Veneam de la bunica Nona, era într-o joi seara, deși aprilie, ploua torențial, ca vara, dar era frig, bătea un vânt tăios. Aș fi rămas să dorm la ea, dar n-aveam chef să mă scol devreme a doua zi ca s-ajung la școală, mai ales că mama lucra de noapte. Mi-am lăsat bicicleta la Nona; ca să nu mă ud până la piele, ea mi-a împrumutat umbrela ei uriașă, cu mâner de lemn: ai grijă de ea, o am de la Fritz, nu se mai fabrică din astea, mi-a zis ea.
Trebuia să trec prin centru ca s-ajung acasă, vreo douăzeci de minute prin ploaia aia nenorocită. În fața mea mergea o tipă: mică, slăbuță, pășea iute, se grăbea. Îmbrăcată cu blugi, adidașii ieftini îi erau uzi, încât nici nu se mai ferea, călca prin bălți de parcă nici nu le vedea. Umbrela, cu o tijă ruptă, era asimetrică, în partea lăsată, ploaia îi curgea pe spate șuvoi. Apoi, o rafală de vânt i-a întors umbrela pe dos și i-a rupt-o cu totul. După o clipă de ezitare, a aruncat-o, a abandonat-o acolo pe trotuar, nu era niciun coș de gunoi pe-aproape. A și luat-o vântul. Umbrelă chinezească! Mi-am zis, te lasă când ai mai mare nevoie, am pățit-o și eu. Săraca fată, e îmbrăcată cam subțire, n-are unde se adăposti până vom ajunge în fața Hotelului Transilvania. Instinctiv, am iuțit pasul și am întins umbrela mea mare, încăpeam amândoi. N-a zis nimic, și-a ridicat scurt fața spre mine, avea ochii mijiți, genele ude, i se lipise părul negru de frunte, n-am putut să-i văd trăsăturile deoarece își ridicase gulerul gecii subțiri peste obraji.
Am mers tăcuți, răpăia ploaia pe pânza umbrelei, m-am gândit că în fața hotelului se va desprinde de mine și se va adăposti, dar ea a continuat să pășească alături, când bătea vântul, se aduna și mai tare sub umbrelă.
– Unde mergi? am întrebat-o. Eu mă duc acasă acasă, pe strada Septimius Severus, o iau de pe Calea Moților la dreapta, știi unde este?
Ea își scutură capul în semn că nu știe, dar îmi dădu de înțeles să mergem mai departe. Ne-am continuat drumul prin ploaie, se făcuse și mai frig. Tremura, mergea aplecată împotrivindu-se vântului, părea și mai mică. Am înțeles că stă în Micești, mai avea destul de mers, oare de ce n-o fi luat autobuzul? A ridicat din umeri când am întrebat-o. Mă gândeam că oare ce voi face când voi ajunge acasă, o las să plece pe ploaia asta, așa udă și neprotejată? Să-i las umbrela Nonei, care era de la Fritz, nu puteam, cine știe dacă o mai primesc înapoi. Numai dacă n-o abat din drum să-i dau umbrela mea de acasă. Pe aceea dacă o primesc înapoi, bine, dacă nu, nu-i mare brânză…
Era întuneric și nimeni pe stradă, a fost de acord să urce să-i dau o altă umbrelă.
S-a oprit în fața ușii apartamentului, cât a așteptat în casa scărilor să i-o aduc, s-a făcut o baltă pe ciment, îi șiroiau geaca și adidașii, ea tremura de frig. Am fugit la baie și i-am adus un prosop să se șteargă pe cap:
– Nu poți sta pe hol, te văd vecinii, hai înăuntru și șterge-te pe cap, o să răcești. Poate ar trebui să-ți dau o căciulă.
Ea își sufla în pumni de frig. Intră fără să ezite. Nu aveam bec pe hol, erau stricăciuni destule în casa asta…
– Dă-ți jos geaca, s-o scutur puțin de apă, până te ștergi pe cap.
În casă era cald. Mă purtam dezinvolt și spontan, părea neajutorată, mică și slabă, tremurând ca varga, îmi venea să am grijă de ea:
– Ar trebui să bei un ceai, să nu răcești, insistam. Te usuci puțin între timp, o să-ți caut un fes, că ai părul ud…
Am dispărut în bucătărie și-am dat drumul la fierbător. Ce bine că mama e la serviciu…
Sub geacă avea doar un tricou galben, era ud și acela pe spate, nu purta sutien, i se desenau sfârcurile întărite de frig. Se descălțase, dar lăsa urme umede pe parchet, șosetele musteau de apă.
