„…culori diferite, perfecte în aceeași măsură,
care vor apărea excelente dacă sunt privite
în îmbinarea cu propria culoare complementară…”
(Leonardo da Vinci)
Pentru Mio, nu există pur și simplu negru, portocaliu sau verde. Ci tonalitatea adâncă a întunericului de la miezul nopții, strălucirea ostenită a soarelui de la șase după-amiaza, nuanța vie și proaspătă a primilor muguri de primăvară. Căci, pentru ea, a privi lumea este un dar cu care e înzestrată – un dar extrem de rar: acela de a vedea culorile în toate posibilele lor tonuri și nuanțe, dar și arta de a le descrie ca și cum fiecare ființă sau obiect din jurul ei ar fi niște mici miracole cromatice ale universului. Având din naștere un număr mult mai mare de receptori pe retină, Mio trăiește parcă exclusiv pe tărâmul culorilor, care ajung să dea sens întregii sale existențe și o fac să trăiască privind. Și să privească – pentru a trăi.
Aceasta e situația esențială pe care cititorul o regăsește în romanul Laurei Imai Messina, Viețile secrete ale culorilor (2021), publicat la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, în frumoasa traducere semnată de Cristina Gogianu. Un roman care, venind, practic, imediat după succesul cărții sale anterioare, Ce încredințăm vântului (2020), a confirmat pe plan internațional nu doar talentul tinerei scriitoare italiene, ci și extraordinara sa sensibilitate, precum și o originalitate debordantă, dublată de o profunzime remarcabilă. Iar dacă amintitul roman din 2020 era centrat asupra urmărilor în plan uman pe care le-a avut catastrofa de la Fukushima, Le vite nascoste dei colori urmărește modul în care destinele oamenilor se despart sau se împletesc – sub semnul culorilor sau, dimpotrivă, al lipsei lor. Iar privită (și citită) la acest nivel, cartea de față poate părea chiar, așa cum unii exegeți nu au ezitat să afirme imediat după apariție, „o feerie modernă” sau „un basm contemporan”. Numai că, dacă reușim să depășim nivelul unei prime lecturi, Viețile secrete ale culorilor (cu cele trei părți ale sale, „Gri-cenușă și roz-floare-de-cireș”, „Albastru-ascunziș” și „Culoarea unei priviri aruncate pieziș unei ulcele”) e un text care vorbește – e drept că pornind întotdeauna de la culori… – despre viețile publice sau private ale oamenilor, despre iubire, pierdere și singurătate. Despre oamenii care suntem; fiecare dintre noi.
Născută cu această putere de a observa ceea ce tuturor celorlalți le scapă, Mio înțelege și definește lumea prin culoare, ajungând chiar să fie convinsă că fiecare ființă umană are o culoare a sa proprie; desigur, unică. Și că menirea sa pe lume este să descrie aceste culori, să le facă, pe cât posibile, accesibile și celorlalți – cel puțin, prin intermediul cuvintelor care surprind nuanțele cele mai rare, în notițele pe care le face zi de zi, într-un carnețel ce devine, astfel, un soi de carte de poeme sui-generis. În plus, acest tulburător personaj feminin și această neașteptată poveste sunt plasate în Tokyo, în zilele noastre. Unde, pentru ca totul să primească o complexitate sporită, familia lui Mio se ocupă, de câteva generații, de croirea și decorarea kimonourilor de nuntă, în micul atelier venind de ani de zile nenumărate mirese, pentru a fi îmbrăcate, cu grijă la cele mai mici amănunte de machiaj sau de ținută, înaintea ceremoniei de căsătorie. Astfel încât, copilăria lui Mio stă de la bun început sub semnul culorii, combinate cu foșnetul aparte al țesăturilor tradiționale, al modelelor specifice, al materialelor folosite pentru faimoasele shiromuku, veșmintele ce sunt îmbrăcate doar în aceste momente festive. Dar tot aici, alături de mama și de bunica sa, Mio a observat, încă din primii ani ai copilăriei, expresia de bucurie amestecată cu tristețe sau cu teamă ori dezamăgire de pe chipul unora dintre miresele care treceau pragul atelierului. Exuberanța și speranțele la gândul unui nou început, dar și îndoiala ori teama se împleteau în sufletul multor tinere, făcând-o pe Mio să se întrebe încă de timpuriu care e, oare, esența dragostei – și, fără îndoială, care ar fi culoarea ei… Însă, dacă o culoare, orice culoare, poate fi definită, descrisă, povestită (cel puțin de Mio), esența iubirii continuă să rămână imposibil de prins în cuvinte. Cu atât mai mult cu cât mama și bunica ei au experiențe diferite și explicații cu atât mai diferite cu privire la ce înseamnă să iubești. Astfel încât atunci când, după ce ani de zile s-a ferit de iubire și a evitat să coboare până în profunzimile acestui sentiment (fie din teama de a nu suferi, fie temându-se de el ca de o boală gravă, fie constatând că, cel mai adesea, nu e înțeleasă de cel de care, în anumite momente, credea că a reușit să se apropie, fiind privită doar ca o curiozitate din cauza obsesiei sale pentru culori), Mio îl cunoaște pe Aoi, e convinsă că acesta nu va lăsa urme prea adânci în sufletul ei.
