În foarte scurt timp, vine și rândul lui Eliade, iar ocazia e oferită chiar de recenzia pe care Dumitru Micu o face recent tipăritului volum De Zalmoxis à Genghis Khan.[1] Profesor la Universitatea din București, Micu era – alături de Sorin Alexandrescu – unul dintre „garanții” reintrării lui Mircea Eliade pe piața de carte a României socialiste: au semnat studiile introductive ale volumelor Maitreyi. Nuntă în cer și, respectiv, La țigănci și alte povestiri, tipărite în anul 1969. Primul fusese difuzat în decembrie 1969 și ianuarie 1970, iar cel de-al doilea aștepta să i se dea drumul în librării dintr-un moment în altul. Așa cum îl informează în scrisorile sale (încă inedite), Eliade era cel dintâi dintre autorii români exilați, necomuniști, (re)publicat în țară, prin aceasta deschizându-se posibilitatea recuperării exilului românesc. „Sunteți primul român din emigrație care este editat în țară. Prin tipărirea operelor Dvs. se creează un precedent. Altfel spus, în clipa în care s-a aprobat publicarea literaturii Dvs., s-a dat aprobarea de principiu pentru editarea tuturor scriitorilor români din exil – cu condiția ca operele lor să fie însoțite de prefețe clare din punct de vedere actual. Începe astfel o etapă nouă în istoria contemporană a editurii românești din țară și Dvs. vă revine meritul de a fi deschis-o. De acum înainte cărțile românilor din străinătate vor putea fi publicate în R.S.R. fără dificultăți. Greu a fost până a triumfat principiul.” (9 decembrie 1969)
Principiul va avea însă de înfruntat răbufniri adverse, iar triumful lui nu va fi niciodată deplin, creându-se fel de fel de dificultăți în calea lui. Vechilor comuniști, ilegaliștilor, și între ei, cu precădere, cominterniștilor, pro-moscoviților de altădată, acest lucru le apărea ca o erezie și o aberație de neacceptat. Miron Constantinescu era unul dintre aceștia, iar, prin noua poziție politico-ideologică pe care o dobândise, devenise chiar un exponent neoficial al lor. Nu e deci de mirare că reacționează la „abaterea” lui Dumitru Micu cu o contra-recenzie pe prima pagină a aceleiași reviste. Era, de fapt, o aducere la ordine și o predică de direcție ideologică.
Precaut, Micu exprimase câteva rezerve privind „fundamentarea științifică” a unor idei-metafore și întemeierea filosofică a concepției eliadiene. Deși perspectiva lui nu e una materialistă, ci, dimpotrivă, declarat idealistă – „trăgându-și parțial substanța din curente filosofice opuse raționalismului” –, Eliade „formulează puncte de vedere pe cât de noi, pe atât de inatacabile în armătura lor logică”, fortificându-le cu o „colosală documentație” și permițând astfel cititorului să tragă propriile-i concluzii (la care „conduc în chip obiectiv înseși faptele înfățișate”). Aprecierea generală a autorului și a operei e superlativă,[2] iar în mijlocul paginii tronează o fotografie, în care Eliade e surprins în biroul lui ținând în mână mitologica pipă.
Recenzia e semnalată pe prima pagină a revistei, alături de alte cinci titluri. Tot acolo, la stânga editorialului, un savant din generația lui Eliade, profesorul Dumitru Berciu (1907-1988), dedica o recenzie recent publicatului Compendiu de Istoria României (1969), coordonat de Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu și Ștefan Pascu, o lucrare „izvorâtă din dorința de respectare riguroasă a adevărului istoric, întemeiat pe concepția marxistă”. După aprecieri elogioase și ideologic corecte, el își permite să încheie cu un diplomatic amendament al felului în care a fost tratată „epoca străveche și chiar cea veche”, insistând asupra importanței continuității istorice între vechile populații carpato-danubiene, geto-daci și daco-romani.[3] În acest fel, recenzia lui Micu părea să se insereze tocmai în punctul în care survenise amendamentul lui Berciu. Nu e imposibil ca publicarea simultană a celor două articole să nu fie o coincidență, ci poate o reacție la admonestările recente pe care trebuise să le înghită România literară.[4] Respectiva perioadă din Compendiu nu-i aparținea lui Constantinescu, ci lui Daicoviciu (care era un admirator al lui Eliade). Și totuși, cel care reacționează, cu rapiditate – citind cartea recenzată și răspunzând peste două numere –, e tovarășul Miron.