Țin minte minut cu minut seara aceea. Se ștergea pe cap cu mișcări repezi, părul, aspru și foarte negru, era ciufulit. Își ridică ochii spre mine. Aoleu! Abia atunci, în semiobscuritatea de pe hol, i-am văzut cu adevărat fața. E chinezoaică?, a fost primul meu gând. Clar ca bună ziua că nu e de-a noastră. O fi văzut surpriza de pe fața mea, deoarece și-a plecat ochii și a făcut un mic gest de retragere.
– Vorbești românește? a fost prima mea întrebare.
– Da, puțin. Tu vorbește engleză? m-a întrebat ea cu o voce groasă, nepotrivită staturii ei.
Mi-a plăcut vocea ei, chiar și greșeala de exprimare, mi-a plăcut intonația, accentul, dar mai ales timbrul răgușit. O voce adâncă, mi s-a părut tulburătoare.
– Da, puțin, am repetat răspunsul ei. Când am zâmbit, a zâmbit și ea.
Avea fața mică și pocită, mai lată decât lungă, bărbia triunghiulară, ochii migdalați, sprâncene lungi până spre tâmple și părul foarte negru, încă umed, în toate direcțiile, ca al unui copil neastâmpărat. Gura mică, rotundă, cu buzele pline și dinții albi parcă nu se potriveau cu fața negricioasă. Am deschis ușa de la bucătărie larg, s-o văd mai bine…
Încă tremura.
– Ți-e frig, așa-i? Trebuie să te încălzești puțin.
A dat din cap afirmativ, zâmbind sfios, părea îngrijorată. Normal, a intrat într-o casă străină. Ca un făcut, s-a auzit un zgomot și a privit repede spre bucătărie, speriată, dar gălăgia venea de la vecinul de jos, care are câine și probabil se jucau aruncându-i obiecte.
– Sunt singur, nu-ți fie teamă, mama este la serviciu de noapte. Înțelegi ce spun?
A dat din cap și a repetat în engleză ce a înțeles.
– Trebuie neapărat să te usuci, altfel răcești. Haide în cameră, cred că deja fierbe apa, imediat e gata ceaiul.
Și-a privit picioarele ude, apoi și-a scos șosetele și le-a aruncat peste adidași; avea degete mici cu unghii vopsite în albastru. I-am întins de pe cuier hanoracul meu Nike:
– Ia-l pe tine.
Nu știu la ce s-a gândit, dar, întorcându-se cu spatele, cu un gest lejer, și-a scos tricoul umed; când mi-a luat hoody-ul din mână, i-am văzut din profil țâțele goale, mici și rotunde, cu sfârcuri negre ca sâmburii de măsline. Apoi și-a tras fermoarul până sub bărbie. Nici n-am știut cum să reacționez, acum eu eram cel sfios, dar nu mi-a dat timp: a întins mâinile în lateral să-mi arate cum îi atârnă mânecile, hanoracul îi era foarte mare, chiar și mie îmi era lejer, or ea era tare mică. A început să râdă, râdeam și eu.
– Let`s drink tea (să bem ceai), a zis ea în engleză.
Când m-am întors cu cănile, ea era instalată în fotoliu, cu picioarele goale trase sub ea, cu mânecile suflecate, își netezise părul aspru, bretonul îi cobora pe frunte acoperindu-i sprâncenele lungi, făcându-i fața și mai mică, și mai lată.
Nu-mi puteam lua gândul de la sânii ei. Acum hoody-ul meu îi atingea pielea, spatele, umerii, sfârcurile. Eram gelos pe hanoracul meu.
*
Fac școala de șoferi, adică, învăț să conduc și, peste câteva luni, când voi împlini 18 ani, voi putea da examenul. A fost ideea lui taică-meu. Adică, dintr-odată, a devenit mult mai interesat de mine decât a fost în anii trecuți. De fapt, abia acum pricep clar: ar fi fost și înainte, dar nu îl lăsa mama să se apropie, îl respingea. La început m-a făcut să cred că n-am tată, apoi, că lui nu-i pasă de mine, iar eu tânjeam după el și plângeam noaptea în pernă că sunt orfan de tată. Târziu am aflat cine e tatăl meu. Nu-mi venea să cred: avocatul Popuță. Trecusem des pe lângă cabinetul lui până să-mi spună mama. Acum el își avea propria familie, soție și copii, dar înțeleg că mereu i-a păsat de mine și chiar mă iubește. Mă iubește și bunica, mama lui, sunt oameni care au bani, au case, mașini, bunica e mulțumită să îi fac comisioane cu bicicleta, adică să duc marfă la clienți, are o făbricuță de produse bio, că au livadă la țară, și mă plătește. Sigur, nu-l am pe tata în casă, nu pot să merg oricând doresc eu la ei, e mai bine să mă anunț, chiar dacă frații mei vitregi, care-s mult mai mici, s-au obișnuit cu mine; totuși, din când în când am tată, ceea ce e mai mult decât fără. Mi-a promis că, la vară, o să mă ia în vacanță cu ei în Grecia, asta ar fi fain de tot: mama, de când s-a întors din Italia, n-are bani să mă ducă nicăieri. Și nici chef, așa cred.
