Pascal Bruckner este cunoscut nu doar în Franța, ci și în întreaga lume pentru calitățile sale de romancier – dacă ar fi să amintim doar câteva titluri, de la Lune de fiel (1981), Les voleurs de beauté (1997), L’Amour du prochain (2005) sau Un an et un jour (2018) – dar, mai ales, pentru eseurile teoretice și analizele sale critice, care au cunoscut o răspândire prodigioasă. De la primele volume, scrise în colaborare cu Alain Finkielkraut, apoi cele din ciclul L’Histoire immediate, din colecția Point Actuels de la Seuil (cum ar fi Le Sanglot de l’Homme blanc sau La Mélancolie démocratique), apoi, fabuloasa serie de la Grasset, dintre care amintim: La tentation de l’innocence (Premiul Medicis), din 1995, reeditat în Livre de poche, în 2008, Misère de la prosperité (2002 și Ldp în 2004), La Tyrannie de la pénitence (2006 și Ldp în 2008), Le paradoxe amoureux (2009 și Ldp în 2011), Le Fanatisme de l’Apocalypse. Sauver la Terre, punir l’Homme (2011 și Ldp în 2013), La Sagesse de lArgent (2016 și Ldp în 2017), Un Racisme immaginaire (2017), Une brève éternité (2019), Un coupable presque parfait (2020), Dans l’amitié d’une montagne (2022), Le sacre des pantoufles (2023).
Cum ne-a obișnuit cu câte o apariție editorială în fiecare an, iată că și anul acesta, Pascal Bruckner ne aduce un nou volum, scos tot la Grasset, în colecția essai. El se intitulează Je souffre donc je suis, cu subtitlul Portrait de la victime en héros, un foarte interesant eseu despre psihologia victimizării, cu note extrem de interesante din politologie și cu exemple din istoria contemporană. Premisa este că umanității cuceritoare din zorii modernității îi succede azi o umanitate având ca simbol unic victima. Promisiunea Luminilor și a Revoluției într-o lume mai bună, debarasată de fatalism și fanatism, s-a stins și a născut o societate a suspinului, a lacrimii.
Grija față de cei umiliți – în aceasta ar consta grandoarea civilizației la care au visat și creștinii, și revoluționarii. În schimb, astăzi, victimizarea ca șantaj asupra celuilalt și patologia impunerii recunoștinței – sunt exact inversul acelui progres atât de dorit acum trei secole. Suferința a devenit, paradoxal, în Occidentul hedonist un ritual ca un soi de happening. Fiecare om, sărac sau bogat, bărbat sau femeie, agită brevetul său de maledicțiune, pe care-l ridică deasupra celorlalți. Acest dolorism combinat cu amărăciune concură la proiectarea figurii de martir, iar martirajul alimentează cele două devastatoare pasiuni, care sunt resentimentul și răzbunarea. Ca într-un fel de orgie mizerabilistă, peste tot înflorește tentația pentru postura de paria, ce încurajează puternic lamentația, diferențierea și concurența între victimele prezumate, pentru a face din asta un titlu de glorie. Apoi, Bruckner se întreabă: „Cajolées, élevées dans la peur et la susceptibilité, les jeunes générations seront-elles capables d’affronter le monde chaotique qui est le nôtre, marqué par le retour de la guerre, l’hyperviolence, le terrorisme islamiste et les catastrophes naturelles?”
Într-o lume în care barbaria nu poate fi ocultată, crimele odioase, conflagrațiile genocidare, asasinatele în masă se transformă, odată cu trecerea timpului, într-un paradoxal tabiet, aproape tic. De la momentul zero al percepției colective, acela odios, încărcat de emoție copleșitoare, de parti-pris-uri pentru suferința semenilor, de oroare și de revoltă neputincioasă în fața abnormului și absurdului, șocul inițial se diminuează, interesul se stinge, fiindcă începe să apară, încet-încet, obișnuința. Ceea ce tulbura până la isterie normalitatea și pârjolea nimicitor conștiințele se efilează treptat în habitudine, în curiozitate inertă, înlocuită fiind de un interes lehămisit, aproape ca o sarcină, ca o obligație. Simțindu-se superfluă, obișnuința se efasează, se risipește ca un efluviu eteric, până când devine o amintire așezată frumos într-un buzunăraș al memoriei. O amintire care nu mai deranjează pe nimeni. Așa cum e cazul acum, cu războiul din Ucraina. Fără să se refere la acest cel mai recent episod din istoria însângerată a Europei, Primo Levi scria în Naufragés et rescapés (Gallimard, 1989): „C’est un plaisir de conter les malheurs passés (…) c’est une joie d’être assis au chaud devant la nourriture et le vin, et de se rappeler et de rappeler aux autres la peine, le froid et la faim”.
