Întâlnim în versurile Soniei Elvireanu ceea ce am putea numi o senzorialitate lirică. Simțurile prezintă o textură de date fantasmatice care se raportează la real cu alura unei subordonări, în fapt transfigurându-l extatic. Vitalitatea ființei se răsfrânge asupra ambianței cu o cutezătoare similitudine solară ștergând umbra, suprimând durerea, aidoma unui triumf al materiei copioase puse în joc: „Negrul infuzat de lumină nu e opac/ se răsfrâng pe el razele soarelui,/ spulberă întunericul ca luna în noapte,// pe verdele ierbii, un stol de păsări negre/ gata să-și ia zborul la cel mai mic foșnet,/ negrul strălucește în soarele verii,// un negru mătăsos, albăstrui,/ ca părul unei femei sub un val de lumină,/ ca rochia de bal ce satinează pielea pe trup,// sub privirea uimită, culoarea e lumină,/ nu mai e umbra durerii ori a prevestirii,/ ci viața firească a oricărei făpturi” (Păsări negre pe pajiște). Textele ilustrează o gradație a secvențelor euforice care compun un ansamblu luminos. Unele au o simplitate în care se poate percepe potențialitatea edenică: „În tăcerea grădinii,/ cufundată până la umeri/ în apa limpede,// ascult cerul de deasupra/ și din străfundul pământului,// apa e verde ca frunzele/ nucului tămâiat de azur/ din care picură o liniște/ blândă și odihnitoare” (În apa limpede). Tăcerea e relativă deoarece vocile naturii vestesc un ecou celest: „un cânt depărtat mă străbate,/ sunetul legănat al păsării,// în aer tremură iarba,/ cocoșul cântă iar de trei ori/ apoi tace,// simt tăcerea grădinii/ încărcată de șoapte,/ ecoul cerului se adâncește/ în liniștea zilei” (ibidem). Limbajul uman însuși își îngăduie o tainică regresiune aidoma unui omagiu adus splendorilor firii. Nu altminteri decât un semn al benedicțiunii cerului, egal cu o deschidere spre infinit: „Limba ta, ca o primăvară înflorită,/ zace în tine adânc îngropată,/ e limba luminii, uluitor de pură,/ se deschide o dată la o sută de ani, (…) limba cerului caută să te recunoască,/ te uluiește strălucirea ei,/ te tot urcă pe poteca înflorită/ a începutului fără sfârșit” (Limba ta). Alteori sunetul se arată redus până la cele mai delicate nuanțe, asemenea unor șoapte ale universului: „luna își trece mătasea sidefie în noapte,/ fluturi albi se desfac din cercul ei alb,/ scuturându-și polenul de vise,// pe vârful crucii, o pasăre albă, un fâlfâit de noapte ușor” (În marginea apei).
În schimb intră în scenă culoarea, cu un rol major. Chiar ultimul vers al ultimei poezii citate sună astfel: „Nisipul azuriu, marea turcoaz”. Ipostaza preferată a poetei pare a fi cea relațională cu un pictor: „Oglinda apei,/ limpede ori neclară,// «o privire prin vitrină», spune pictorul,/ chiar așa este uneori, îi răspund,/ zărind mărul din fereastră,/ merele rumenite de lumină,// ziua de luni acasă – ca într-o pictură,/ tăcere însorită în jur, cerul limpede,/ nu mirajul, doar clipa precum apa/ limpede în care strălucesc pietrele,// privirea cerului” (Privirea cerului). Priveliștea estivală a unei case cuprinde o disciplină picturală, punctând emoțiile conținute în desfășurarea cromatică. Mai întâi precum într-o operă plastică propriu zisă: „O casă trandafirie pe deal,/ un cer straniu, înnourat, havaiu,/ lăuntrul casei răsfrânt în culoare:// albastrul tulburat de învolburare,/ albul spulberat prin spărturile cerului,/ rozul impregnat în perete ca o boare,// între înnourările cerului lunecă/ pe acoperiș o fata morgana,/ coborând din picturile lui Chagall” (Vara). Cu repetate specificări punctuale spre a-și comunica beatitudinea și cu aceeași finală mențiune celestă: „casa irizează vara pe deal/ cu strălucirea ei stranie,/ trandafiriul pe verdele din jur,// verdele-galben de câmp însorit,/ de iarbă în umbră, de tufișuri întunecate,/ de chiparoși ce urcă vertiginos în cer,// de plopi străjuind al ei sanctuar,/ în frunzișul lor, umbrele a două făpturi,/ verdele de cedru întunecat,// cerul e verde ca vara/ tulburată de trandafiriul/ ciudatei case de pe deal” (Vara). Organul operator de căpetenie se dovedește a fi și în destule alte momente ochiul. Dereglarea acestuia echivalează cu un deficit nu doar al percepției, ci și cu unul afectiv. Alteori vederea e afectată din afară, de combustia solară ori selenară cu aceeași incidență scriptică: „Îmi scald ochii într-o mare de foc,/ răsăritul la solstițiul de iarnă,/ abisul de flăcări din privire/ îmi umbrește vederea,// văd umbre colorate,/ slove din ochiul de lavă,/ sânge tremurat de luna/ îmbăiată în marea de foc” (Ochiul de foc).