Numai că, așa cum culorile sunt, uneori, imprevizibile în nenumăratele și mereu posibilele lor transformări, la fel pot fi și oamenii. Cel puțin, unii dintre ei. De pildă, Aoi, care îi pare lui Mio imposibil de definit; sau ea nu-i poate percepe culoarea – așa cum reușește să facă, în doar câteva clipe, în cazul tuturor celor din jur. Iar asta o intrigă și o atrage spre tânărul proprietar al unei firme de pompe funebre, în ciuda spaimei ei de moarte și de orice are legătură cu ea. Și, într-o răsturnare de situație care poartă ea însăși nenumărate nuanțe și, parcă, toate culorile lumii, Laura Imai Messina oferă cititorului o fascinantă poveste de dragoste între doi oameni atât de diferiți și între care, aparent, n-ar fi putut exista vreo conexiune de acest gen. Și totuși, ea există. Dar există și mari și grele secrete în spatele întâlnirii aparent întâmplătoare a celor doi. Căci, atunci când vine să o caute pe Mio la magazinul Pigment, unde se oferă consultanță pentru orice problemă referitoare la culori, și unde ea lucrează de ani buni, de când reușise să-și transforme pasiunea în profesiune, Aoi știe multe despre ea și despre întreaga ei familie. Dar, atras fără putință de scăpare de femeia delicată și expresivă și atât de pasionată de culori, trăind realmente printre ele, ca ruptă de lume, încât încearcă să-l facă și pe el să vadă lumea cu ochii ei, Aoi nu reușește să-i spună nimic din tot ceea ce-și propusese. Ci se mulțumește să o privească, să o admire – iar apoi, să o iubească. Însă, așa cum se întâmplă uneori, iubirea nu e suficientă pentru a asigura fericirea unui cuplu, mai ales atunci când încrederea este trădată, iar secretele din trecut ies la iveală în cel mai neașteptat moment. Mio a căutat întotdeauna până atunci ordinea în complexitatea universului, încercând să se ajute de culori pentru a o impune în jurul său. Iar când revelațiile cu privire la identitatea lui Aoi și la trecutul mamei ei îi dau lumea peste cap, tânăra se retrage, pentru a se apăra, pentru a se feri de suferință, în propria carapace, convinsă că a fost din nou trădată, că tocmai iubirea a făcut-o vulnerabilă, că fericirea are un preț prea mare pentru ea. Și că, detaliu important, nu va putea niciodată să facă lumea ei colorată perceptibilă în vreun fel unui daltonist – așa cum e Aoi…
Numai că fiecare culoare în parte și toate la un loc au o viață proprie și misterioasă, așa cum spunea Kandinsky (și așa cum a simțit și Mio, încă de când era doar o fetiță tăcută, privind ore în șir stofele și mătăsurile din atelierul familiei și încercând să-și explice relațiile complicate dintre părinții ei). Astfel încât, în cele din urmă Mio înțelege că trebuie să accepte că nu mai poate schimba trecutul, însă stă în puterea ei să-și construiască viitorul. Acceptând chiar ceea ce, inițial, crezuse că nu va fi în stare să accepte – apropierea morții sau daltonismul bărbatului care, orice ar face sau orice ar spune sau oricât ar nega, este alesul ei. Trăind fiecare într-o lume aparte, cei doi, Mio și Aoi, își evidențiază complementaritatea, asemenea ocupațiilor celor din familiile lor, care au menirea de a însoți oamenii în cele mai importante momente și în ritualurile de trecere, fie că e vorba despre nuntă, fie despre înmormântare. Iar Aoi, cel atât de precaut în sentimente și atât de atent la detalii în viața profesională (și mare iubitor de plante în timpul liber), își dă și el seama că lumea lui nu mai e completă fără lumea uimitoare a femeii care vede și simte totul în culori – pe care el ajunge să le iubească fără a le putea vedea vreodată. Să