Tata mi-a plătit școala de șoferi și uneori vine și el la poligon să mă învețe să conduc, are un Volvo așa de mișto, că mă iau toți dracii când mă pun la volan; vrea să fie sigur că iau examenul.
Poate că acum îi pare rău mamei că l-a dat pe ușă afară atunci când a aflat că a lăsat-o gravidă cu mine, iar ea a ascultat de Nona, care zicea că nu-i nimic de capul lui, că e un terchea-berchea pe care să nu-l ții la casa omului. De câte ori era mama nemulțumită de mine, imediat îmi servea un: ești fix ca taică-tu! Deși eu nu știam cine era el. Nu-i nimic de capul tău – repeta ea, n-o să faci nimic în viață! Dar ea știa că tata a făcut destule, că a făcut mai multe decât a reușit ea. Acum nu-mi mai spune, că știu și eu cine este. Are bani și mașini. Are familie. Să fac eu cât a făcut tata, ar fi beton. Dar n-am cum să fac, s-au schimbat vremurile, acum nimic nu mai merge. Habar n-am de ce o să mă apuc. Termin liceul și nu știu încotro s-o iau, asta mă cam sperie. Îmi place calculatorul, poate reușesc să mă fac IT-ist la Cluj. Sunt doi băieți din bloc, frați (în blocul Nonei, să ne înțelegem, eu cu ăia am crescut, ăia sunt prietenii mei, aici unde stăm acum sunt ca străin), care lucrează la Cluj, au salarii babane, nici nu poți visa la mai mult, dar nu-și mișcă fundul din fața calculatorului opt ore pe zi, ies de la lucru seara la șapte. Zic ei că nu-i bine, după o vreme te prinzi că n-apuci să trăiești, nu apuci să faci nimic cu viața ta, ai liber doar câteva ore seara, în rest, îți cresc rădăcini în scaunul ergonomic. Că te doare mereu spatele; ăia care au dureri de spate șed pe niște mingi uriașe, nu pe scaune, n-am înțeles cum îi asta, da` mi-au arătat poze, un șir de tineri, fete și băieți, belindu-și ochii la calculator și șezând pe niște mingi colorate, mari cât nici nu le cuprinzi cu brațele. Haios, mi-a plăcut, dar ei nu-s tare încântați. Spun că e doar provizoriu cu IT-ul, mai schimbă ei un loc cu altul, le mai cresc salariile, apoi demisia. Că e sclavagism multinațional, cam așa sună. Dar mie mi-ar plăcea să am banii lor.
Dacă nu-mi iese nimic, o să plec din țară, așa m-am hotărât, deși tata zice că să fii mereu străin e greu, și, odată plecat, nici măcar nu știu ce voi lucra, în construcții se plătește bine. Mă duc în Dubai, nu în Occident, știu că e greu, da’ faci bani buni, iar eu sunt puternic și rezistent. E plin de indieni acolo, rezistă la 50 de grade afară, noi n-avem nicio șansă, dar occidentalilor li se dau altfel de joburi. Albii au avantaje, asta e, chiar dacă pare incorect politic. Arabilor puțin le pasă de corectitudinea asta pe care ne-o tot scoate Bruxellesul pe nas. Voi aduna banii și investesc apoi în ceva aici. Dacă n-ar fi vândut mama pe mai nimic pământurile lui bunicu(bunicu Sile pe care eu nici nu l-am cunoscut), făceam o pensiune turistică pe bani europeni sau un azil de bătrâni, că îmbătrânește țara, asta e ideea mătușii Elena. Acum nu mai avem nimic, stăm cu chirie, pot să tot fiu băiat cuminte și frumos – cum zic ei –, asta nu aduce bani. Dar nu mă las, dacă Vi a avut curajul, apoi nu-s eu mai papă-lapte.
*
Ședea în fotoliu și ținea cana cu amândouă mâinile; fiind ceaiul fierbinte, își trăsese mâneca hanoracului peste degete ca să nu se ardă.
– Cum te cheamă? am întrebat-o. Îmi stătea întrebarea de mult pe buze, dar mi-era frică de un nume chinezesc pe care nu-l voi putea pronunța.
–Tuyen. Tu cum te cheamă?
– Eu sunt Alex. Numele tău înseamnă ceva în chineză?
– Nu chineză, toți zic chineză. Eu sunt din Vietnam. Înseamnă…, înseamnă… angel. Știi, are aripi, spuse în engleză, apoi își întinse o mână în lateral și bătu în aer a aripă cu mâneca hanoracului meu larg.