Micu va afla povestea publicării recenziei mai târziu și i-o împărtășește lui Eliade, împreună cu reacția lui Miron Constantinescu. După ce-i scrie mai multe (și interesante) lucruri despre atitudinea duală pe care conducerea României e nevoită să o aibă față de Moscova, continuă astfel: „Din sursă indirectă, am aflat povestea apariției în R.L. a recenziei mele la De Zalmoxis à Genghis-Khan. O dădusem de peste două luni și nu se mai publica. Fusese scoasă din pagină. Proteste din partea mea, intervenții în text (în speranța că, după ce voi fi moderat laudele, cenzura va fi mai înțelegătoare), telefonul la C.C. Răspuns: nicio obiecție, recenzia merge, cu Eliade nu avem nimic, dar… să vedem…, poate în numărul viitor. Telefonez la Tribuna, vorbesc cu D.R. Popescu. N-ați vrea să publicați o recenzie la ultima carte a lui Mircea Eliade? Răspuns: ba da, cum de nu, însă avem de mult un interviu, luat de Cotruș, căruia nu i se dă drumul, așa că nici recenzia nu cred să meargă. Telefonez la Cronica. Mi se răspunde: trimite textul, vom încerca! Din nou telefoane la C.C. Răspunsuri evazive. Într-o bună zi, articolul apare în R.L. Nu mă așteptam și nu fusesem prevenit! Ulterior am aflat că amânarea se datorase proiectatei vizite a lui Brejnev în vederea semnării tratatului de prietenie. Cum să-l «lauzi» pe Eliade în preajma vizitei secretarului general al P.C.U.S.? Ar fi fost interpretată ca o provocare! Însă… lovitură de teatru. Cu două zile înainte de așteptatul eveniment se anunță că delegația sovietică nu va fi condusă de Brejnev, ci de Kosîghin, cel dintâi fiind… gripat (dar a fost văzut pe un stadion!). Drept răspuns, în numărul din R.L. ce apărea exact în ziua sosirii delegației sovietice nu apare, cum fusese stabilit, Ce e nou în literatura sovietică? (acest text fiind scos peste noapte), ci… un articol despre Mircea Eliade, cu fotografie. Dinte pentru dinte! Nu trec două zile și mă aud chemat la telefon: Aici secretara tov. Miron Constantinescu. Tov. Miron vă roagă să-i împrumutați, dacă se poate, cartea lui M.E. despre care ați scris. De teamă că nu mi-o mai restituie, răspund: Da, sigur, însă, din păcate, tocmai am împrumutat-o cuiva din Cluj, însă într-o săptămână o pot avea din nou… Peste mai puțin de o săptămână: articol anti-Eliade în R.L. semnat Miron Constantinescu. De atunci, nicio altă referință la M.E. în presa românească, cu toate că între timp apare, neanunțat, La țigănci, ce stătuse în depozit mai bine de un an… Cred că e mâna rușilor. Iată, dar, cum se trăiește și se lucrează în țara noastră binecuvântată. În acest context, «liberalii» noștri, în loc să facă din numele Dvs un steag al independenței culturale românești, fac tot ce le stă în putință ca să nu fiți «popularizat», organizând (am impresia, nu și certitudinea) conspirația tăcerii și împotriva mea, pentru că am cutezat să scriu și despre altcineva decât domniile lor. Iar tinerii, inclusiv Păunescu – el mai ales –, fac zid în jurul lui Stancu și Bogza… de frica lui Eugen Barbu. Descurcă-i drace!” (20 aprilie 1971)
Articolul lui Miron Constantinescu, care se voia pivot al unei dezbateri ce nu s-a închegat, începe printr-o afirmație strategică, măsură a întregii viclenii „dialectice” șlefuite în interminabilele ședințe de partid. Exprimând imposibilitatea de a verifica competența unui istoric și critic literar în „problemele religiilor arhaice”, Miron își declină și el o „competență deosebită”, afirmând că problemele istoriei religiilor l-au interesat „numai în măsura în care intrau ca elemente componente ale problematicii istoriei universale și naționale”.[5] Își asumă astfel o competență generală în istoria religiilor cuplată cu o competență specifică în „problemele istoriei țării noastre”, ceea ce-i permite să-i dea lecții nu doar lui Micu, ci și lui Eliade. Dar el nu era nici măcar istoric, după cum, încă din 1965, atrăsese atenția Andrei Oțetea. Scria despre istorie dintr-o perspectivă sociologică și filosofică marxistă, nu întru totul eliberată de leninism și stalinism.
