Cartea despre teatru ascunsă în opera lui Mircea Eliade sau „Introducere la o artă și tehnică dramatică potrivită timpului nostru” de Anca-Daniela Mihuț, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2024, 753 p.
Acum aproape patru decenii se stingea, în 1986, Mircea Eliade, istoric al religiilor și scriitor. Este cunoscut în toată lumea tratatul său amplu, sunt cunoscute scrierile sale – nuvele, romane, corespondență, jurnal –, nu însă și deschiderea lui, de-o viață întreagă, pentru teatru, începând cu experiența teatrului din India. Ambiția Ancăi-Daniela Mihuț a fost să facă o amplă cercetare prin întreaga operă a lui Eliade și a oamenilor de teatru contemporani lui pentru a articula acea lucrare nescrisă, care pe Eliade l-a preocupat și pe care ar fi intitulat-o Introducere la o artă și tehnică dramatică potrivită timpului nostru – adică exact subtitlul acestei cărți. Este de menționat, fără îndoială, faptul că viziunea lui Mircea Eliade nu se limitează strict la spectacolul de teatru (în sens european, indian ș.a.m.d.), ci la efectul sacru al punerii în act a ceea ce gândim, scriem, visăm. Pentru că, de fapt, nu există granițe (între scenă și spectatori, între realitate și începutul sau finalul unui piese, așa cum se întâmplă în Adio!…, de pildă – vezi Componentele fundamentale ale reprezentației teatrale, văzută ca act taumaturgic și soteriologic, subcapitolul Regizorul-hermeneut sau A pune în act scenariul propriei vieți).
Prefața este semnată de Ion Vartic.
Paradoxul de luni de Horia Căbuți, Editura Limes, Florești, 2024, 194 p.
Autorul face o figură aparte printre scriitorii și traducătorii arădeni, ba chiar în peisajul editorial autohton. După ce s-a ocupat de Bardo Thödol, Cartea tibetană a morților (1994 – studiu introductiv și traducere), după alte patru cărți de autor, publicate în 1997, 2019, 2020, 2023, Horia Căbuți vine acum cu o nouă carte de reflecții. Paradoxul aproape că devine numai un pretext, căci, așa cum spunea Jean-Jacques Rousseau: „Uneori paradoxurile din ajun sunt adevărurile zilei următoare”, cum sună un motto al cărții. Sau poate că nu, cine știe, de vreme ce un adevăr se tot confirmă, dincolo de timp: „Natura a dăruit omului libertatea. Libertatea de a alege să nu fie liber”. În Prolog, Al. Cistelecan atrage atenția asupra unor intersecții care dau momente de grație. Ba, uneori, chiar cărți întregi scrise sub semnul grației: „Doar atunci – şi numai atunci! – când inteligenţa devine cultură iar cultura inteligenţă ele se pot decanta în fulguranţe reflexive care au aplombul unui aforism şi tensiunea unui paradox. Numai atunci ele pot avea temeritatea virtuozităţii speculative, verva unei euforii a inteligenţei şi coerenţa unei poetici a paradoxului.” Tot elogios – cum altfel?! –, Florin Ardelean consideră că: „Paradoxul, ca ispită a neantului sau absolutului, face raționamentul implauzibil, livrându-l pe gânditor angoasei. Horia Al. Căbuţi, vrăjit de paradox, îi găseşte în cartea de faţă limanul, îmbrăţişând o Fata Morgana. Căci a te lua de paradox e ca şi când ai purta fierul încins din judecata ordaliei.”
Condamnați la fericire de Șerban Dinger, Editura Someșul, Satu Mare, 2024, 182 p.
O fi nordul mai câștigat când vine vorba de reflecție, deși nu-i bine să generalizăm. Pentru că diferența poate sta într-o minusculă câtime – un proton, de pildă –, cum ține să ne amintească Șerban Dinger: „E uimitor faptul că întregul spectru al substanţelor care există se obţine prin variaţia numărului de protoni (dar, fireşte, şi din combinarea atomilor care îi posedă). Un singur proton e diferenţa între sodiu, un metal foarte reactiv, şi neon, un gaz rar. La fel, un singur proton desparte sulful de fosfor, aurul de mercur sau oxigenul de azot.