– Înger, în română se spune înger. Seamănă cuvântul, da, seamănă. Deci nu ești din China, ci din Vietnam… din Hanoi? Era singurul oraș pe care îl știam cu toate cunoștințele și iubirea mea pentru geografie.
– Nu, nu Hanoi, oraș mai mic, Dong Hoi, frumos.
Mă privea fără sfială, toată atitudinea umilă de dinainte pierise.
– Dong Hoi, am repetat eu, o să caut pe Google map…
– Frumos la voi, reluă ea, dar mai frumos Dong Hoi. The harbour frumos, vapoare, marea frumoasă, multe flori, aici flori puține, acolo e full of color, aici e sad și mult gri, dar e curat, you know, loc mare aici, liber, just few people, la noi mulți oameni.
Mă fascina cum își mișca buzele străduindu-se să vorbească românește.
– Tu băiat frumos frumos, mi-a spus apoi. A repetat totul în engleză ca să fie sigură că am înțeles.
M-a tulburat felul în care îmi spusese și repetase chestia cu handsome man. Nu mă interesau deloc laudele altora, dar străina asta m-a dat gata. Vocea ei, gura ei mică și rotundă, dinții albi și bretonul de fetiță care nu se potriveau toate împreună, mă fascinau.
Își bea ceaiul într-un fel diferit: nu înclina cana spre gură de la încheietura mâinii, ci, cu fiecare înghițitură, ridica brațele, coatele, parcă împlinea ceva foarte serios, foarte aparte, îmi găsesc greu cuvintele ca să explic exact, era un gest exotic, da, ca un ritual. Dacă ar fi fost îmbrăcată în tunicile lor vietnameze colorate, nu în blugi și cu hanoracul meu, ar fi arătat ca o preoteasă într-un ritual de avatari, am văzut eu un film cu așa ceva; arăta ca o clonă din Cloud Atlas, deși mai pocită, mai ciudată, cu atât mai potrivită. Cred că am luat-o razna…
I-am mai turnat o cană de ceai numai ca s-o văd cum bea. Apoi am adus un bol cu arahide. Mânca: alegea câte un bob, îl „îngropa” în palma stângă ca într-un căuș, apoi cu dreapta culegea bobul și îl ducea la gură. Așa făcea cu fiecare bob. Poate se juca, m-am gândit. Jocul ei m-a prins așa cum mă prindeau jocurile pe calculator, când stăteam toată noaptea sperând să nu vină mama să mă pândească dacă dorm, dimineața mă sculam cu ochii umflați, ajungeam la școală ca un zombi. Nu eram singurul, jucam cu colegii în echipă, așa că eram zombi cu toții.
Mi-era teamă că o să termine alunele din bol, că se va termina jocul și va pleca. De-acum, lua boabele tot mai rar, poate nici ea n-ar fi dorit să se încheie. Aș fi vrut să-i pun tot felul de întrebări, dar nu voiam să stric ritualul acesta de clonă de avatar. Când au mai rămas vreo trei boabe, s-a oprit. I-am mai pus un ceai. L-a băut la fel, cu înghițituri și mai rare. Mă gândeam că e un sac fără fund, că oricât i-aș da, ar mânca și ar bea totul, însă tot slabă și mică ar rămâne.
Ne priveam, vorbeam într-un amestec româno-englezesc haios și spontan, ne foloseam de gesturi, de mișcările corpului, mimam cuvintele… când nu eram siguri că am înțeles, râdeam și o luam de la capăt. Mi-am dat seama că, pe lângă engleza învățată la școală, mă ajuta mai mult cea prinsă în jocurile video și din filme. Am descoperit o serie de chestii comune, de la jocuri pe calculator, filme de Hollywood și Netflix la jocuri de cărți.