La un moment dat autoarea își exprimă apetența plasticizării printr-un exercițiu sculptural, ambiguu situat între referința la o făptură umană și cea la întinderea mării. O reificare și o personalizare în același gest elansat: „Dacă aș putea să iau în palme o bucată de lut/ să-l sfărâm, să-l frământ,/ să-ți dau chip după cum te simt,// aș ști oare să leg fărâmă de fărâmă/ să fii întreg și puternic ca însuși pământul/ din care te tragi, tumultuos și lin precum marea,/ vijelios ca vântul pe vârfuri de munte,/ blând și pur precum zăpezile neatinse,// limpede și rece ca apa din fiordurile scandinave,/ necuprins și albastru ca Marea Egee” (Ca marea). Pentru a-și admite neputința în fața grandorii ireductibile a fenomenului marin: „te pot recunoaște, dar nu-ți pot da chip, nici trup,/ ești chiar marea ce-și freamătă apele în orice clipă,/ neguroase ori limpezi precum cerul” (ibidem). Și, suplimentar, pentru a recurge la primatul stării contemplative, factor al unor identificări în cheia culorii, apreciind marea drept „metalică, întunecată, ca argintul topit,/ portocalie, străvezie, albăstrie, turcoaz,/ până se limpezește în cleștarul albastru și tace” (ibidem). Însăși iubirea nu e altminteri decât un echivalent absolut al unei relații vizuale: „Peste tot sunt umbre,/ umbrele noastre,/ umbrele lucrurilor ce ne însoțesc,// numai iubirea pentru tine/ e doar lumină,/ ea n-are umbră” (Iubirea). Nu mai puțin probantă pentru specificul acestei producții e imaginea zidului ca suport al culorii, dar și ca sugestie a verbului, într-o unitate a mirajului estetic: „«un zid», scrie pictorul…// Eu văd orice zid în culori,/ albastru, violet, galben, verde, portocaliu/ ori un amestec ce resoarbe culorile,/ zidul poate fi o metaforă,/ versul o culoare, inscripția:/ «Nu despuia cuvântul de răsărituri».// Astfel se sparge senzația de impenetrabil, în orice colț de lume se află o taină,/ privirea e un răsărit” (Privirea, un răsărit). În sfârșit zidul ca o transparență a miracolului, simbol al artei care ne restituie lumea în cod vizionar. Mundanul și transcendența fuzionează feeric: „Un zid transparent te lasă să vezi,/ lumea de dincolo se răsfrânge în el/ ca în poezie o pictură” (Privind prin vitrină). Aservită vizualității precum unei vocații virtuale, Sonia Elvireanu poate nota cu un concluziv calm aparent: „poemul, ca ochiurile din coada de păun,/ ca verdele, albastrul, griul perlat de rață sălbatică,/ decoct de miresme, culori, fină degustare,/ sărbătoare a gustului pentru cititor” (O sărbătoare a gustului).
Sonia Elvireanu, Privirea… un răsărit: Păsări negre pe pajiște,
prefață, Ștefan Ion Ghilimescu, Editura Ars Longa, 2023