Obiecția sa de principiu, atât la recenzie, cât și la cartea recenzată, e legată de cerința „rigorii științifice”, în temeiul unei metodologii a cercetării, prestabilită în mod critic. Se situează el însuși pe poziția „interpretării materialiste a istoriei religiilor”, considerând că aceasta poate fi înțeleasă mai profund numai din „punctul de vedere al reflectării răsturnate, al reificării și fetișismului”. Prin urmare, „Deficiența fundamentală a metodei folosite de Mircea Eliade este aceea că nu examinează condițiile economice, sociale, culturale care au cerut apariția anumitor simboluri şi mituri, compară aceste mituri şi legende între ele desprinzându-le de viaţa reală.” Cărțile unui autor precum acesta trebuiau cunoscute, interpretate și, eventual, prezentate publicului doar de către deținătorii formulei corecte de gândire. În biblioteca Laboratorului de sociologie al Universităţii din Bucureşti – înființat în noiembrie 1965 prin efortul lui Miron Constantinescu –, se aflau nu doar cărțile lui Eliade, ci chiar și cursul de metafizică al lui Nae Ionescu.[6] Oamenii care le puteau citi fuseseră atent selectați, chiar de către tovarășul Miron. În mod evident, Dumitru Micu nu era considerat a poseda aceleași calități de gândire corectă, în ciuda faptului că se declara marxist.
Meritul incontestabil al cărții stă, pentru contra-recenzent, – doar – în universalizarea câtorva teme ale culturii românești sau sud-est europene. După ce apreciază trei dintre studiile cuprinse în ea (despre Dragoș, Manole și șamanism) ca „remarcabile” prin erudiție și asocieri sugestive, Constantinescu se oprește la alte două: cel dedicat dacilor și lupilor, și, mai ales, cel despre Miorița. Adică tocmai la nivelul inferior al competenței sale istorice în chestiuni românești. Se poate însă înțelege cu ușurință de ce. Ele sunt „istoricizate”, prin plasare în contextul unor curente interbelice precum „dacismul” (Gândirea și alte reviste) și „mioritismul” (Dan Botta, Lucian Blaga, presa de dreapta), despre care Miron se întreabă retoric: „Aceste teorii au apus odată cu perioada care le-a dat naștere. Este oare necesar să le reînviem?”
Contrapunând optimismul comunist, identificat retrospectiv în toată istoria românilor, și „acceptarea morții, distrugerii”, cu „consolarea transpunerii prin imaginație”, atribuite în mod abuziv lui Eliade, Constantinescu afirmă că acesta „elaborează o interpretare a istoriei României care este contrazisă de faptele istorice, de luptele eroice din trecut și de dezvoltarea strălucită de azi”. Ultimele patru (din cinci) paragrafe insistă în mod apăsat asupra contradicției dintre această interpretare atribuită lui Eliade și perspectiva istoriografică a României socialiste, semnând astfel o implicită sentință de condamnare.
