ce oferă posibilitatea de a cumpăra. Doar că cele care ne deosebesc cu adevărat de animale nu astfel pot fi cumpărate. Pot fi, însă, obținute. Pe drumul lung, prin efort, prin transpirație, prin cele care ne-ar putea scoate din cercul îngust al plăcerilor facile. Cum să vorbești despre o lume a devenirii când devenirea este echivalată cu a avea mașină, job, casă? Când concediile plătite cu sume indecente se petrec în resorturi all inclusive, de parcă menirea noastră pe lume e să mâncăm și să stăm la piscină și ăsta e singurul motiv pentru care trebuie să avem un job?
Trăim într-un perpetuu prezent, dar nu știm să-l folosim altfel decât pentru a-l investi în plăcere. Iar timpul curge, astfel, împotriva noastră. Amânăm, în loc să oprim timpul în loc, smulgându-l viitorului. Nimic din ce pot face acum nu va mai putea fi posibil mâine, cu aceleași consecințe. Dar mai simplu e să-mi spun lasă, fac mâine, azi doar mă distrez. Și astfel, e posibil să nu ajungem să ne întâlnim cu nimeni, să nu îmbrățișăm pe nimeni în spațiul gândirii noastre, acolo unde se pot produce marile întâlniri. Căci spațiul gândirii noastre este ocupat cu aflarea plăcerilor de zi cu zi, mărunte, risipitoare. Pentru că nimeni nu ne-a învățat la timp despre cât de bogat e conceptul de plăcere, ci doar ne-a spus că viața e scurtă și, de aceea, trebuie trăită în plăcerile cel mai simplu de obținut. Asta îi învățăm și noi pe copii: să aibă joburi bune, care să le aducă bani mulți, ca să poată avea. Îmbrăcăminte de brand, case, mașini, excursii. Sau, cel puțin, asta văd în cabinet zi de zi.