psiho
IOANA SCORUȘ

INDIFERENȚA PĂRINȚILOR DISTRUGE COPIII, ÎN NUMELE „PROGRESULUI”

Articol publicat în ediția 6/2024

A-ți duce copilul la o grădiniță al cărei preț lunar este de cel puțin 2500 lei a devenit, de multă vreme, un standard al reușitei în viață. Vanitatea, snobismul și lipsa stimei de sine sunt atribute umane speculate de multă vreme, iar piața a învățat să scoată bani buni pe seama lor. Sunt ani de când aud povești despre grădinițele private unde-și duc copiii unii dintre părinții care calcă pragul cabinetului meu și, de-a lungul vremii, nu am putut să nu observ cum poveștile capătă nuanțe noi. Și nu doar părinți care preferă mediul privat pentru educarea copilului lor mi-au călcat pragul, ci și proprietari ai unor astfel de afaceri. Propunând forme de educație la modă, prinse sub diferite denumiri cu „arici” – gen „modelul nordic de educație primară” –, punând la bătaie sedii atrăgătoare, dotate cu fel și fel de lucruri care încântă mai degrabă părinții decât copiii, umplând orarul cu activități după care părinții sunt înnebuniți, grădinițele private s-au transformat în locuri care, în schimbul unor sume deloc modeste, oferă, ades, mult mai puțin decât blamatele grădinițe de stat.

Se cunosc atât de bine cazuri de grădinițe unde personal cu aparență psihiatrică a fost înregistrat urlând la copii, vorbindu-le într-un limbaj de mahala și, efectiv, abuzându-i în cel mai concret mod cu putință. Ades, personalul acestor grădinițe nu îndeplinește niciun criteriu în baza căruia să aibă dreptul de a se ocupa de copii. Cunosc o astfel de antreprenoare, a cărei grădiniță funcționează sub un brand de prestigiu, care recrutează educatoare din rândul mămicilor care stau acasă. Atrași de costul lunar al serviciilor oferite (cu cât mai mare este costul, cu atât crede părintele că grădinița se va ocupa mai bine de copil), de oferta curriculară (orele de limbi străine, de teatru și de dans sunt prezente în majoritatea ofertelor), părinții nu se mai interesează, propriu-zis, de ce anume se întâmplă la grădiniță. Mămicile, mulțumite să primească zecile de fotografii zilnice, drept dovadă că „se lucrează”, nu mai discern între realitatea efectivă și efectul vorbelor frumoase (și al „dovezilor” din fotografii).

Ascult, uneori, siderată discursuri pline de încântare despre cât de minunată este grădinița pe care au ales-o unele mame și adesea mă întreb dacă persoana respectivă se aude. Uneori o rog să repete, pentru că am nevoie să mă conving că am auzit bine. Exemple aș avea, din nefericire, cu duiumul. O astfel de mămică îmi povestea, deunăzi, că în grupa fetiței sale este un băiețel al cărui comportament îl califică, fără urmă de îndoială, drept un copil cu probleme psihiatrice. Nu înțelege sarcinile ce li se dau copiilor, nu vorbește corespunzător vârstei lui, în schimb este agresiv și i se năzare pe câte-un copil, pe care-l ia la bătaie din senin. Intervenția educatoarei este întotdeauna asupra copilului lovit, pe care încearcă să-l persuadeze, explicându-i că, dacă băiețelul respectiv se poartă „mai ciudat”, este pentru că „nu e suficient iubit”. Părinții, din ce în ce mai nemulțumiți de problemele pe care băiețelul respectiv le creează, au ridicat problema excluderii lui. Tot din nefericire, au fost și ei convinși că lucrurile nu stau atât de grav precum le enunță copiii lor, care, de fapt, mint și că băiețelul cu pricina are tot dreptul să primească educație de calitate, cu atât mai mult cu cât nu este suficient iubit. Și, astfel, lucrurile au fost rezolvate. Iar, dacă un copil se apără lovindu-l, la rândul lui, pe băiatul problematic, cel dintâi este cel certat, ca și cum comportamentul lui este cel nefiresc. Este un simplu exemplu despre cum de un om total incompetent în materie de educație infantilă obține, de fapt, smintirea minților celor mici, reușind să anihileze comportamente firești de apărare și așezând o anatemă asupra copilului care, astfel, învață că problema este la el, nicidecum la cel care-l agresează. O astfel de cucoană nu ar avea ce să caute vreodată la catedră, dar cum să rezolvi asemenea probleme într-o țară în care grădinițele private nu sunt supuse niciunui control, căpătând, astfel, libertatea de a funcționa după legea bunului plac?

