Friends. Adică prieteni. Un serial celebru la un moment dat? Sau manifestarea amiciției în rețelele de socializare? Până la urmă, ce mai înseamnă prieten astăzi? De multe ori, mai ales pentru cei născuți înainte de anii ’80, prietenia are un sens puternic al solidarității și al unei convivialități autentice. Și un sens al împreună-pătimirii și al sfidării umilințelor la care oamenii din România acelor ani grei erau supuși. Vecinii de la bloc se ajutau cu un pahar de zahăr sau de ulei (chestii raționalizate pe atunci, greu de obținut în cantități mari sau măcar suficiente). La aniversările în familie sau petrecerile de acasă, brânza de vaci se colora cu suc de sfeclă, pentru a părea ceva mai „altcumva”, pentru o atmosferă festivă. Era perioada în care surogatul înlocuise originalul și, în timp, devenise noul-original. Minciuna repetată devenise noul adevăr. Se crease și o distorsiune a relației cu realitatea, cu poziționarea față de propria persoană și față de ceilalți. Să ne amintim de cuvintele din Evanghelia după Matei: „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este. (5, 37).
Cafeaua cu înlocuitori (căreia i se spunea în mod ironic nechezol), pseudo blugii din doc, Neckermann-ul ca tărâm al visării și al posesiunilor frumoase și, nu în ultimul rând, „adevărul” fabricat din minciuni. O imitație. O lume în care da era de multe ori nu. Iată niște mărci de produse de atunci care aduceau un zâmbet în plus, chiar dacă unul amar. Brifcor, CI-CO, Mărășești, Plugarul, Fosfarin, Cibo, Cheia, Pitic, Ka-O-La, Cristal, Marga, Polar.
Prieteniile autentice erau un liman al adevărului-adevărat, aș putea spune. Unii oameni cultivau acolo, ca pe un câmp fertil, arta de a nu uita, de a nu-l uita pe cel de lângă, de a-și reaminti unii altora că trebuie să rămână verticali cu orice preț. Cred că prietenia era și o datorie, un război de gherilă, o cetate, o plajă minunată, o pasăre în zbor.
De fapt, lumea nu aparține orgoliilor, ci diversității. Respectul naște bucuria de a trăi. Și construiește.
O mare prietenie între doi oameni și scriitori nemaipomeniți mi-a atras atenția încă din adolescență și a fost un declanșator pentru mine, ca artistă. Am realizat că umanitatea din scriitor este extrem de importantă, generozitatea inimii face legătura între subiectul care se naște în mintea sa și lumea întreagă. Nedecupându-l din ea, neizolându-l într-o cușcă a unui ego auto-suficient ce face din scriitor, din artist, un mic demiurg care dorește să te atragă în abisurile sale doar pentru a-l aplauda.
Ceea ce mi-a atras atenția la cei doi mari prieteni a fost la început legătura omenească și abia apoi cea intelectuală. În cuibul lumii culturale se află multe orgolii și mult ego dar, cred cu optimismul ce mă caracterizează, că există și amiciție și prietenie necondiționată. Darul fiind o împreună-creștere. Pentru cei care înțeleg că de unul singur nu ajungi prea departe și în niciun caz nu construiești ceva durabil. Sigur că prietenia nu e un dans dulceag, ci mai degrabă un drum mărginit de ciulini care-ți zgârie călcâiele și îți împotmolesc deseori mersul. Ca și ciulinii Bărăganului. Dar chipurile rămân către soare.
Generozitatea a fost un cuvânt care i-a caracterizat pe Panait Istrati și pe Nikos Kazantzakis. Altruism, larghețe, splendoare și un soi de nebunie a tinereții, un extaz al întrevederii. În Raport către El Greco, Kazantzakis scrie despre întâlnirea lor:
„Prima întâlnire, cea decisivă, a fost cordială; ne priveam unul pe altul de parcă voiam să ne ghicim din privire – ca două furnici care se pipăie cu antenele. Faţa, mult prea palidă a lui Istrati, era slabă şi cu riduri adânci; părul cărunt, lucios, îi cădea neglijent pe frunte, ca unui copil; ochii îi străluceau plini de vioiciune şi blândeţe, buzele lui mari îi erau răsfrânte senzual. (…) Ne-am strâns mâinile râzând amândoi; dintr-un salt a sărit din pat. Avea ceva de pisică sălbatică în mişcările bruşte şi agile, în privirea rapace, în bucuria sa de sălbatic. A aprins o lampă de petrol şi a pus să fiarbă un ibric.”
Sunt tentată să vorbesc despre așezarea celui mai bun prieten pe soclu. Aș putea spune că e o extravaganță cu stil. Exercițiile de admirație sunt rare și sunt cu atât mai mult prețioase. Ce pierzi? Nimic. Nicio fibră din substanța ta nu se dizolvă dacă admiri pe cineva. Dimpotrivă. E un schimb de energii bune. Și o ipostază în care prietenii cresc și se cresc unul pe celălalt. Chiar dacă uneori apar situații dificile bazate mai ales pe neînțelegeri. Apar și certuri în marile prietenii, la fel ca în marile iubiri, aproape că aș spune că aceste conflicte vijelioase dau adevărata măsură a autenticității. Între prietenii buni există și un limbaj cifrat, secrete, stat la discuții de taină, confidențe, taifas, cozerii. Temperamente aparte, aprige, firi iraționale, focoase, inflexibile, sunt nevoite să găsească o cale de mijloc și să conviețuiască amical cu cei molcomi, mai liniștiți, tacticoși. Asta de dragul prieteniei.
Nevrând să calc prea mult pe teritoriul marilor iubiri (se mai poartă oare?) aș vrea să mai amintesc de paradoxala poveste de iubire și de prietenie dintre Hannah Arendt și Martin Heidegger. Așa cum reiese și din corespondența lor, iată un fragment:
„Dragă Hannah,
Oare de ce este iubirea atât de bogată între toate celelalte experiențe existențiale, și totuși o povară dulce pentru cei ce ajung să o trăiască? Fiindcă devenim ceea ce iubim, însă rămânând noi înșine. Iar atunci ne dorim să îi mulțumim celui iubit și descoperim astfel că nu există nicio cale.”
Începutul verii e despre prietenie. Vara coaptă este despre fericire. Toamna e despre tandrețe. Iarna este despre iubirea pură. Iar primăvara despre moarte și înviere. Adică tot despre iubire. Renașterea ce deschide calea spre prietenia neumbrită, inocentă. Aflată la polul opus față de acel friendship al rețelelor de socializare.
Prietenia autentică e cea care conține distanța, tăcerea, pacea, calmul neinvaziv, respectul față de celălalt, stăpânirea de sine, uneori retragerea discretă pentru a nu face rău.