Redactate sub diferite forme, mai exacte sau mai „lirice”, „generoase” sau „răzbunătoare”, testamentele, ca expresie a ultimelor dorințe ale celor care se pregătesc să părăsească această viață, sunt atât inedite pagini de istorie personală, cât și o imagine de ansamblu a societății timpului când au fost întocmite.
Scrise ca adaos personal la dispozițiile codului civil privind dezbaterea moștenirilor, testamentele sunt, în același timp, prin abundența informațiilor pe care unele dintre ele le conțin, și o sursă de documentare istorică privind normele, obiceiurile și cutumele unor vremuri trecute. Prin ele se confirmă, o dată în plus, cum arăta proprietatea privată în alte vremuri (sau între ce limite restrânse exista aceasta în timpul epocii comuniste), modul de dobândire, precum și grija față de consolidarea și transmiterea ei mai departe.
Totodată, testamentele sunt și un posibil portret despre maniera în care un om și-a condus, prin ani, viața, cu tot ceea ce o definește: naștere, căsătorie, copii, profesie, raportul cu semenii, administrarea intereselor.
În studiul introductiv la volumul Testamente, apărut la Editura Notarom în 2007 (editură aparținând Uniunii Naționale a Notarilor Publici, instituție ce are o constantă și binevenită preocupare de a face publice documente de patrimoniu din această categorie), doamna Georgeta Filitti, reputat specialist în istoria modernă a României, rezumă într-o manieră plastic-cuprinzătoare esența testamentelor ca instrumente juridice de transmitere a proprietății, dar și de ilustrare a unor destine umane: „În încercarea de restituire a vieții sociale testamentele rămân un element de uimitoare expresivitate. E aproape un truism a spune că proprietatea stă la baza prosperității colective. Dar, într-o formă concentrată, dispozițiile post mortem care constituie substanța testamentelor oferă cea mai convingătoare, mai sinceră și mai pilduitoare expresie a ceea ce omul înțelege prin proprietate și destinul ei. De la capete încoronate la umilii preoți de țară, de la femei sărăcite prin tranzacții nesăbuite, ajunse în pragul sinuciderii, până la negustori faliți a căror avere și-o convertesc în sfaturi retorice, transmise cu inutilă prodigalitate urmașilor – lumea înțelege să-și precizeze atitudinea față de avut, adică bunurile dobândite prin moștenire, zestre, osteneală proprie ori pur și simplu avute în stăpânire”.
Am ales pentru aceste însemnări trei testamente (sau, juridic spus, trei testatori), pilduitoare atât prin prisma personajelor care le-au redactat, cât și prin conținutul lor, care, adesea, răzbătând dincolo de obiectul lor strict determinat, dezvăluie și portretul unei epoci.
Desigur, persoanele care le-au redactat aparțin elitei societății românești din perioadele în care acestea s-au exprimat public, fie printr-o acțiune exemplară în slujba culturii naționale (cum este cazul lui George Barițiu), fie prin cele mai înalte poziții ocupate în ierarhia socială a timpului, acelea de conducători ai statului, și când acesta s-a numit Principat, sub Alexandru Ioan Cuza, și când și-a câștigat mult-așteptata identitate cu numele România, în timpul domniei lui Carol I.
În ordine strict cronologică, primul testament dintre cele menționate, pe care vom încerca să-l deslușim strict uman, este cel al lui Cuza, datat 1873. Așadar, după abdicarea din 1866, în vreme ce își trăia exilul la Florența. Avem în acest testament și o scurtă poveste a unei vieți pline de împliniri și căderi, dar și o ridicare a perdelei de pe o parte a biografiei sale intime, în care vorbește despre „iubiții mei fii Alexandru și Dimitrie, adoptați de mine și de prea iubita mea soție Elena Doamna”.
Cei doi copii, aflați la vârsta minoratului, sunt „singurii moștenitori”, iar către ei se îndreaptă principala grijă a lui Cuza, instituind clauze ce ne dezvăluie un bun cunoscător al codului civil, elaborat în 1864; și nici nu avea cum să fie altfel, din moment ce acest prim cod civil modern, în acord cu timpurile, după Codul Calimachi și Legiuirea Caragea, a fost adoptat în timpul domniei sale. Astfel, se menționează, pentru prima dată, termenul juridic „uzufruct”, pentru Elena Doamna, drept de care se va bucura toată viața, ca și de instituirea unor tutele pentru copiii minori. Este, de asemenea, de remarcat modul în care gândește Cuza succesiunea legatarilor la moștenire, precizând că, în cazul decesului acestora, urmează ca întreaga avere să „servească pentru creațiune și întreținere unui azil de copii orfani și găsiți în orașul Huși, care va purta numele de azilul Cuza”.
Așadar, deși nu conține alte informații sau aspecte neapărat spectaculoase, trebuie menționat că este un testament adaptat unei legislații moderne, de inspirație franceză, cu indicarea tipului de succesori, a ordinii la succesiune și, fapt inedit, elaborat în limba franceză. I-am acordat atenția cuvenită întrucât el deschide seria „testamentelor regale”, începută de Regele Carol I și continuată de Regele Ferdinand și Regina Maria.
Intitulându-și testamentul din 1891 Reminiscențe din viața mea familială și materială, George Barițiu îi dă acestuia mai degrabă o notă de istorie personală, cu evidențierea activității sale de publicist, politician și istoric român transilvănean.
