Luna trecută a avut loc la Teatrul Național din București o premieră despre care am auzit apoi că ar fi divizat spectatorii: Hedda Gabler de Henrik Ibsen, în regia lui Thomas Ostermeier. Ibsen se joacă destul de puțin în ultimele decenii în teatrele noastre. Și de câte ori un regizor, de obicei dintre cei cunoscuți pentru soluțiile surprinzătoare, se încumetă să abordeze vreun text al acestui autor mult frecventat cu ani în urmă, publicul, sau mai precis o anume parte a publicului, se întreabă: dar ăsta-i Ibsen? Întrebare care nu se pune atunci când alte texte clasice sunt tratate cu o imaginație regizorală dezlănțuită, care face ca spectacolul să nu semene cu variantele obișnuite ale genului.
Thomas Ostermeier, e aproape inutil să adăugăm, este un regizor a cărui faimă a pătruns demult în România. Cunoscutul regizor de la Schaubühne Berlin nu se numără printre cei care se formalizează de întrebarea dacă montările sale vor trimite neapărat cu gândul la autorii textelor sau nu. Nici în cazul acestei alegeri nu pare a-și fi pus problema dacă atmosfera nordic-ibseniană, sumbră, va fi chiar aceea la care te poți aștepta când intri să asiști la un asemenea spectacol.
De la început, spectatorul observă că din distribuția spectacolului lipsește cineva, și anume Berte, servitoarea familiei Tesman, personaj care e prezent chiar în prima scenă în textul original. Nu e prima oară când te confrunți, în viața de spectator, cu asemenea contrageri efectuate asupra unor piese clasice. Dar ceea ce observă un spectator atent la desfășurarea artistică a ceea ce se întâmplă pe scenă este o scenografie neobișnuită în celebrele interioare burgheze mobilate cum trebuie pentru a reda culoarea locală. Centrul vastei scene a Sălii „Ion Caramitru” este conceput în modul cel mai evident pentru a primi un fapt estetic, mai mult decât o reproducere fidelă a unui interior prevăzut pentru drama care ar urma.
După cum știe oricine, un cerc (360 de grade) se poate împărți în trei, rezultând segmente de 120 de grade (deocamdată nu Celsius, fiți liniștiți!). Ceea ce și face scenograful echipei regizorului german, Jan Pappelbaum, divizând cercul prin niște pereți de sticlă groasă, translucizi, astfel încât placa centrală mobilă oferă spații de joc diferite printr-o simplă rotire. Ceea ce nu este neobișnuit, on en a vu d’autres, aș spune dacă aș fi cetățeanul altei limbi. Mai puțin obișnuită mi s-a părut a fi placa din aceeași materie translucidă, care planează deasupra tuturor celor de pe scenă, reflectând altfel decât vedem noi, cei ce privim direct în față: ciocnirile între o Hedda Gabler, măritată Tesman, deloc timorată și mai ales afișând un dispreț suveran față de noul său soț, și acesta, Jørgen Tesman, cu mătușa sa, blânda și grijulia Juliane Tesman, cu tot, ale cărei gesturi de tandrețe burgheză tânăra soție le respinge cam fără delicatețe, așa cum își dezvăluie tot disprețul față de situația în care a intrat faute de mieux, cum o și mărturisește. Ceea ce o și duce să flirteze, pe o muchie tăioasă cu Judecătorul (în textul original Asesorul) Brack, primul apărut înainte ca un trecut neguros să se reverse asupra tuturor. Dar o prezență amenințătoare se simte în aerul scenelor de, să zicem, introducere în tragedia care va urma. Raluca Aprodu, actriță cu mari calități pentru genul de personaj pe care trebuie să și-l asume, are un aer foarte natural, indiferent la ceva ce se va dovedi, ulterior, mortal pentru personajul său. Soțul Heddei, într-o interpretare exactă a unui burghez naiv, eventual răsfățat de părinți cândva, sarcina revenindu-i acum unei foarte convingătoare Mătuși Juliane (Ana Ciontea), este același mereu surprinzător Richard Bovnoczki, cu o prezență senină, dincolo de aluziile și semnele de dispreț ale tinerei sale soții.
Dacă „trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit”, trebuie să ne imaginăm că tot ce se petrece acolo jos (nu neapărat „unde judecă Minos” – vers de G. Călinescu), se reflectă altfel, parcă într-un alt adânc al suprafeței de bizară oglindă de deasupra capului personajelor, în fapt o altă sabie a lui Damocles, despre care ei, însă, nu știu. Judecătorul (sau dacă preferați Asesorul) Brack este și el asumat de un actor de mâna întâi, ale cărui apariții, comice ca ins beat, dar amenințătoare după ce se „trezește”, vin parcă din adâncul personalității celui ales, Marius Manole, dezvăluindu-și încă o dată vastele sale posibilități.