Ea era altfel decât bombardierele noastre, de fapt, era fix la polul opus, și mă uimea. Eram cu gândul la țâțele ei ascunse sub hanoracul meu. Apoi, la un moment dat, am fost dat peste cap: tot privind-o, a urcat în mine dorința. A venit cu o forță neașteptată: tot corpul meu fremăta, obrajii mi-au luat foc. Ea a observat, căci treningul în care eram îmbrăcat după ce mi-am schimbat blugii uzi, materialul moale, ce să zic, se vedea erecția; își plimba ochii de la obraji la pantalonii mei și invers. Cu cât se uita, cu atât mai incapabil eram să-mi poruncesc sexului. Eram ca paralizat. Oare ce crede? Ar fi trebuit să mă întorc cu spatele, să-mi fac de lucru în bucătărie, orice, dar am rămas țintuit. Adrenalina din corp era foarte plăcută, mă ardea. Ochii ei, de sub bretonul lung, prinseseră un luciu curios. Eram în picioare, ea continua să-mi susțină privirea, mi s-a părut că am stat așa o veșnicie, eram penibil, cu siguranță eram penibil. Apoi, am văzut cum degetele ei trăgeau de fermoarul hanoracului de pe ea, am văzut cum a ieșit din el ca dintr-un sac. Sânii mici cu sfârcuri negre, corpul cu coastele evidente, oasele umerilor, pielea creolă… o priveam cu nesaț. Dar eram tot țintuit locului, nu eram în stare să fac un gest măcar, mi se părea că aș strica tot, nici nu știam ce ar fi de făcut, despre ce e vorba, ce se întâmplă și cât se va întâmpla din ce mi-aș dori eu să se întâmple. Dar ea știa și a nu s-a dat în lături: s-a ridicat din fotoliu, a venit lângă mine, mi-a tras bluza din pantaloni făcând semn să mi-o scot. Am rămas și eu în bustul gol. S-a lipit cu pielea de mine, și-a încolăcit brațele în jurul meu, îmi ajungea până la piept, o strângeam în brațe cât de tare puteam, sexul meu zvâcnea prin pantaloni, lipit de abdomenul ei. Simțea și ea, căci la fiecare zvâcnet, își înfigea unghiile în pielea spatelui meu. Apoi, a slăbit strânsoarea și mi-a dat de înțeles să mă dezbrac, s-a dezbrăcat și ea din câteva gesturi, m-a împins ușor pe covor, pe spate, s-a întins peste mine, piele pe piele. Era atât de bună atingerea asta cum n-aș fi crezut. Mâinile mele îi străbăteau corpul de sus până jos și înapoi, se lăsa cercetată și frământată, deși slăbuță, era moale, părea elastică și fără oase. Când mi-a luat sexul în mână, am gemut de bine, de surpriză. Voi ejacula, mi-a fost gândul, vai, voi ejacula în mâinile ei mici, va trebui să mă abțin. Și m-am abținut. Nu a trebuit să fac efort prea lung, căci, după câteva minute, sexul meu a simțit ceva ce nu mai simțise niciodată înainte. Fata s-a înfipt în mine, moment în care am țipat amândoi. Era durere, era leșin, era moarte, mi s-a întunecat în fața ochilor ca apoi să erupă un artificiu de scântei, era ca o cădere, deși parcă zburam. Și a fost totul scurt sau, nu mai știu, poate a fost lung. Deși ejaculasem, sexul a rămas tare, pesemne nu-i fusese de ajuns atâta bine, mai voia; ea continua să se legene peste mine, o simțeam ca pe-un fulg, ca pe-un pietroi, o simțeam ca pe-o apă curgătoare, ca o barcă pe lac, mâinile ei vâsleau în aer, unghiile au tras dungi pe antebrațele mele, pe pieptul meu. Apoi a scos un fel de scâncet și s-a lăsat moale peste mine. Abia după aceea am sărutat-o. Pe creștet, pe ochi, pe gură, pe gât, umerii, sânii, sfârcurile. Pielea ei mirosea a mirodenii, ca în restaurantul indian, așa mirosea, dar mai delicat. Ce frumoasă era fata asta urâtă.
– Ai un nume frumos, Tuyen, dar eu o să-ți spun Vi, pentru că vii din Vietnam, îți place?
*
– E a treia oară că Lenuța, bătrâna de la parter, mă oprește să-mi spună că vine o țigancă pe la noi, îmi zice mama în timp ce pune resturile de mâncare în sufertaș, să i le duc Nonei deseară.
Învins, m-am întors spre ea gata să-i mărturisesc; în definitiv sunt cu Vi de două luni, e exact ceea ce vreau eu să trăiesc, dar apoi îmi amintesc că n-am nicio șansă să mă înțeleagă. Nu-i de spus. E secretul meu. Va începe un circ de zile mari, va țipa, va amenința, va reproșa, apoi va începe să plângă. Mai bine fac pe prostul, măcar să aflu cât știe din adevărul meu, dacă nu cumva a pus să fiu urmărit… Tac.
– Prima dată n-am băgat-o în seamă, continuă ea când vede că tac, baba aia e prea curioasă, se uită și prin gaura cheii să știe ce are omul în casă, ce pune pe masă – o nemernică. Totuși, a treia oară m-a pus pe gânduri, că n-o fi nălucă vizitatoarea ta: cine e țiganca, despre cine vorbește?
– Mamă, nu vine nicio țigancă, n-am colege țigănci, numai ele trec pe la mine. Dar cât te poți baza pe ce zice nebuna aia? i-o întorc. Dacă le vede pe fete cu blugii rupți și cu petice sau cu burta goală de la topurile scurte, poate crede că-s țigănci.