Un alt părinte (de astă dată revoltat), care pentru a-și educa copilul plătește lunar 3000 de lei, îmi aduce versurile unui cântec care urmează să fie învățat, pe roluri, de către copii, în vederea serbării de Paște. Citesc versurile și nu-mi vine să cred. Este vorba despre (transcriu exact, cu tot cu greșeli): „Astazi d-na invatatoare/Ne-a dat sa facem o lucrare./Compunere cu blazon/<Ce-as face să fiu patron?>/Toată lumea scrie, scrie/Insa ce îmi pasa mie?/-Ce saștepti sa scrii Nicoara?/-Sa vina o secretara!” Sau: „-Draga mea, să-ți spun ceva/Urăsc matematica!/Fiindcă e așa de grea…/La testari tare aș vrea/Pe Lună să pot pleca!!!-Dar de ce gandești așa???/-Pai, nu știi, nu ai citit?/Orice lucru, negresit,/Chiar și matematica,/De 6 ori s-ar ușura/și așa… aș promova!” Halal educație, halal educatori! Cum se poate așa ceva, m-am întrebat. Ce se urmărește prin asemenea inepții, care nici măcar amuzante și potrivite unor copii de 4 ani nu sunt? Despre grădinița pomenită, care a ademenit părinții prin caracterul ei bilingv, aflu că „orele” de limbă engleză constau în salutul de dimineață: „Hi, X./Hi, teacher.”Asta-i tot. Ăsta-i caracterul bilingv. Joaca liberă? Jumătate de oră, înainte de masa de prânz. Orele de dans și de balet? Ținute de doamna educatoare. Orele de teatru? Ținute de un tip de care copiilor le este frică. De ce? Pentru că este prea expansiv, prea urlă, prea este incoerent, copiii nu înțeleg ce spune și ce face el acolo, în fața lor, de e nevoie să strige în halul ăla doar pentru a izbucni în râs imediat apoi. Orele de karate? Câteva mișcări anemice ale directorului lăcașului de educație, care, în urmă cu 30 de ani, a făcut karate. Și cam asta e educația privată.

Fetița unei alte paciente are 5 ani și jumătate și frecventează grupa mare. Dacă sunt cuminți, copiii primesc o oră de desene animate pe zi. Acolo, în desenele animate, a văzut că fetele se sărută pe gură și între ele, și cu băieți. Și s-a rușinat toată. Și i-a povestit mamei ei. De când se întâmplă asta? Dintotdeauna. Și de ce i-a spus de-abia acum? Pentru că i-a fost rușine. „Și, mami, ceea ce mi-ai spus tu cu sămânța pe care tati a pus-o în corpul tău când m-ați făcut pe mine nu este adevărat. Ne-a spus la grădiniță.” Să facă AVC biata femeie. Cam asta este educația sexuală, în numele progresismului, care se face azi prin unele grădinițe private, fără acordul părinților, necum de înștiințarea lor. Iar faptul că unele mame sunt întru totul de acord cu acest gen de educație merită și el pomenit, căci ele par a fi devenit majoritare. Și majoritatea face legea. În astfel de condiții, devine de-a dreptul amuzant să mai pomenesc de faptul că unele fetițe se duc la „grădi” (urăsc sintagma asta ineptă, de oligofren) cu unghiile făcute cu ojă, pentru care mami le-a dus la salon.

În aceste condiții, grădinița devine prima formă de prostituare a copilului și de prostire a părinților, care încă nu au fost prostiți total de progresism. De altfel, dacă întrebi un părinte tânăr despre progresism, nu știe să-ți spună nimic altceva decât că înseamnă progres. Ei, bine, indiferența lor le va distruge copiii, în numele progresului despre care cred că e vorba în progresism. Însă progresismul nu are a face cu incompetența cu lustru a prea multor educatoare din sistemul privat, care, pur și simplu, distruge copiii. Pentru patronii acestor grădinițe, totul e nimic altceva decât o afacere. Pentru ei nu e vorba despre norme ale legii învățământului, ale ministerului de resort. E vorba doar despre bani. Și astfel își dau mâna lipsa de conștiință a acestora cu inconștiența, vanitatea și snobismul părinților, pentru care importantă este doar suma plătită lunar pentru odraslă, nicidecum conținutul educației primite. La așa prezent, așa viitor.