iubești ceea ce nu cunoști până la capăt, să iubești pe cineva pentru ceea ce face și pentru ceea ce crede, chiar dacă nu poți (nu ai cum) să-i împărtășești pasiunea e una dintre marile lecții ale impresionantului roman al Laurei Imai Messina. Căci Mio și Aoi, ca personaje, au darul de a se lumina reciproc, de a se evidenția unul pe celălalt, de a demonstra că nu doar extremele se atrag, ci și că întotdeauna complementaritățile sunt necesare, doar astfel viața putând tinde spre mult dorita perfecțiune, chiar fără să o atingă vreodată. Cei doi învață împreună – pe un traseu sinuos și nu o dată dureros al inițierii sentimentale și nu numai – că existența nu înseamnă nicidecum precizie a contururilor, ci poezie a granițelor, a limitelor și diferențelor dintre oameni, dar și că iubirea poate salva pe oricine. Indiferent care ar fi culorile sau rănile trecutului.
Construit cu atenție la amănunte și la nuanțele uneori aproape imperceptibile din comportamentul personajelor, romanul Laurei Imai Messina e o lectură seducătoare și un text de un rafinament remarcabil, de-a dreptul japonez în intensitatea sa simbolică și senzorială, relatând fără grabă nu doar etapele unei iubiri care pare, la un moment dat, amenințată cu dispariția, ci și locuri din Tokyo (cu toate contrastele sale frapante, împărțit între tradiție și modernitate) sau din împrejurimi, ceremonii nupțiale sau funerare (uneori în veșminte vechi, dar organizate în cele mai impresionante localuri), deschizând, în acest fel, pentru cititorul occidental, o fereastră spre o lume mai puțin cunoscută sau tratată, adesea, doar din perspectiva exotismului facil. Cunoscând bine aplecarea niponilor spre ritualuri și încercările lor susținute de a păstra tradiția, în ciuda modernizării din ultimul veac, Laura Imai Messina, născută în Italia, dar locuind ea însăși de peste două decenii la Tokyo, alături de soțul său Ryosuke, și de copiii lor, Sosuke și Emilio, scrie în cartea aceasta despre doi oameni care se iubesc, în ciuda diferențelor dintre ei, despre nenumăratele nuanțe ale dragostei, despre întâlniri revelatorii și coincidențe neașteptate. Relatare a apropierii, îndepărtării și redescoperirii celor doi îndrăgostiți, Viețile secrete ale culorilor creează un întreg univers cromatic în care cititorul e invitat să intre ca într-un veritabil labirint sinestezic, și să caute, alături de protagoniști, căile de ieșire ori să evite răscrucile periculoase. Aoi și-ar dori să poată locui într-o culoare, chiar dacă nu o vede, Mio visează să-i poată dărui iubitului său bucuria descoperirii unei lumi a nuanțelor, iar cei doi călătoresc împreună nu doar de-a lungul și de-a latul Japoniei (extraordinar descrisă de autoare, la fel cum, de altfel, reușea să facă și în romanul anterior, Ce încredințăm vântului), ci și pe drumurile sinuoase ale trecutului familiilor lor, ale vieților oamenilor care îi apropie, ale unor întâmplări care amenință să-i despartă, dar care sfârșesc în a-i aduce alături.
Comparabil, cel puțin în anumite fragmente, cu acuitatea senzorială (acolo olfactivă) din celebrul roman al lui Patrick Süskind, Parfumul, textul Laurei Imai Messina ne arată cât e de important să prețuim micile bucurii ale vieții și clipele de fericire, să privim lumea cu uimire, în fiecare zi, ca și cum am vedea-o pentru prima oară, să încercăm să învățăm alfabetul culorilor și să-l privim ca pe cheia secretă spre marile taine ale lumii – și ale propriului suflet.
Laura Imai Messina, Viețile secrete ale culorilor, traducere și note de Cristina Gogianu, București, Editura Humanitas Fiction, 2023