Din tot ceea ce știm despre pozițiile intelectuale ale lui Miron Constantinescu, întotdeauna subordonate celor ideologice și politice (și, adesea, ambițiilor și antipatiilor personale), nimic din acest articol nu poate fi luat ca izvorând dintr-o preocupare pentru adevărul sau obiectivitatea științifică. În plus, nu era o critică făcută în contextul unei depline libertăți de exprimare a opiniilor. Monica Lovinescu observa pe bună dreptate: „Cine, în toată România, a îndrăznit să critice cercetările sociologice ale lui Miron Constantinescu?”[7] Nimeni, după cum nimeni nu a cutezat să dea o replică acestei lichidări ideologice.
Articolul apare la două zile după ce Eliade devine cetățean american, iar peste două săptămâni îl și primește la Chicago. În următoarea lui scrisoare, Dumitru Micu îi mărturisește că, deși e interesat de istoria religiilor și admiră creștinismul, citindu-l pe Eliade, se vede constrâns să dea dreptate materialismului istoric: ansamblul condițiilor de existență determină activitățile spirituale. „Asta nu înseamnă, firește, că cineva, dedicându-se istoriei religiilor, trebuie musai să studieze evoluția social-economică a triburilor (lasă că nici nu e posibil așa ceva în preistorie!). În acest caz s-ar substitui sociologului, etnologului, etnografului, istoricului. Vreau doar să spun că materialismul istoric se poate îmbogăți de pe urma istoriei religiilor. Cine nu înțelege asta (vreun Constantinescu oarecare) e un bou. (V-am trimis un articol bovin, la Chicago, ca să vă amuzați…).” (13 august 1970)
Eliade înregistrează în jurnal următoarele: „Primesc România literară cu articolul lui Miron Constantinescu, răspuns la articolul lui D. Micu, publicat cu două săptămâni în urmă, tot acolo, despre De Zalmoxis. Îl citesc cu strângere de inimă, pentru că îi înțeleg repede sensul și mesajul: înapoi la «înghețul» post (sau neo)stalinist care a durat până prin 1966! Nu e nimic de făcut cu oamenii cărora le e frică. M. Constantinescu e terorizat ca nu cumva, după ce a fost reabilitat Blaga și a fost retipărit Dan Botta, să nu revină «moda metafizicii și a misticii» (acesta nu e un citat, ci rezumatul întregii campanii de vigilență culturală pe care o duce M.C. – și nu numai el). Și încă o dată se vede că punctul cel mai sensibil este interpretarea Mioriței… (De dezvoltat într-o zi funcția de «despărțire a apelor» pe care a împlinit-o exegeza acestei balade în istoria culturii românești moderne.)” (29 iulie 1970)
Unul dintre motivele – dacă, nu cumva, principalul motiv – pentru care Eliade se hotărăște să-și ia, după foarte mulți ani, pașaportul american este intenția de a merge în România, în vara acelui an, pentru a-și vedea mama și patria. Printre cei pe care îi informează despre această decizie se numără și Dumitru Micu, căruia îi scrie că De Zalmoxis à Genghis Khan e prima carte pe care o publică cu pașaportul american în buzunar.[8] E posibil ca intenția lui să fi ajuns la cunoștința lui Miron Constantinescu? Foarte probabil și n-ar fi de mirare s-o fi aflat chiar de la Micu. În acest caz, articolul lui era îndreptat nu doar împotriva întoarcerii lui Eliade în România ca autor, ci și a întoarcerii lui în persoană? Din punct de vedere logic, plauzibilitatea e extrem de ridicată: Dacă nu-l voia printre autorii publicabili, cu atât mai puțin l-ar fi dorit în țară – fapt ce ar fi avut consecințe și asupra acceptabilității lui ca autor. Ipoteza trebuie, desigur, confirmată de cercetări viitoare, fără a se pierde, totuși, din vedere că intențiile sunt adesea aproape imposibil de dovedit documentar.
