În dezordinea celor două camere în care se mutase de când era din nou burlac, căuta și nu găsea o pilulă mare și colorată. Ar fi trebuit să-și dea seama că e depresiv și anxios de mult, luni, ani, dar nu aflase decât în urmă cu o zi. Cu impresia că diagnosticul fusese rostit cu lejeritate, ceea ce îl aranja într-un fel, o privise mai atent pe tânăra femeie care oficia ca psiholog. Brunetă, înaltă, subțire, avea vârsta împlinirii depline, dar mai păstrase ceva din trufia și capriciile adolescentei care se știa frumoasă, cel puțin așa își imaginase. Îi reținuse prenumele fantezist, Vunona, își butona mânecile cămășii când ea îl căutase pe sub genele naturale, strecurase printre buzele nerujate, ca o sentință: „E cazul să schimbați perspectiva” și, ca o posibilă direcție, ridicase brațul gol spre tavanul alb al cabinetului; vopseaua tavanului era puțin crăpată. În mână cu o pungă de hârtie în care Vunona îi numărase două duzini de pilule mari și colorate, bărbătușul din el, pulsație din ce în ce mai rară, avea de ales între a accepta sentința și a ceda tentației de a-i propune să discute despre alte perspective într-un cadru mai puțin oficial; a ales pilulele.
Era odihnit, calm și oarecum bine dispus, golise pe jumătate paharul cu apă, înghițea greu pilulele mari și colorate, când interfonul s-a pornit să sune. Nu aștepta pe nimeni, nu primea niciodată pachete și scrisori, nu scria și nu trimitea nici el, nu avea cui, facturile aterizau pe internet, era o greșeală, a băut toată apa și pilula s-a înțepenit undeva, în gâtlej. Interfonul a sunat din nou și a ajuns la timp să ridice receptorul; mai târziu, mult mai târziu, prea târziu, a înțeles că făcuse una din marile erori ale vieții care nu contenea să-l obosească. O voce necunoscută de bărbat i-a cerut să-i deschidă, era în posesia unui mesaj important pentru domnul Prișcă. Prișcă Felician a ridicat glasul, ca să fie sigur că nu se înșală, „politologu’!”, a coborât iar vocea.
Cu pilula pierdută în gâtlej, a ezitat să-i deschidă. Nu i se mai întâmplase de mult să fie abordat cu numele de familie și numai fosta lui soție își mai amintea că, în prima tinerețe, expediase guvernului, pe banii lui, o analiză și propuneri de remediere a psihozei emigrației economice, dar pierduse vremea; a fost, de altfel, una dintre ultimele lui încercări sincere de a se face util patriei în derivă. Dacă nu erau zvonuri, din ziua în care i-a spart un tablou Ikea în cap, Lola trecuse prin două „relații” și a presupus că o delegase pe a treia să recupereze în sfârșit valiza cu lucrurile care n-au mai avut loc în bagajele despărțirii. O uitase dinadins, să-i amintească anii, opt mai exact, când își șușoteau în momente particulare cuvinte de dragoste și li se întâmpla să strige, să gâfâie, să transpire și să-și promită fericire și eternitate.
A deschis. Spera ca măcar unul din cele două ascensoare să fie în pană, aveau peste 50 de ani, și, până să se urce mesagerul în celălalt, să-i rămână timp să deschidă frigiderul, să scoată sticla cu apă rece, să umple paharul și să dizloce din gâtlej ce mai rămăsese din pilula care începuse să se topească și era amară. Turna apă în pahar când a sunat telefonul, un număr necunoscut. Mesagerul sunase la toate numerele de urgență anunțate pe unul dintre pereții de placaj ai cutiei, apăsase pe toate butoanele, dar ascensorul înțepenise între etajele trei și patru.
Plicul strecurat prin dantela grilajului fabricat în urmă cu o sută de ani l-a asigurat că face imediat apel la administrația blocului sau la un vecin care se pricepea la ascensoare și mesagerul i-a mulțumit cu o înjurătură adresată hazardului, dacă a înțeles bine. Era un tip care-și bărbierise craniul de jur-împrejur și adunase în creștet o coamă pe jumătate blondă, pe jumătate castanie, greșise culorile sau forțase o fantezie, și pe brațul tatuat se lăfăia nudul unei femei.