– O fi ea nebună ea, dar uneori nebunii zic adevărul. Și-apoi, de ce nu vine nimeni când sunt eu acasă, vine lumea numai când sunt la serviciu, de ce?
– Știi și tu că fetele nu au chef să vină dacă ești acasă, le intimidezi, ești rece, o înfrunt. Nu ești prietenoasă deloc, hai nu fă pe surprinsa, știu, știu, ești civilizată… așa se numește aroganța ta. Nici eu nu le chem când ești acasă, să știi!
Nu e prima dată când am discuții cu mama despre atitudinea ei de „aristocrată”, îi chiar place să i se amintească asta.
– Da, sunt o nemțoaică, asta e…
– Adică vorbești nemțește, doamna Ardelean! Și eu sunt american, poate vietnamez…
– Aha, știi engleză, dar vietnameză, de când? râde ea… Uite, sper să fie destul cât am pus în sufertaș, că nu mă mai ajung cu gătitul, tu mănânci cât cinci, spune mama în timp ce închide cutia, mutând reproșul în altă direcție…
Numai atât? Am scăpat cu atât? Măcar amân circul pentru o vreme. Trebuie să fim mai atenți, o să-i zic lui Vi să intre prin spatele blocului, poate e mai puțin bătător la ochi.
Baba naibii, curioasă mai e. Și pârâcioasă. Auzi, de trei ori s-o oprească… Nu-i de mirare că o crede țigancă pe Vi, ea habar n-are de vietnamezi. E mică, neagră și destul de simplă, să nu spun jerpelită. De venit, vine des, ori de câte ori putem să ne strecurăm între orele mele și serviciul ei, profitând de timpul în care mama lucrează, încercăm și dimineața, uneori chiulesc de la școală ca să apucăm să ne iubim. Pe stradă nu prea ne expunem, decât rar, mai mult seara, orașul e mic, ea nu vrea ca vietnamezii ei să afle, spune că ar ține-o și mai mult în casă dându-i treabă de făcut. I-au spus din start să nu se amestece cu românii. De ce? Nu mi-a răspuns clar: așa e lumea noastră, a spus. Cât despre mine, familia Ardelean e destul de cunoscută, mă cunoaște mai multă lume decât știu eu, locul de muncă al mamei de la Pompieri e un alt pericol pentru mine, colegii ei răspândiți prin tot orașul pot oricând să-i dea de știre dacă ne văd împreună, vrând-nevrând, fata e o apariție exotică.
Nu sunt mulți vietnamezi în oraș, majoritatea lucrează în construcții, primul lot mare a venit cu acte în regulă, oameni aduși de primar pentru pavajele care trebuiau terminate până în 2018, pentru Centenar. Alba-Iulia trebuia să fie gata! După un an, a venit și ea, e angajată la o firmă de curățenie. Așa că e aici de ani de zile, locuiesc opt într-un apartament, mai este o fată, nu e singura; din câte am înțeles, nu doar gătește și face curățenie pentru toți, dar e și femeia când a unuia, când a altuia. Nu e vorba de iubire, deloc, mi-a povestit ea simplu, sunt bărbați, iar ea e femeie. Nu, nu e abuzată, nu face nimeni absolut nimic dacă celălalt nu vrea, dar până la urmă, nu e doar vrutul sau nevrutul, e nevoia. Are 23 de ani, diferența asta de vârstă dintre noi e uriașă pentru câtă experiență de viață a adunat ea, am multe de învățat, că pe cât e de mică, pe atât e de știutoare. Nu le are cu cititul, cel puțin nu în zona cunoscută mie, a citit ce a trebuit pentru școala lor, o cultură care pentru mine e ca de pe Lună, dar a văzut multe filme pe care le-am văzut și eu, juca jocuri pe calculator înainte de mine; zice că era deșteapta școlii, altfel nu ajungea aici. Cei proști rămân acasă, doar cei deștepți sunt recrutați pentru Europa.
Dar mie îmi place cu ea în primul rând pentru că știe la pat, n-are nici un fel de jenă, mă face să mă simt bărbat. În astea două luni m-am transformat din băiatul, din fostul adolescent neștiutor, într-un bărbat care știe ce i se întâmplă în corp și știe ce se întâmplă în corpul unei femei. M-a învățat să fiu atent la nevoile ei ca, împlinind plăcerea ei, să mi-o împlinesc pe a mea. Asta e o chestie total pe dos, nu m-aș fi prins oricâte filme cu bulină roșie aș fi văzut. Credeam că fiecare e pentru sine, dar cu iubitul e invers: dacă faci să-i fie bine celuilalt, ți se întoarce ție. Pe drumul cel mai scurt, adică instantaneu.
