De fapt, mai corect și mai aproape de adevăr: votul sau opera? De când democrația a stabilit că aceia care sunt votați de o majoritate sunt de fapt aleșii, opera, adică ceea ce ai făcut și știi să faci a început să conteze tot mai puțin. Cel puțin în domeniile supuse votului. Parlament, consilii, primării etc. Inclusiv în președințiile de grupuri mai mititele, asociații sau te miri ce alte tipuri de asemenea grupări sau organizații.
Votul le dă posibilitatea unor personaje care, dacă ar fi puse în balanță cu tot cu ce au făcut, cu opera lor adică, ar cădea de pe cântar de la mare înălțime; firește, dacă în celălalt talger ar sta unii cu opera în spate, deci și cu o speranță de viitor corect și potrivit pentru aceia pe care, de pildă, urmează să-i administreze.
Revoluțiile vor fi fost, poate, printre cele dintâi preocupate de a stabili, tacit, vreo nouă ordine. Uneori, ca-n momentul de față, se anunță o altă nouă ordine, suveranistă, în lumea politică cel puțin, de către persoane ajunse în situația de a putea opta public pentru așa ceva prin vot. Pentru persoanele care se bazează pe grupuri și partide, așadar pe vot, e ceva de neînțeles când cineva le anunță că pretinsa operă, eventual un doctorat, ar trebui să cuprindă și vreo idee nouă, iar dacă le recapitulează pe cele dinainte ar cam trebui puse niște semne numite ghilimele și chiar anunțate autorul, titlul și pagina din care a fost luat citatul. Exemplară pentru starea pseudo-științifică a societății noastre a fost, poate, replica unui asemenea ipochimen, care pretindea că-n anul în care-și dăduse el doctoratul (sic!) regulile erau altele. Nu, domnule, regulile sunt așa de nu știu câte secole, de când societatea a observat că, așa cum există proprietate funciară și imobiliară, există și una, e drept, mai nevăzută pentru majoritatea celor cu drept de vot, emanată din intelect: proprietatea intelectuală. Adică opera. Dar cine să bage de seamă astfel de amănunte, când ziua de mâine bate la ușă, cu necazurile ei, mereu noi, mereu imposibil de depășit?
Am ales cuvântul acesta, opera, pentru că el se potrivește și cu zonele unde el circulă ca atare, în creație, opera literară, plastică, muzicală etc., dar și, simbolic, pentru acelea unde e vorba de altceva, de vreo realizare administrativă, tehnică, de vreo invenție care poate schimba soarta, dacă nu a întregii lumi, măcar a celei din proximitatea inventatorului, proximitate la administrarea căreia candidează acesta.
Căci adesea vedem în jurul nostru personaje care își arogă o superioritate sau măcar egalitate cu creatori de opere autentice, având doar argumentul (dacă ăsta poate fi un argument) votului. La urma urmei, votul nu poate împroprietări pe nimeni cu vreun fel de operă. Eșecul încercărilor citate mai sus a demonstrat asta. Cei aleși, mai cu seamă în lumea care nu s-a obișnuit cu democrația de prea multă vreme, confundă prea des și cu prea mare nerușinare situația în care sunt plasați pentru moment de un vot, care poate fi provocat și de alte considerente decât posibilitățile intelectuale sau creatoare ale celui ales, cu o adevărată împroprietărire și se comportă cu postul/ demnitatea/ rolul pentru care au fost învestiți, ca și cum învestirea ar fi fost o punere în posesie. Un fel de privatizare a unor situații pare a fi considerată împuternicirea prin vot de a administra domeniul respectiv. Că e vorba de finanțe, justiție, industrie etc., sau vreo asociație de pictori, muzicieni, scriitori, traducători etc. mulți dintre aleși au în cap doar propriul profit. Întrebarea care le stă pe limbă celor ce știu despre ce e vorba ar fi: pe ce te bazezi? (Parcă în opera lui Marin Preda figura această întrebare…) Răspunsul ar fi clar: pe vot. Cum se obține votul ăsta vedem chiar în aceste zile, când altă discuție politică nu auzim decât despre vot.
Trec peste faptul că, încă Cervantes (1547-1616), o pune pe o ducesă din celebra sa operă Don Quijote, să-l avertizeze pe Sancho Panza, care-i scria nevestei sale ce bine o să le fie și ce o să se mai îmbogățească din visatul rol de guvernator al unei insule (sic!), pe care, în glumă, i-o promisese ducele, că nu binele lui, ci cel al supușilor săi trebuie să-l aibă ca țintă un guvernator. Dar cine să mai bage de seamă asemenea chestii, nu-i așa?, expirate?!
Când am scăpat de dosar, acum vreo 34 de ani, speram că de-atunci încolo nu va mai conta decât sivi-ul, noua formă, ceva mai justificată, de dosar (cu șină, fără șină?). Numai că, pentru a alcătui un sivi corect, alcătuitorul nu trebuie să-și falsifice meritele, crescându-le în mod mincinos. Dar ce e mai clar decât o asumare de opere care nu există, sau care aparțin altora? Atunci când onestitatea nu-l caracterizează pe ipochimenul respectiv, autorul (doar al) siviului (CV), lăcomia își arată colții și individul se comportă ca un veritabil împroprietărit cu ceea ce i se dăduse spre administrare.
Cum de obicei ne uităm în sus, observăm asta la cei de-acolo, din falsul Empireu unde s-au cocoțat prin vot, dar ia să privim și lateral, orizontal, la propriul nostru nivel, să vedem ce lăcomii se mai manifestă și pe-aici…