Ignora existența unui Institut de Clarificare a Viitorului, dar a admis că era posibilă de vreme ce își tipărise antetul pe plicul care purta numele, profesiunea și adresa lui. Cum le aflaseră, cum de știau și numărul de telefon ținea, era o presupunere, de ceea ce se mai păstrase din gloriola lui de figurant într-un film admis la Cannes în competiția Un certain regard sub presiunea co-producătorului francez. Nu scotea o vorbă în film, îmbrăcase costumul gri de ginere al tatălui păstrat ca o relicvă a unui nou început de viață, purta și o veche pălărie, trecea de câteva ori prin cadru și întârzia într-o secvență cu o expresie atât de convingătoare de securist abrutizat, că ar fi câștigat cu brio un premiu pentru figurație dacă s-ar fi decernat. Era tinerel, n-avea nici talent și nici chemare ca actor, se distrase, și s-a întâmplat ca filmul genialului regizor român să atragă atenția asupra a ceea ce detractorii din țară au tradus prin „evocarea caricaturală a comunismului”; genialul o luase pe bună dreptate ca o insultă. A rămas de atunci convins că juriile și jurnaliștii festivalurilor de filme de pe continent adorau voma anticomunistă a realizatorilor din fostele țări socialiste.
Plicul putea conține o veste bună sau oarecare, nu mai primise de mult nici una, nici alta; nu-i lipseau, nu le aștepta și nu știa la ce i-ar mai putea folosi de când viața începuse să-l obosească. Când a ajuns la etajul cinci și a deschis ușa apartamentului, eliminase și posibilitatea intervenției geniului, ruptura lor definitivă se consumase cu ani în urmă pe chestiunea figurației într-un alt film ca polițist abrutizat care-i tăiase elanul artistic. Plicul ar fi putut fi expediat prin poștă, dar era vădit o urgență dacă se făcuse apel la o companie de curierat al cărei slujbaș, așteptând să fie eliberat, lovea ritmic cu pumnii în placajul ascensorului și înjura.
Salvat de vecin, proptit în pragul ușii, mesagerul a pretins să-i fie compensată pierderea bacșișurilor aferente livrărilor pe care le-ar mai fi făcut dacă n-ar fi rămas suspendat între etaje. S-a uitat chiorâș la bancnota de cinci lei și a coborât pe scară înjurând în general. Bănuit de toți locatarii blocului condamnat să se prăbușească la primul cutremur mai serios că strica ascensoarele pentru a-și rotunji pensia de fost tinichigiu, vecinul a frecat de bărbie bancnota de cinci lei, îl simpatiza, l-a sfătuit să-l anunțe altădată, când avea musafiri, și i-a făcut cu ochiul – era un tic.
Despre cum s-a ales peste noapte praful de „viitorul comunist”, avea o idee destul de clară, dar numai spre mijlocul primei tinereți, când țara căzuse în transa cailor verzi pe pereți, l-a preocupat „viitorul capitalist”. A fost ca și cum ar fi căutat răspuns în zațul de cafea turcească, mai bea pe atunci, în bobi, în cărți sau în podul palmei. În funcție de umorile zilei, de ceea ce mai avea de făcut cu viața care nu dădea pe atunci semne că l-ar obosi și, dacă indolența, candoarea târzie a vârstei și prea multă încredere în împrejurări îi jucau sau nu o festă urâtă, îl găsea sau acceptabil sau catastrofal. Nu i-a luat mult timp să înțeleagă că, dincolo de halucinațiile vânturate de Europa și de papagalii neaoși, nimeni nu avea habar cum va fi și de ce; dispariția „comunismului” și a Uniunii Sovietice lăsaseră Occidentul fără nicio altă diversiune decât contemplarea până la beatitudine a unei ipotetice eternități. Era posibil ca din această autoamăgire să se fi născut lipsa de claritate a unui viitor posibil și relativ credibil. Opacitatea devenise mai adâncă după mascarada pandemiei, iar războiul din Ucraina, criza energetică, inflația, recesiunea, migrația africană, maghrebiană și asiatică îl elimina de la o zi la alta din scurgerea timpului și a memoriei colective. Se trăia pur și simplu în prezent, larvar. Nu făcea excepție, schimbarea de perspectivă sugerată de Vunona era o iluzie, în orice direcție căuta privirea, se oprea într-un zid. A dedus că ideea Institutelor de Clarificare în coloniile Europei a ceea ce cândva fusese viitorul nu se născuse decât din plictiseala hoardelor de funcționari de la Bruxelles, iar guvernanții români o înghițiseră pe nemestecate, cum înghițeau de obicei totul, cu nevoia disperată a slugilor de mângâieri pe cicatricile lăsate de scobitul voluntar.