Acum, ca s-o spun pe aia dreaptă: colegele mele, fetele de bani gata din gașcă, care fac pe grozavele, care nu-și încap în piele de întrecute, cu sprâncenele desenate și genele false, cu unghiile pictate în culorile curcubeului, cu frezele șuvițate în roz-mov-verde, cu topurile care le scot abdomenul la vedere, blugi skinny sau șalvari rupți trași pe jos, bascheți converși sau (și mai bine) Jordanși, mă rog, toate alea care le fac să fie bombardiere, fie că învață bine sau nu – că unele mai au ceva și-n cap, mai citesc câte o carte, mai merg la câte o olimpiadă –, cu tot ce sunt, nu pot fi nici măcar comparate cu Vi a mea. N-am eu nimic cu moda asta a lor, dar sunt ca niște badoage goale de pepsi pe lângă un pahar de apă în deșert (îmi place să folosesc metafora asta, e a mea). Și oricât de norocos sunt, nici măcar nu pot să povestesc nimănui. Nu știu cum se va termina, că până la urmă, cineva tot va afla, va afla școala, orașul, va afla mama…
Din ziua în care va afla mama (mai ales dacă va afla din bârfe și nu de la mine), se va termina totul, deoarece știu bine că eu, invariabil, voi face cum va spune ea, ca să n-o apuce plânsul, să n-o ducă Salvarea, căci, cum am spus, pastile antidepresive ia oricum… Nu pentru că sunt băiat cuminte o s-o ascult, în definitiv, sunt o pramatie care joacă dublu, problema e că, oricât mi-aș dori, nu sunt în stare să mă sustrag de la a face cum vrea ea, e ca o putere de dincolo de mine, ca un lanț care mă leagă de ceva implacabil, ca o soartă peste care nu pot trece nici să mă tai cu securea. Chestia asta mă și enervează, faptul că nu pot fi ce sunt, poate doar dacă aș pleca în străinătate s-ar rupe de mine.
Discursul mamei e aproximativ următorul:
– Aș vrea ca tu să fii copil bun și să faci lucrurile bine, ca să-ți fie viața mai bună. Că-n viață, deseori, ajungi să faci ce nu vrei să faci. Nu știu cum te ia valul și faci fix pe dos de cum ai fi vrut.
Adică, ar vrea să spună că ea n-a fost copilul ăla bun care a luat decizii corecte, ci a greșit și ca urmare are viața grea. Dar nu spune asta pe față, niciodată nu recunoaște că ar putea greși. Însă, cu cât mă obligă să fiu cum vrea ea, cu atât ajung să fac ce nu vreau și îi calc pe urme. Vrea să mă apere de greșelile ei, dar, obligându-mă, ajung să greșesc și eu.
Apoi lucrurile ies nașpa de tot, cam asta e concluzia.
*
– Mă, tu ai un secret, și încă tre` să fie unul baban, îmi spune Doru, prea te ferești.
S-a sunat de ieșire, ora de fizică a fost ultima pe azi, mai avem o săptămână și e gata anul școlar, ni se încheie mediile. Mă grăbesc să rezolv cu Nona, că apoi, mama fiind de după masă, s-ar putea ca Vi, într-un gol de curățenie de la o firmă la alta, să se strecoare până la mine.
– Ce vrei, Dorule?, am treabă, știi câte mi s-au adunat: Nona, școala de șoferi, testele pentru mărirea mediilor, vreau să intru la facultate la Cluj, dacă nu intru, e musai s-o șterg din țară, și parcă nu-mi convine, încerc eu s-o scald.
– Nimic nou, pe astea le aveai și acum câteva luni, însă aveai vreme și de mine, stăteai noaptea să ne jucăm pe calculator online, veneai pe la mine să ne uităm la filme xxx, ieșeai cu noi cu bicicletele, acum nimic, dar chiar nimic. Mă crezi fraier? Ai un secret. Hai, scoate-l, ca să nu ți-l scot strângându-te cu cheia franceză.
– Tu n-ai nici un secret? îi întorc eu atacul, deoarece sub nicio formă n-aș vrea să bănuiască. Mai ții minte cum mi-ai interzis să te mai întreb de „sora ta mai mare” pe care n-o ai? Și eu am tăcut din gură…
– Hai că ne apropiem!, nu se lasă Doru. Înseamnă că recunoști că îmi ascunzi ceva. Ceva te-ri-bil. Te urmăresc de o vreme și văd cum toată viața ta a devenit o harababură, le învârți pe toate, ne învârți pe toți ca să îmbrobodești ceva… habar n-am ce poate fi atât de ciudat de important. Că nici cancer să ai, nu ai fi atât de secretos. Îi ceva mult mai groaznic, că de bine nu poate fi, dacă era de bine, îmi spuneai iute și fălos.
