un poem
,,În vechea poveste egipteană Cei doi frați, scrisă sub domnia lui Ramses al doilea, în jurul anului 1300 î. e. n., citim că unul dintre frați și-a vrăjit inima și a pus-o într-o floare de salcâm și, atunci când floarea a fost ruptă, el a căzut mort, dar a reînviat când fratele său i-a găsit inima pierdută în păstaia de salcâm și a aruncat-o într-o ceașcă cu apă proaspătă.”
James George Frazer – Creanga de aur
* * *
Inima mea bate ascunsă în floarea salcâmului,
floarea de salcâm bate ascunsă în pieptul meu.
Dacă cineva ar vrea să mă ucidă
ar trebui să rupă acea creangă
din eflorescența salcâmului
în care și-a deschis petalele inima mea!
Numai așa ar începe eclipsa memoriei –
precum luna sfârtecată de vârcolacii uitării!
Și chiar dacă o ultimă sămânță din teaca salcâmului
trezită din moarte
va prinde să lumineze în neant,
să încolțească din nou,
poemul acesta
va rămâne pururea
un mormânt gol
din care a înviat
floarea de salcâm!
* * *
În timpul celor mai scurte zile de iarnă,
soarele nu mai are putere să încălzească pământul –
se ofilește, se îngălbenește, pâlpâie
gata să se stingă, neputincios,
ca un bătrân ghebos, cu osteoporoză,
abia pășind, sprijinit într-un cadru metalic.
Oamenii întețesc jarul din fundul vetrei,
aruncă vreascuri deasupra
pentru ca vechiul astru, muribund, să nu se stingă cu totul,
să nu lase pământul în beznă și îngheț etern!
Totodată se înalță rugăciuni
la solstițiul iernii :
se deschid încuietorile, lacătele, zăvoarele,
se desfac nodurile, se scot cepurile de la butoaie
ca nașterea noului prunc solar să fie ușoară
și să răsară, luminos,
cu primele lui raze și țipete de viață!
A doua zi, de dimineață,
oamenii cătunului ies pe ulițe
și sărbătoresc botezul noului astru strigând:
,,Pruncul s-a născut! Lumina crește!”
Femeile atârnă de grinzile caselor
leagăne de nou născuți
înfașă simulacre și efigii solare
cărora le descântă și cântă cântece de leagăn
simulând că le hrănesc la sân
până la echinocțiul de primăvară,
când ziua ajunge egală cu noaptea
și soarele prinde puteri
ca să poată germina, înverzi
și încălzi pământul!
* * *
Mormintelor, după tradiție, li se lasă deschisă
o mică nișă, ,,o ușiță”
prin care sufletele pot ieși afară
la sărbătoarea morților
ori când se satură de moartea de sub pământ.
Și, uneori,
când sufletele celor vii
sunt răpuse de loviturile grele ale soartei
acestea intră prin aceeași spărtură
în mormintele strămoșilor lor –
singurul refugiu, singura mângâiere care le-a mai rămas
alături de cei care le-au fost dragi cândva!
Apoi, refăcuți, cu puteri noi,
cei vii se reîntorc în această lume
să-și termine viața!…
* * *
Indecis
la hotarul dintre cele două lumi
aud freamătul frunzelor de salcâm
ca o blândă ispită,
ca un ecou
care mă cheamă
înapoi în această lume!
Ultima verigă
care mă mai leagă de viață
este floarea de salcâm!
Locul în care se scutură salcâmii
devine sacru:
aici se pot înălța altare!
Aici aș vrea să mi se sape mormântul:
deasupra, aceleași stele-și vor roti drumul,
netulburate
licărind deopotrivă
deasupra lumii și a neantului!
* * *
Crengile
sanctuarului vegetal
sunt fulgere
încremenite
în noapte
iluminate
cu electricitate vitală.
De la salcâmul sacru
a fost electrificat întregul cătun:
așa s-au aprins luminile lăuntrice
ale întregului trib!
Dacă cineva ar tăia acest arbore-zeu,
atunci ar începe apocalipsa:
soarele și luna
s-ar stinge
mâncate de vârcolaci,
firele tainice dintre suflete s-ar scurtcircuita
și inimile s-ar arde ca niște siguranțe
de la tabloul electric!
Prin moartea zeului-arbore
tribul s-ar racorda la neant!
* * *
Iarna, în cele mai scurte zile,
când soarele muribund pâlpâie
gata să se stingă,
ne fixăm în minte
imaginea sacră a salcâmului-zeu,
un adevărat fulger încremenit
încărcat cu flori electrice,
o uzină ce aprinde luminile lăuntrice
ale locuitorilor din trib.
Ne concentrăm stăruitor
pe această plăsmuire –
numai așa vom putea supraviețui iernilor grele!
Nălucirea aceasta
este puntea
dintre iarnă și primăvară,
dintre moarte și viață.
Cei care nu se roagă neîncetat
la icoana salcâmului sacru,
aceia care nu întețesc și nu întrețin vie
imaginea zeului vegetal,
vor pieri, măcinați în bezna și pustietatea
lungilor nopți de iarnă!