Ușa închisă, reflexul pe care-l credea din când în când pierdut de a privi strada l-a purtat până la un pas de fereastră. Dacă se apropia, n-ar fi văzut nimic altceva decât pânza de plastic colorată și vag transparentă care o acoperea în întregime; cu puțină curiozitate, dacă nu era aproximația reținută din stradă, ridicase de câteva ori ochii, ar fi bănuit și bustul triumfător al unei femei. Fațada blocului nu era deloc ascunsă sub reclame când a închiriat apartamentul de la un italian combinat cu o brăileancă șatenă și micuță, mai veneau scrisori pe numele ei de la o bancă unde adunase câteva sute de lei pentru pensie. Singura mobilă nouă pe care și-a mai permis-o după divorț a fost un fotoliu mare și adânc, în orele lui proaste se cuibărea în el, se uita pe fereastră și la defecte, pietonii loviți pe trecerile cu marcajul șters, poliția, ambulanțele, agitația curioșilor îi provocau o stare de confort sufletesc, uneori adormea și nu visa nimic. Argumentele și protestul lui n-au găsit niciun ecou la administrație, banii de la întreținere se duceau pe facturi și reparații, pentru majoritatea proprietarilor întâmplările străzii erau mai puțin interesante decât cele de la televizor, iar la începutul primăverii, fațada blocului fusese închiriată unui cazinou unde se câștiga chiar și o țigancă ale cărei țâțe dădeau pe dinafară de sub tăietura rochiei cu paiete. De atunci stătea cu lumina aprinsă.
S-a lăsat să cadă în fotoliul din fața televizorului. Mai prindea doar televiziunea națională, îl ținea deschis, trecea o reclamă pentru întreținerea ficatului, dar fără sunet, se stricase demult și nu-i lipsea. Nu s-a simțit în stare să se ridice, pilula își făcuse efectul, să ia de pe masa căreia îi zicea birou cuțitașul folosit de Lola să-și ascută creioanele de machiaj. A întins mâna și a agățat între degete plicul aruncat pe măsuța de lângă fotoliu negociată îndelung cu brăileanca; în nervurile plăcii de marmură falsă se încrustaseră firimituri și scrum, dovezi ale unui trecut pe care și-l imagina în mahmureala dimineții.
A desfăcut plicul cu indexul dreptei. Era mai degrabă un ordin. Ultimele ordine le primise în prima tinerețe, era student, îmbrăcase uniforma de soldat-recrut, dar a fost retrimis în civilie după câteva săptămâni, se desființase serviciul militar obligatoriu; din bunăvoință și considerente legate de vecinătatea cu Rusia, Statele Unite ridicaseră curând țara la rangul de „partener strategic”. Singura din Balcani! Recunoștință și gargară politică și televizuală asigurate pentru decenii! I s-a oferit, s-a insistat, avea calitățile pretinse, dar nu regreta că a ratat o carieră frumoasă ca ofițer sau mercenar în noua armată a patriei. Ar fi putut câștiga medalii de bravură în războaiele glorioase ale americanilor și Alianței atlantice în Irak, Afganistan, Siria, Libia, ar fi avut o pensie de veteran sau ar fi avansat în grad, maior, colonel și Lola nu l-ar fi părăsit pentru un actor care vindea la televizor supozitoare pentru hemoroizi.