– Mare deștept te-ai făcut în lunile astea de când te-ai mutat din bancă și stai în față cu Doina-Tocilara. Tragi concluzii ca un Socrate găunos…
– Nu te îndepărta de la subiect. Și să știi că nu eu am brodit primul că-i bai cu tine, ci Anastasia. Ori ei numa` de înțelepciunea lui Socrate nu-i arde, ea se simte jignită!
– Doar nu crezi că am jignit-o eu? Abia de am vorbit cu ea.
– Păi asta e, nici nu vorbești cu ea. S-a simțit atât de respinsă de tine, încât s-a combinat cu un tip, exact așa mi-a spus să-ți spun: din cauza ta e acum în belele. Tare mă tem că tipu` ei e însurat, că pe lângă mușchi și motocicleta lui bengoasă, are și nevastă.
– Cu un tip însurat? Ce rahat. Cu cine?
– Îi tipu` ăla care ține clubul de sub castani.
– Tatuatu` ăla jegos?
– Fix ăla! Gogu îi zice.
Nu mi-a plăcut ce am auzit despre Anastasia. Ea era, chiar dacă neglijată, a mea. Îl știam pe tatuat, avea un șarpe desenat în jurul gâtului până sus pe ceafa rasă. Grețos.
– Ești sigur de tot ce-mi îndrugi despre Gogu Jegosu’? Ea de ce nu mi-a suflat nimic? Și de ce-mi spui toate astea numai acum? m-am enervat eu. Voi chiar v-ați dilit de cap că nu-mi spuneți chestiile serioase! Numa` despre teniși, fițe, țâțe, filme porno…
–Ho, oprește-te, ho, mă, calule! Ți-am fi zis dacă aveai un pic de timp pentru noi, dacă vedeam și noi că te interesează viețile noastre, dar tu plutești în lumea ta paralelă. Așa ne-am dat seama că musai ceva teribil să fi intervenit în viața ta. Tu chiar n-ai văzut că tipu` vine zilnic după ea cu motocicleta?
– Nu, chiar n-am văzut…
– Da` că-i Lidia lesbiană declarată, că are iubită, asta știai?
– Da, asta știam, plusez eu, amintindu-mi de comentariile mai vechi ale Anastasiei. Și ce dacă e lesbi, îi treaba ei…
– Și încă ceva: are și Geta un tip mai în vârstă, e un nenea de 28 de ani. În ziua în care a împlinit 18 ani, Geta s-a mutat la el. A venit săptămâna trecută mă-sa la școală să vadă ce-i cu fata, asta știai?
– Ce chestie… Nu știam. Păcat de țâțele ei…
– Nu știai, că nici nu se sună bine de ieșire și deja ești plecat. Asta, în ideea că vii la școală, că mai nou, chiulești cu nesimțire. Nu știu cum n-au observat profii, diriga, poate pentru că ai un trecut de elev model. Dar eu știu că e bai. Bai mare. Ce-i cu tine, bro? Dacă nu-mi spui, nu-mi ești prieten! decretă el.
Asta îmi mai lipsea, presiunea lui Doru.
Aș dori să-i spun, mi-ar fi mult mai ușor să pot vorbi cu cineva, dar e prea riscant.
Dacă aș mărturisi, s-ar putea să se schimbe o serie de chestii, dacă se află, viața mi-ar fi dată peste cap. Și chiar nu sunt pregătit să renunț la Vi, nu sunt pregătit nici de circ și presiune.
Oamenilor le place să traseze ce au alții de făcut, asta am observat: sunt mai specialiști în viața celor de alături decât în a-și coordona propriile vieți. Uite, de aia avem fiecare secrete. Uite, de asta are mama acum probleme cu viața ei, are probleme cu Nona, cu trecutul nerezolvat – după expresia mătușii Elena: ați lăsat trecutul nerezolvat să vă intoxice prezentul!, dar nu știu despre ce secrete e vorba. Însă știu că sufăr și eu de pe urma lor, că de-aia ne-am mutat val-vârtej de acasă și stăm cu chirie, de aia trebuie să am eu grijă de Nona și nu mama, fiica ei. Dacă nu caut să aflu, nu-mi spune nimeni nimic, știu bine ce târziu am aflat despre tata și ce bine că acum mă susține, mă ajută. Sigur mai există secrete.
Eram chitit să le aflu, mi se părea că de ele depinde viața mea, dar acu`, că le am pe ale mele și mă străduiesc să le ascund cât de bine, nu mai am chef de ale familiei.
Încă nu știu: în general, e bine să-ți scoți tainele vieții la iveală sau mai bine să le ții pentru tine pe veci? Când să le scoți? Cât de repede? Cât de târziu? Sau niciodată? Cât să te macini singur și când să împărtășești? Habar n-am.
Ce simplu era totul și ce tare s-a complicat!
Fragment din romanul în lucru Să spui sau să nu spui