Dincolo de sinceritatea cu care dezvăluie modul în care și-a consolidat situația materială, acest testament conține și interesante pagini de istorie literară, oferind date prețioase depre înființarea, în 1838, a publicațiilor Gaseta de Transilvania (primul ziar românesc) și a suplimentului literar al gazetei, Foaie pentru minte, inimă și literatură (una dintre primele reviste literare românești).
Barițiu nu se ferește de detalii nici când vorbește despre „viața petrecută în muncă grea”, începând cu orele pe care „le dădea în privat” elevilor de la școala pe care a înființat-o la Brașov, la solicitarea comercianților din oraș, în paralel cu colaborarea la gazete și lucrarea „la câte un dicționar”, și nici când dezvăluie banii primiți ca director la „o fabrică mehanică mare de hârtie”, „materie” care este tot mai căutată și pe care se plăteau „prețuri necunoscute până atunci”.
Dar toată această susținută activitate culturalo-industrială nu este scutită și de eșecuri, el pierzând, în 1877, „toate capitalele băgate în întreprindere”, fiind nevoit să se retragă și de la Gasetă, „pentru că cu familia Murișianu – Iacob Mureșan, redactorul după 1850 al revistei – a fost peste putință a mă înțelege. Iar Barițiu oferă și explicația – „Altă generațiune, alte idei și tendințe confuze”.
Însă Barițiu, fire dârză, nu cedează așa de ușor, și în 1878 fondează ziarul politic Observatoriul, care îi aduce frumoase câștiguri, încât o parte din bani o „distribuie” pentru măritișul celei de-a patra fiice. Începând astfel, cum plastic spune, să „răsufle”, decide, totuși, după câțiva ani, să închidă ziarul, „atât din cauza proceselor din presă, cât și că bătrânii, contemporanii mei, trebuia să lase pe generațiunea nouă ca să-și cerce și ea norocul, să-și dea în capete unii la alții”.
În finalul testamentului, Barițiu descrie cum, cu generozitate, a „făcut copiilor – Ieronim, Victoria, Aurelia, Octavia și Maria, adică celor cinci „herezi”, – părți mai mari decât li se cuvenea după legile țării și după câtă umbră de avere se aflase în ființă”, el „rămânând cu casele și alt nimic, decât penele de scris”. Om de aleasă cultură, cu pregătire filosofică, istorică, teologică și economică, vorbitor a cinci limbi, Barițiu nu uită „întristătorul adevăr cuprins în vechea sentență latină Rara concordia fratrum, și, „cu dorința de a evita după moarte scene de oameni nervoși”, îl cere pe ginerele său, Michail Bontescu, „să ia asupra sa gingașa sarcină de executor testamentar”.
Ca o scurtă concluzie, putem spune că este uimitoare priceperea cu care Barițiu a împletit menirea sa cărturărească – să nu uităm că a fost și membru fondator și președinte al Astrei, ca și membru al Academiei Române – cu o serie de activități pur lucrative, aducătoare de frumoase venituri materiale.
Testamentul care pune, însă, cel mai bine în lumină viața și personalitatea unui om este cel întocmit de Regele Carol I.
În lucrarea Testamentele Regale, apărută sub egida Arhivelor Naționale ale României, întocmită de dr. Mirela Daniela Tîrnă, ni se prezintă o scurtă dar relevantă biografie a celui care și-a călăuzit întreaga rodnică domnie prin deviza „totul pentru țară, nimic pentru mine”. Trăsăturile personalității sale, de la care nu s-a abătut nicio clipă, indiferent de împrejurări, și care l-au făcut atât de respectat – cumpătarea, seriozitatea, simțământul datoriei, – au fost foarte bine sintetizate de Gala Galaction: „Vodă nu vorbește decât foarte puțin și totdeauna cu miez; Vodă nu azvârle banii pe ferestre; Vodă nu stă la masă decât o jumătate de oră; Vodă nu bea; lui Vodă nu-i plac lăutarii; Vodă trăiește la palat ca un megaloschimnic în chilia lui”.
Toate aceste nobile însușiri se regăsesc și în testamentul pe care l-a alcătuit în 1899 și căruia îi adaugă un codicil în 1911, ambele înscrisuri privite ca o datorie în primul rând față de Țară, oglinzi fidele ale întregii sale glorioase domnii. Este, așa cum se arată în preambulul lucrării, „un testament care sintetizează întreaga sa domnie: greutățile începutului, înzestrarea armatei, cultivarea sentimentului religios, prețuirea pentru fruntașii țării, alături de care a pus bazale statului, permanenta preocupare pentru ca România să ocupe o poziție vrednică între statele europene”.
Testamentul Regelui Carol I poartă pecetea aceleiași cumpătări și griji pentru binele țării, întreaga avere, constând în bunuri mobile și imobile, împărțită între moștenitorii desemnați, urmând a rămâne, potrivit dorinței sale imperative, în țară.
Cum bine se știe, regele Carol I a fost un sprijinitor al culturii, președinte de onoare al Academiei Române și fondator al Fundației Universitare Carol I, instituții cărora le lasă, prin acest testament, o importantă sumă de bani, ca, de altfel, și Societății Geografice, precum și diferitelor societăți de binefacere și bisericilor, indiferent de confesiune.
Un testament cum, de asemenea, se precizează în această excepțională lucrare, „impresionant prin conținut, exprimare și simbolistică”, model pentru viitoarele „testamente regale.”