I se ordona să se prezinte a doua zi, ora 11, era miercuri, curriculum vitæ în dinți, Institutul constituia baza de date a viitorilor colaboratori și o discuție față în față despre disponibilitate și posibile interese de analize ca politolog se impunea. În privința disponibilității, dacă se întâmpla să răspundă ordinului, stătea bine, doctorul Vunona îl gratificase, în afara pilulelor, și cu un certificat de concediu medical de trei zile. Stătea prost în schimb cu interesul pentru noi analize, îl înăbușise în el odată cu datoria de a fi de folos ca politolog țării. I-ar fi tulburat imensa, miraculoasa, pătimașa și definitiva alegere de a fi un mărunt și conștiincios funcționar la Ministerul Muncii și Solidarității Sociale. Utilitatea lui era îndoielnică, dar nu mai avea crize de conștiință. O veselie răutăcioasă dădea relief obrazului plat și uscat al ultimei directoare de fiecare dată când încetinea pasul să-l contemple înțepenit în fața computerului; o lua ca o complicitate involuntară. Era pentru ea prototipul individului care nu pretindea mai mult societății decât să-i asigure o existență legală, un salariu mediocru și acces la servicii medicale de bază. Intrase în politică după ce-și dăruise entuziasmul tinereții unei asociații de inspirație și finanțare olandeză sau suedeză care oferea alinare emoțională, lecturi din clasicii literaturii și servicii erotice elementare handicapaților fizic; avea o voce învăluitoare și buze subțiri.
În al doilea paragraf și ultimul, i se indica numele persoanei care îl aștepta și pe care trebuia să-l anunțe la intrare pe baza cărții de identitate – Ștembelea. Lângă semnătura probabilă și indescifrabilă a aceluiași Ștembelea era o ștampilă rotundă cu cerneala puțin întinsă, dar nu putea fi decât a Institutului. Poate numai în țările arabe și africane fascinația pentru ștampile este atât de puternică și de răspândită ca la noi. Ceva magic din convulsiile și ravagiile psihologice ale puterii, o impresie mai veche, se ascundea în gestul de a apăsa ștampila drept și cu o anumită delicatețe la începutul sau sfârșitul unei coli de hârtie cu înscrisuri oficiale, de a aștepta o clipă-două înainte de a verifica contururile literelor și ale cifrelor, sau de a o trânti și răsuci puțin cu certitudinea că mai mult de atât ar friza imposibilul sau impostura.
Nu beneficia la birou nici de privilegiul de a elibera înscrisuri oficiale, și nici de ștampilă. Le-ar fi putut dobândi cu un minim efort când se pregătea să pășească în a doua tinerețe, dar s-a întâmplat să fie în lunile când a înțeles că analiza psihozei emigrației economice fusese o eroare, o prostie, o nesăbuință ce putea fi interpretată ca o contestare cu pretenții științifice a unor decizii politice de care depindea viitorul european și atlantic al țării. Începuse, de altfel, și războiul din Iugoslavia. Mai pierdea timpul între cele două vârste ale tinereții. Cu bruma de candoare care îl mai sâcâia din când în când, găsea că imposibilul de povestit președinte Constantinescu și guvernul lui de amatori și de concupiscență neoliberală băgau totuși de seamă că țara se golește. S-a lămurit la capătul celor 78 de zile cât fusese bombardată Iugoslavia, căzuseră în adorație mistică pentru americanii cărora puțin le păsa că țara se golește, și nu le-a mai păsat nici lor; nici președinților și guvernelor care au urmat, Europa și America aveau nevoie de supuși și nu se făcea să fie stânjeniți în expansiunea lor. Locuia pe atunci cu părinții, era în concediu și zăcea în fotoliul cu arcurile rupte din camera lui, telefonul la picioare și mama care cobora de câteva ori pe zi să controleze dacă guvernul nu i-a trimis scrisoarea de recunoștință așteptată și invitația de a-l întâlni.