Deși susține judecăți categorice și dogmatice, tonul articolului lui Constantinescu se străduia să pară echilibrat, iar finalul e o invitație la dezbatere. Cel puțin așa ne apare nouă astăzi. În codul comunicării ideologico-politice de atunci era o condamnare la dispariție. Într-adevăr, din iulie 1970, când a apărut, timp de aproape doi ani bibliografia lui Eliade nu mai înregistrează niciun text dedicat lui în România socialistă.[9] Nici noi nu am reușit să găsim vreunul în principalele reviste și ziare ale epocii. După cum aflase Eliade de la corespondenți din țară, numele i-a fost scos din textele în care era citat, fie și numai cu inițialele M.E.[10] Lui Dumitru Micu îi scrie cu autoironie. „Pentru un istoric al religiilor pasionat, ca mine, de zeii vegetaţiei, care mor şi înviază anual, şi de religiile misterice (sau, cum le-a spus un italian, misteriosofice), «epifania» şi «ocultaţia» periodică a numelui meu, în publicistica românească, ar putea constitui un foarte interesant subiect de studiu…”[11]
Totuși, cenzura nu a fost la fel de generală sau de consecventă precum cea dinainte. Bibliografia înregistrează câteva cărți în care e pomenit, deși e foarte probabil că ele se aflau deja în procesul editorial înainte de iulie 1970. Cercetarea principalelor periodice arată că numele lui e menționat tot mai rar, mult mai rar decât în anii 1968-1969. Volumului La țigănci și alte povestiri (ieșit de sub tipar la sfârșitul lui iulie 1969) i se dă drumul în librării în noiembrie 1970, dar nu e recenzat nicăieri.
[1] D. Micu, „O carte despre arhaicul românesc”, România literară (București), III, nr. 27, 2 iulie 1970, p. 11.
[2] Eliade e considerat „un specialist de prima clasă, pe plan mondial” în domeniul istoriei religiilor, iar cartea „exemplară sub aspectul informației, al rigorii analitice, al probității științifice”, o primă „sinteză elaborată din perspectiva universalității”, „o lucrare fundamentală pe tărâmul «românisticii», un studiu dens, pe temeiul căruia va fi posibilă o mai exactă și mai nuanțată definire a particularităților ce compun varianta specific românească a spiritului uman.”
[3] D. Berciu, Compendiul de istorie a României, ibidem, pp. 1, 2.
[4] Redacția din acea vreme era alcătuită din Nicolae Breban (redactor-șef), Gabriel Dimisianu, Ion Horea, Nichita Stănescu (redactori-șefi adjuncți) și Gheorghe Pituț (secretar general de redacție). Dar Dumitru Micu predase recenzia pe la sfârșitul lunii aprilie, când redactor-șef era Geo Dumitrescu, care-și luase un „angajament precis” să o publice, după cum îl informează pe Eliade într-o scrisoare din 6 mai 1970. N. Breban era atunci redactor-șef adjunct (loc ocupat apoi de N. Stănescu), iar secretar general de redacție, Vasile Băran.
[5] M. Constantinescu, Considerații metodologice și istorice, România literară (București), III, nr. 29, 16 iulie 1970, pp. 1, 2.
[6] Iancu Filipescu, „Mărturii. Laboratorul de sociologie al Universităţii din Bucureşti”, România socială, 9 mai 2019, revistă online, https://www.romaniasociala.ro/marturii-laboratorul-de-sociologie-al-universitatii-din-bucuresti/.
[7] „Epilog deschis” (august 1972), în M. Lovinescu, Unde scurte, Humanitas, București, 1990, pp. 515-551 (545).
[8] D. Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), Caiete critice (București), nr. 5-6, 1993, pp. 46-60 (55); Corespondență II: 266 (12 ianuarie 1970). Proiectul călătoriei în România apare la începutul anului 1968, în urma ridicării interdicției de a fi publicat în țară. În scrisorile sale, D. Micu îi comunică zvonurile care circulau deja cu privire la o eventuală vizită.
[9] M. Handoca, Mircea Eliade. Biobibliografie, vol. II, Editura „Jurnalul literar”, București, 1998, pp. 223-226.
[10] Scrisoare către Constantin Noica din 25 aprilie 1971; Corespondență II: 372.
[11] D. Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), op. cit., p. 59; Corespondență II: 278 (8 decembrie 1970).