Poezia lui Ioan Moldovan: un spectacol de contraste în surdină. Niciun factor nu prevalează deși ar putea fi oricare dintre cei intrați în joc, nici unul nu dispare deși s-ar dori o soluție, totul rămânând într-o tensiune difuză, comunicată de-a lungul întregului discurs. Se află aici un dramatism formal stăpânit, o crispare stilizată spre a fi cu atât mai expresivă prin afirmarea sa aparent neutră. Grandiosul și minorul, departele și aproapele comunică sârguincios. Fibra meditativ-contemplativă de sorginte transilvană e adusă în actualitatea postmodernistă, dar și în cea a ființei ce, la o anume vârstă, se grăbește a se confesa: „Privește: norii de noiembrie/ Vociferează/ Când sus sub cer/ Când jos pe apa răscoaptă a râului/ Clopotele de cartier își fac și ele datoria față de patrie și moarte/ Într-un discurs metempsihotic/ Sunt și eu pe Lista de așteptare/ Dar mă amân singur” (O plimbare). Criza e indicată punitiv, laconic: „Mai înspre seară sunt doar o aplicație/ Dacă nu ai un suflet zbuciumat, n-ai nici o șansă” (Mai înspre seară sunt doar o aplicație). Sau: „Un marș opac spre moarte, după câte știu/ Ce mai spun Înțelepții? Ei spun în cor:/ «Sunt săruturile cele mai bune, fără viitor»” (Liber). Performanța poetului e de-a pune pe masă piesele contrastului de fond, de-a le face mereu vizibile fără a suprima delicatețea raportului lor. Nu fără câte o aluzie pitorească ori câte o întrebare ce-și suprimă răspunsul: „De bine-de rău, intensitatea/ cu toate sinonimele ei/ te ține pe planșă până la fine. Culeg/ alge în marea din bucătărie. Abia sarea de Hymalaia multă și melodioasă/ mă ține neînclinat în Țara pustie. Ce muzică? Cine cântă, cine întreabă?” (Mai înspre seară sunt doar o aplicație). Existențialul în curs devine un joc al amânării cu părelnic accidentale tangențe la teribilul viitor apropiat: „ca-ntr-o ușurare de moment,/ să mă învârt o vreme/ nici prea-prea, nici foarte lent/ și tot așa – până când, ajuns la marginea mesei de joc, să cad/ pe ciment, ori pe carpeta de lână/ și, harști! Marea Pisică Știrbă să mă apuce-n gheare/ ca pe un șoricel necugetat și să mă-mbuce/ c-o oarecare scârbă/ și cu un fel de înduioșare// iar mie să nu îmi mai pese defel” (Aceeași chestie). Teribila amenințare e așadar conjurată de simulacrul său imagistic.
De remarcat amplitudinea panoramei disfuncțiilor cuprinzând numeroși factori ai realului culeși din direcții diverse precum o probă a energiei auctoriale care nu se arată dispusă a ceda până la capăt dispoziției critice. Însuși titlul volumului pe care îl avem aici în vedere, Azi, indică reperul unui realism moral, fie și discret, care calmează momentele antagonice. O torpoare dulceagă alternând cu vechi zvâcniri pasionale, un taifas cu sine însuși al eului aflat într-un spațiu cotidian din care lucrurile se pierd treptat, în care apar fantomele, sunt elemente predominante. Suferința trăirii se absoarbe într-o intonație molcomă, devine un vis al expresiei: „Peste zi și peste cap îmi vin năluci – / Se scaldă vesele în propriu-mi sânge/ Câte una, ca-n joacă, face clăbuci/ Pe care tot ea îi culege și-i frânge// Bate vânt, bubuie soarele, se aude/ Cum ninge din aproape-n aproape/ De parcă roadele crude/ Sătule-s de mine și cad să mă-ngroape// Va fi bine, firește atunci – nici atunci când nălucile toate-or pătrunde/ În pace, fumegând peste ape// Nici sfaturi, nici sarcini, nici porunci/ Nici corpusculi mentali, nici unde/ Doar pretutindeni senin cât încape” (Peste zi și peste cap îmi vin năluci). Starea de veghe și somnul alternează. După ce suportă întrebarea cu o posibilă nuanță funebră („«Ce e cu paloarea asta pe fețele voastre?»