Avem deci prima pereche, devenită familie din cauza unei crize a soției, Hedda-Jørgen, urmată deloc la pas de un al doilea cuplu, mult mai șovăitor, încă doar pe cale de constituire. De fapt, vom vedea, de dizolvare. În alcool, dar și într-un trecut care se revarsă asupra tuturor, demonstrând încă o dată că, dacă nu poți fugi de ceea ce „ți-e scris”, nu te poți feri nici de tsunami-ul unui trecut ineluctabil. Al doilea cuplu, adulterin de data asta, este compus din prietena Heddei, Doamna Elvsted și Eilert Løvborg, a cărui sosire în oraș e anunțată ca un pericol major pentru cei pe care i-am văzut până atunci încă din primele scene. Crina Semciuc, în rolul Doamnei Elvsted, pare a fi un alter ego al lui Jørgen Tesman câtă vreme își ignoră iluzia în care se află și de care se agață un timp chiar după ce devine conștientă de firul subțire dintre ea și Eilert. Căsnicia ei, de care fuge, agățându-se de o iluzie, e motivată cam la fel cu aceea a Heddei Gabler, numai că ea încearcă să scape, în timp ce aceasta din urmă poate părea resemnată până la un punct, în orice caz pentru soțul ei. Modul în care aceste două variante ale aceluiași tip de relații se agață de situația unde s-au trezit este astfel completat și conturând un spațiu, dramatic pentru început, iar acesta se poate accentua ușor, cum se și întâmplă, alunecând în tragedie.
În sfârșit, prezența amenințătoare apare. Aici avem explicate multe, valoarea profesională a amenințătorului Eilert Løvborg este mult peste cea a „bursierului Jørgen Tesman”, cum figurează în distribuția autorului cel care speră să primească postul de profesor, viitor pe care se întemeiază și o posibilă eliberare financiară de greul prezentului a familiei sale iluzorii. Alexandru Potocean trăiește acest rol dificil, smulgându-și-l parcă, brusc, din propriul interior.
Avem deci o pendulare mai mult decât periculoasă între un trecut care nu se lasă șters cu buretele, un viitor cât de cât eliberator din grijile zilnice, „iar deasupra tuturor”, asemenea plăcii translucide accentuând lipsa de luciditate a celor „de jos”, un prezent răsturnat, ca un ecran pe care spectatorul vede ceea ce toți ceilalți se fac că nu aud, sau chiar nu cred a auzi, necum să și înțeleagă. Cele două pistoale care, conform regulii, ar trebui să tragă în actul cinci (sau trei, după caz), își făcuseră oricum datoria chiar înainte de a trage, devenind sursa unei posibile trame de tip policier.
Tragedia sentimentală are în nucleul ei o dramă financiară, căci, dacă Jørgen pierde postul de profesor, noua familie Tesman, așa falsă cum e ea, se trezește în fața unei insolvabilități dramatice. Iar dincolo, asistăm la drama celuilalt cuplu, Eilert Løvburg-Doamna Elvstedt, a cărui dizolvare nu are aceleași cauze, dar este ireparabilă. N-aș putea cita multe texte dramatice, inclusiv clasice, care să aibă ca una dintre motivații distrugerea unui manuscris declarat genial de însuși concurentul autorului său; Hedda Gabler mi se pare un text simbolic pentru epoca noastră și din acest punct de vedere.
Cât despre tragedie, asta se poate constata din felul cum este ea tratată de regizorul Thomas Ostermeier într-un spectacol admirabil, de la care am ieșit impresionat până a pretinde că am asistat la o capodoperă dramatică. Ceea ce nu poate fi omis, totuși, este faptul că regizorul german a știut să-i aleagă pe unii dintre cei mai buni actori ai Naționalului de la București. Iar aceștia, la rândul lor, au dat tot ce puteau sub bagheta unui regizor, și el, dintre cei mai străluciți ai scenelor europene de azi. A nu se uita echipa (invizibilă) cu care Thomas Ostermeier s-a angajat la crearea acestei capodopere scenice. O regăsim în caseta următoare, alături de cei vizibili:
Teatrul Național București, sala „Ion Caramitru” – Hedda Gabler de Henrik Ibsen, în românește de Ozana Oancea. Regia: Thomas Ostermeier. Distribuția (în ordinea indicată de autor): Jørgen Tesman, profesor de istoria culturii – Richard Bovnoczki; Doamna Hedda Tesman, soția lui – Raluca Aprodu; Domnișoara Juliane Tesman, mătușa lui – Ana Ciontea; Doamna Elvstedt – Crina Semciuc; Judecătorul Brack – Marius Manole; Eilert Løvborg – Alexandru Potocean. Regizor asociat: Christoph Schletz. Decor: Jan Pappelbaum. Costume: Ruxandra Bușneag. Muzica: Malte Beckenbach. Video: Sébastien Dupouey. Lighting Design: Erich Schneider, Carsten Sander. Spectacolul comentat este cel din seara de 13 aprilie a.c.