Nu greşim dacă spunem că elementele chimice sunt alfabetul lumii. Asemeni unor litere, o construiesc în toate ipostazele ei, inclusiv în aceea reprezentată de noi.” Una dintre puținele cărți de eseuri de care nu te mai saturi, pagină de pagină: „Asaltaţi de o mulţime de trecuturi care se varsă într-un singur viitor, precum fluviile într-o mare, noi, cei care ne-am născut în ţări diferite, dar vom trăi într-o singură lume, globalizată, privim dezorientaţi în jurul nostru, neştiind dacă să ne bucurăm de răsăritul unui singur soare sau să regretăm apusul atâtor şi atâtor stele… Am trăit fiecare în cămăruţa noastră, cu o lumânare abia pâlpâind, am visat aurora din adâncul sufletului şi iată că acum, când ea, în sfârşit, a sosit, o privim temători, zgribuliţi şi confuzi… […] Nostalgii de neînţeles, regrete amarnice se amestecă incredibil cu speranţe nebune, cu emoţiile unui nou început, făcând din noi, bieţi oameni ai secolului douăzeci şi unu, nişte corăbii fără catarge… Şi atunci ne lăsăm în voia curenţilor, constatând că regulile care ne-au ordonat vieţile pe fluvii nu mai sunt valabile pe mare.”
Ireversibil de Radu Sergiu Ruba, Editura Tracus Arte, București, 2024, 104 p.
Sunt 30 de ani de la al treilea volum de poezie al lui Radu Sergiu Ruba (Iubirea și Orientul, 1994), primele două fiind Spontaneitatea înțeleasă (1983) și Iluzia continuă (1988). Între timp, Ruba a publicat poezie, romane, traduceri din limba franceză, a fost realizator de emisiuni radio (din 1992), a primit premii și distincții. În tot acest timp, tutelară, umbra scribului și „ochiul condeiului său” i-au fost călăuze – primordiale și statornice pe cale: „Nu l-am auzit nici măcar murmurând./ Dar ochiul condeiului său/ singurul pe care îl avea/ l-am simţit aţintit/ asupra începuturilor sângelui din mine.// […] adus de spate ca toţi sclavii cărţii/ cu o trestie în mână/ m-a trezit şi m-a împins să umblu.// […] Numai datorită lui/ azi/ în amurgul graiurilor scrise/ mai ţin o pană în mână.// Iau câte o literă ce nu mai are chip de soare/ şi preţ de o zi şi o noapte/ mă chinui să o leg de altele la fel.// Noroc că mi se-arată scribul în vis/ oprindu-mă să mai frământ bălegar/ ca să prind o literă de alta./ Să le las, îmi zice, să-mi cadă la picioare/ în praful ce singur se face noroi/ şi lipeşte între ele/ cuvintele vorbirilor de după noi.” (din poemul Umbra scribului). Un drum fără scăpare, ireversibil, deși, spune Al. Cistelecan: „Ruba, ce-i drept, a tot încercat să se strecoare afară și s-o șteargă englezește din propriile poeme, știind însă prea bine că fuge înlăuntrul unei capcane existențiale, dacă nu și textuale. Se poartă el acolo ca un libertin, dar, de fapt, trăiește sub imperative absolute”.
Melancolia unui bătrîn cărturar de Dumitru Chioaru, Editura Tracus Arte, București, 2024, 64 p.
În antologia Opera poetică (Rocart, 2023), despre care am scris în această rubrică, o Addenda de 22 de pagini prefigura o nouă carte a lui Dumitru Chioaru. Atunci, Melancoliile… cuprindeau poemele: De vorbă cu Poesia, Un salt în adîncuri, Firicelul de sînge, Mărul oprit, Album de anatomie, Paris de seară, New Yorkul Poetului, Aceleaşi întrebări, Duminică cenuşie, Fără speranţă, Izolare, Vis, Clepsidra, Poesia (I) și Poesia (II). Ce s-a schimbat între timp, în nici doi ani? Un posibil răspuns este acest Post-Scriptum – plasat de autor după grupajele Poesia, Întoarcerea Poesiei, Melancolia unui bătrîn cărturar, Poeta Viator –, Post-Scriptum care cuprinde două poeme fără titlu: „Corifeul:/ Orfeu vorbea direct cu zeii/ Dante cu sufletul Beatricei din rai/ Shakespeare cu fantome de regi/ Hölderlin cu el singur în turn/ Eminescu cu luceafărul din cer/ Rilke cu îngeri înspăimîntători/ Baudelaire cu Răul înflorit/ Bacovia cu florile de plumb/ Rimbaud cu corabia beată/ înghiţită de oceanul tăcerii/ Apollinaire cu corul de maşini/ ce defilau pe lîngă Tour Effel/ Pound cu zăbrelele cuştii sale/ în limbile Babilonului/ Şi Pessoa cu măştile lui/ reinventînd toată poezia// Corul:/ Jos poezia veche! Jos poeţii toţi!/ Trăiască poezia scrisă de roboţi!” și „La ce buni poeţii?… într-un veac/ în care chiar şi păsările tac,/ Iar cîntecele sunt înregistrate/ Şi cu căşti în urechi ascultate./ Hypocrite lecţeur, – mon semblable, – mon frere/ Să mă citeşti ca om eu sper”. Și, deloc de neglijat, periplul poetic al autorului ni se mai revelează prin trei poeme: Țara Chioarului, Ierusalim 2019, Orfeu cu chitară.