Cu o aproximație de câteva luni, odată cu reușita dezintegrării Iugoslaviei, se terminase și prima lui tinerețe.
Dispăruseră de atunci arcurile de la fotoliile și canapelele ieftine, în locul lor erau bureți din plastic și se montau acasă. I-a luat o zi întreagă până să se așeze în fotoliu și să constate că pusese buretele sau ceva invers, dar nu l-a mai desfăcut; s-a obișnuit repede să stea cam strâmb, suedezii prevăzuseră și această posibilitate. Pilula mare și colorată a Vunonei îl moleșise, dar i se mai întâmplase și altădată la sfârșit de săptămână să nu se ridice decât să golească scrumiera și să-și facă a doua sau a treia cafea. Erau orele în care, obosit de viață, scârbit de toți și de toate, se întreba și nu știa ce să-și răspundă încotro se îndreaptă și de ce și pentru câtă vreme și ce se va alege de el.
Stătea parcă mai strâmb ca niciodată în fotoliu și a simțit gustul sărat al lacrimilor când a repus plicul pe măsuță. În urmă cu două zile, la birou, terminase de citit o cerere de sprijin financiar pentru realizarea unei performanțe artistice, chestiune de solidaritate internațională, dedicată sensibilizării bucureștenilor cu soarta femeilor afgane după victoria talibanilor. Plasată în zone de intensă circulație a cumpărătorilor și trecătorilor, artista îmbrăca burka peste tricou, ginși și bascheți, făcea câțiva pași, dezbrăca burka, se plimba puțin, îmbrăca iar burka, și nu se oprea din performanță o oră, când se muta într-un alt loc aglomerat și o lua de la capăt. Concluziile comentariilor înregistrate pe ascuns urmau să servească de argument pentru un turneu în toată țara. Cererea nimerise vădit din greșeală la Ministerul Muncii, și la el în particular dintr-un capriciu sadic al directoarei, deși era posibil să fi fost depusă și la Ministerul Culturii, artiștii autohtoni făceau foame și maimuțărelile occidentale găseau mai multă înțelegere. Căuta cuvintele de început ale referatului. Scria, ștergea, scria și s-a trezit plângând. Se uita prostit la ecranul computerului, înghițea lacrimile, și-a acoperit obrazul cu batista, să nu fie surprins de colegi, și nu înțelegea ce-i cu el. Un fior l-a traversat deodată, și-a lăsat capul în piept și n-a mai avut timp să se stăpânească, hohotea. Pentru prima oară în viață de când nu mai era copil. Hohote spasmodice care îi sunau în urechi ca niște strigăte de neputință și nu le putea potoli. L-au împins încet în scaun mâinile unei femei, îi strângeau umerii care tremurau și a recunoscut vocea învăluitoare a directoarei :
─ Gata, Felician, a trecut. A trecut. A fost o cădere nervoasă, ni se poate întâmpla la toți. Acum ne liniștim, respirăm adânc, ne ștergem frumos ochii, ai aici șervețele, ne adunăm obiectele personale, ne ducem acasă și ne odihnim fără gânduri. Mâine ești liber. Consultă un neurolog sau psiholog…
Plângea cu un fel de mulțumire copilărească în acea dimineață de sfârșit de primăvară și i s-a părut că știa ce-i cu el: era o incoerență, o eroare, un handicapat al epocii. Oricât ar fi căutat, și căutase, nu găsea o altă explicație. De când viața începuse să-l obosească și obișnuința îi lua timp, avea o interpretare particulară a epocii. Începuse cu accidentul concepției, traversase evenimentele din decembrie 1989, tranziția, alegeri prezidențiale și parlamentare, guverne de culori amestecate și de politici identice, adeziuni la Europa și la Alianța atlantică, pandemia, războiul din Ucraina și continua cu ceea ce trăia de la o zi la alta. Era bărbatul estropiat al deceniilor de jaf, de uzurpare identitară, de slugărnicie și de impostură. Exagera, dar s-a liniștit.
(Fragment din romanul Figuranții)