Este știut că un salcâm sacru construit din memorie,
e tot atât de aromitor și real
și freamătă tot atât de viu
ca un arbore adevărat,
însă poate sta înflorit tot anul!
* * *
Sub coroana sanctuarului vegetal
încercam să ne ghicim viitorul:
deslușeam
taina din susurul gârlei,
tălmăceam sunetul petalelor
și șoaptele vântului prin crengi.
Buchiseam fiecare frunză
ca pe o literă
și fiecare ciorchine de floare
era o profeție –
și tot salcâmul înflorit
ne părea un oracol
pe care-l descifram
înainte ca magicianul tribului
să scapere două pietre
și să făurească scânteia
din care răsărea soarele!
(Tu deja te furișaseși spre casă,
înainte ca să te amușine Steaua Câinelui,
înainte să te latre zăvozii pământului!)
* * *
Crenguțele cu flori de salcâm
atârnate
la streașina colibelor din cătun
pentru a izgoni duhurile rele
atrag tot mai aproape
Luceafărul
facând înserarea mai luminoasă, mai clară și sacră!
Însă, ,,ea”, înainte ca ,,pasu-i să grăbească”
înspre salcâm
azvârle o găleată cu apă
și aruncă o lopată de cenușă
înspre astre,
ca să le stingă strălucirea,
ca bezna să fie mai deasă
și nimeni să n-o știe!
Apoi, în chip de făcătură, de vrăji,
atârnă pe crengile salcâmului
bănuții de pe ochii morților
ca atunci când ,,satul în vale-amuțește”
cei din cătun să fie ,,orbi și adânciți în somn greu ca și morții”
și nimeni să n-o bănuiască!
După aceea ea leagă o piatră semiovală
– simulacrul lunii,
ca o pendulă oprită
ca timpul să stea pe loc
și ,,astfel de noapte bogată”
să nu mai treacă nicicând!
* * *
Știți voi ce vorbă-i vorba ,,ieri”? – Arghezi
Pentru a readuce pe crengi
florile de salcâm ofilite și scuturate de vânt,
răstorn clepsidra stelelor,
rotesc înapoi limbile cadranului solar,
întorc cu hăis! și cea! Carul Mare,
schimb direcția vântului –
să sufle în pânza amurgului!
până se întoarce corabia zilei de ieri!
Demolez ziua de azi
piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, gând cu gând:
poate doar așa vor reînvia florile de salcâm,
pe crengi
fragede și sacre
ca și ieri!
* * *
Într-un cârlig de undiță
pun drept momeală
o floare de salcâm
încercând să prind luna
reflectată în lac.
Oamenii spun
că mi-am pierdut mințile,
dar eu
vreau să capturez acea amintire
din acea noapte când
,,ne-am rezemat capetele unul de altul!”
s-o prind în minciogul prezentului –
deși înțelepciunea ne-nvață că trecutul e mort
și amintirile trebuie aruncate
la răscruce de drumuri
ca trecătorii să le ia pe tălpi,
să le ducă pe pustii,
și să le piardă urma în cele patru zări!
Și totuși, amintirea ei
rămâne fixă și mai durabilă decât
Steaua Nordului, steaua statornică a dragostei,
după care aș putea să mă orientez
și în neant!
* * *
De cum mijește primăvara
din întunericul și frigul pământului
ies la lumină, împreună cu florile
și sufletele morților.
Unii dintre locuitorii cătunului,
care se tem de fantome
se încuie în case!
Alții, dimpotrivă
cheamă cu drag și primesc
spiritele obosite, flămânde și înghețate de frigul ierni
ademenindu-le cu felinare aprinse
în poartă și la ferestre,
primindu-le cu bucate alese
cu vinul și podoabele
care le plăceau, atunci când viețuiau.
Duhurile răposaților
sunt îmbrăcate în straie colorate
asemeni florilor din care s-au ivit!
Dar, după Săptămâna luminată,
după ce inflorescența salcâmilor
se scutură și se amestecă în țărână,
oamenii cătunului
își iau rămas bun de la fantomele lor dragi
primenite în straie colorate,
și le petrec la mormintele lor, întristați,
luminându-le drumul înapoi cu lămpașe!
* * *
Sub forța de atracție a Pământului
o maree de flori de salcâm inundă cătunul
o săptămână pe an!
Refluxul morții scade,
fluxul vieții crește
până la starea de nemurire.
Se practică prostituția sacră
dintre lună
și florile de salcâm:
acum, la ecograful naturii,
germinează, înmuguresc,
se văd pâlpâind luminițele unor noi vieți!
Nimeni nu poate muri
în Săptămâna luminată,
în timpul big-bangului molcom al eflorescenței salcâmilor.
Nici chiar muribunzii nu se încumetă
să părăsească această lume,
agățați de frumusețea sacră
a salcâmilor! Acum
nu mai există moarte pe pământ!
Doar când talazurile înspumate ale inflorescenței
se retrag, sub atracția lunii,
ca un reflux înspre neant,
numai atunci cei care și-au așteptat răbdători apusul
pornesc în lunga lor călătorie, fără întoarcere!