Paginile și capitolele dedicate fenomenului imperialist-expansionist din acești ultimi ani al Rusiei conduse de Vladimir Putin (începând cu experiențele din Osetia, Abhazia, Georgia, Cecenia, Crimeea, Donbas și terminând cu carnagiul din Ucraina, care durează deja de trei ani) sunt analize extrem de sugestive și de prețioase, dar nu mai puțin răscolitoare, asupra psihologiei poporului rus și asupra gravelor derapaje psihice ale liderului de la Kremlin. Dar nu doar ale lui, ci și ale întregii sale camarile. În 1993, Vladimir Jirinovski susținea nici mai mult, nici mai puțin, că Europa ar trebui să fie recunoscătoare Rusiei: „În trecut, Rusia a salvat lumea de Imperiul Otoman prin campaniile din sud ale armatei sale (…) Acum șapte secole, i-am stăvilit pe mongoli (…) Apoi, grație Rusiei, Europa a fost eliberată de sub jugul fascist (…) Iată de ce celelalte popoare ar trebui să fie recunoscătoare rușilor”. Inextinghibila agresivitate teroristă a Rusiei putiniste poate să meargă și mai departe, ocupând Transnistria, Moldova, Polonia, Lituania sau culoarul Suwalski, care leagă Belarus de enclava Kaliningrad. Totul în numele doctrinei: „Ceea ce este al meu este al meu; ceea ce este al vostru este negociabil”. Sau amintește de butada sinistră a lui Putin, din 24 noiembrie 2016: „Frontierele Rusiei nu se termină nicăieri” (sic!).
Politica Kremlinului este minciuna, distorsiunea, aceea de a face din zi noapte și din adevăr un non-adevăr. Alexandru Soljenițîn sintetiza magistral, cândva, propaganda rusă: „Ei mint. Noi știm că ei mint. Ei știu că noi știm că ei mint. Și, cu toate astea, ei continuă să mintă”. Diferența între putinism și nazism este infimă. Ține poate doar de timpuri. George Steiner scrie undeva o frază pe care pretinde că ar fi spus-o Hitler: „Veți recurge la metodele mele chiar în timp ce mă veți renega”. Sau dialogul relatat de Vassili Grossman, dintre un ofițer nazist prizonier la sovietici și un militant bolșevic: „Dacă voi sunteți cei care câștigați, da, vom fi învinși, dar noi vom continua să trăim în chiar carnea victoriei voastre”.
De la Revoluția Franceză încoace, suntem incapabili, infirmi mental să concepem Răul. Răul, în inima căruia se naște răzbunarea. „Nu ne răzbunați!” sună – se spune – dorința lăsată cu limbă de moarte de Mircea Vulcănescu. „Răzbunarea – ne atrăgea atenția Jean-Paul Kauffmann – este a doua suferință (n.n. după atitudinea resentimentară) ce vă degradează energiile. N-aveți cale de ieșire. Este o pasiune funestă. Chiar și când răzbunarea vă potolește, ea nu vă va oferi niciodată liniștea”. Iertarea e cea mai bună răzbunare.
Dar, pentru toate acestea – scrie Bruckner – trebuie să avem curajul de a învinge frica („Permiteți-mi să vă împărtășesc convingerea mea de nezdruncinat că singurul lucru de care ar trebui să ne fie frică este frica însăși (…)” spunea Franklin D. Roosevelt, în 1933). Iar bărbații și femeile acestei lumi trebuie să învețe să se opună fascinației pe care o provoacă panica.
„Cela s’appelle l’héroïsme d`être humain, tout simplement” – încheie Pascal Bruckner această veritabilă carte de învățătură despre ieșirea din paradigma „eroică” a victimei.