/ Dis-de-dimineață în sfânta zi de marți”), autorul își notează sumbra experiență onirică: „Eram străin în limba de vis// Vedeam un rege nebun ținând un discurs pentru alge și tritoni/ În miezul apei de alaun// Când am ajuns iarăși la suprafață/ Eram și eu cu paloarea pe față// În depărtare cântă din toate orgile necunoscuta mare, în care dansau vorace singure orcile” (Alaun). Unei „domnișoare ce speră” i se dă un îndemn de astădată printr-un simbol vital: „Totuși, veghează (mai cheamă și-un câne)/ ca nu, ca-n somn, să treci de marginea culmii/ unde domnește cu totul altă mireasă” (Cică mai e o singură zi). Un alt vis nocturn alunecă în brutalitate. În cursul unei preumblări cu doamna sa, la capătul „unui pod de grinzi vechi”, bardul e atacat de „un ins îndesat care-și ține mătărânga în palme – ca pe o țeavă cu sclipiri de sânge închegat”, pe deasupra emitent de „vorbe porcoase”. Are însă puterea de a-l izbi „în coastele care se fărâmau ca un pământ vechi, împrăștiind împrejur bruzi și colb”. Morala sinistrei fabule: „Moartea ori e un motociclist frustrat ori un nebun sexual – e violentă, înverșunată” (Urzeala bună a zilelor mele de odinioară). Ambientala lume se arată a fi amestecată foarte în înfățișările sale umane, animaliere, meteorologice, acompaniate de muzici și zgomote (antiteză ori preludiu al celei viitoare?): „o zi cât șapte vaci negre/ pline de lapte (degeaba)/ un copil nătâng suge din sfârcurile vinete/ băutura atotcompromisă/ melci și partituri de ploaie/ nu le cântă nimeni niciodată/ se aude doar corul de scripete/ lucrând la o misă nemaicântată” (O misă). Uneori haoticul peisaj se limpezește relativ, aproximând realul maramureșean, neevitând figurația literară: „Grădina însăși e o canapea cu spătarul enorm,/ Nucul însuși e de cerneală/ Sunt prins într-o leneveală de minți searbede./ Grădina e în Maramureșul Istoric. E în plină toamnă/ cum mere coapte, poeți copți, poete coapte. Mai e/ Lumina vie, mulțimea vidă, focul neodihnit și ca Doamnă/ Angela Marinescu însăși trece pe sub meri maramureșeni cu mere încă neculese” (Mulțimea vidă). Ori din nou tulburat de o dizarmonie eterogenă, domestică și naturală, istorică și actuală. Limita dintre fenomene devine incertă: „am intrat într-o înfundătură. E cam pustiu. Am pierdut/ simțul de-a prețui și disprețui/. Zgomot/ de fond: ceartă de papagali închiși în colivie/ și fantoma bătăii de clopot.// După multe orori,/ îmi vin în mintea cea de pe urmă/ alte orori, tot o apă și un pământ. […] cu cât mai moi ochii mei larg deschiși,/ cu atât mai tari semințele la mal/ încolțind într-o tigvă de cal/ necălărit vreodată de agatârși” (Dragă).
Oscilând între postura de viață și cea cadaverică, ființa se arată atrasă în continuare de roadele terestre cu sugestiile unui festin nupțial. Norii trec în accepția lor speculară, pătată de un sânge vegetal al neîmplinirii: „Voi auzi una-alta/ Și una și alta sunt viile pline de rod și/ ca paznic o Copilă usturătoare a Posibilului/ rătăcind nebună printre ciorchini și menhiri/ Pe sub marea de nori muritori// În realitate nu mai sunt în ce mă privește/ decât o engramă de fildeș îngălbenit peste care plouă/ Și în ce-i privește norii rămân în oglinzi/ Pătați de mustul sângeriu al unei nunți fără miri” (Inel). Mediul generic e cel al unei naturi șubrezite („Urzeala bună a zilelor mele de odinioară s-a subțiat, pe alocuri s-a rupt”) din care însă „frumosul” n-a dispărut. Unul sfidător, decadent precum o acoladă a actualității: „E pustiu, e foarte frumos, cum zice Günter: «Entuziasmat și totodată asudând de lașitate»” (Urzeala bună a zilelor mele de odinioară). Realul și imaginea sa supraviețuiesc într-o ilimitată nostalgie a despărțirii, dispoziția de petrecere târzie persistând în pofida unei cernite invitate de natură ambiguă: „Fereastra sclipește ca mai an, din fundul gropii./ Peste tot e o poftă de vin cu pește/ Aici la nunta/ la care tu nu mai ai loc între nuntași./ Noaptea se încruntă la tine, la neamuri, la bătrâni, la urmași,/ ca Maică a Tribului sosită din călătoria de inițiere” (Juna Rodică). Grație introspecției d-sale cu surse ancestrale, sub semnul unor anxietăți supravegheate, oferind o textură de intuiții ce se echilibrează printr-o obstinație inaparentă, o monotonie revelatoare a unei așteptări care nu cedează, Ioan Moldovan rămâne unul dintre poeții de frunte ai prezentului nostru literar.
Ioan Moldovan, Azi, Editura Limes, 2023