Motto: „Pentru comuniști, nevinovăția nu există”
Reeditate anul trecut, cele două volume ale memoriilor din închisoare ale Lenei Constante, sunt, parcă, mai importante astăzi decât acum aproape 30 de ani, când au apărut pentru prima dată, cu puternic ecou public și în avangarda unei lungi serii a evocărilor din sistemul concentraționar românesc. Atunci erau pe val, acum sunt împotriva valului. Atunci erau consumate instantaneu, cu forța unei revelații, acum fac senzația unui produs nedumeritor, parcă stânjenitor. Astea chiar s-au întâmplat, sau sunt fantasmări, exagerări, expresia unor resentimente? Este marea perfidie a prezentului și a ne-interiorizării la nivelul mentalului românesc și chiar mondial (așa cum s-a petrecut cu nazismul) a trăsăturii esențial criminale a comunismului. Este ceea ce numesc caracterul inenarabil al comunismului, el nu poate fi pur și simplu povestit și crezut de cei care nu l-au „experimentat” pe propria piele, nici de cei mai tineri din lagărul comunist, cu atât mai puțin de cei din țările care nu au trăit direct infernul. Receptarea reținută a marilor sinteze, Cartea neagră a comunismului, dirijată de Stéphane Courtois, sau O istorie mondială a comunismului (3 vol.) de Thierry Wolton, este o dovadă. Mental, atrocitatea perversă a comunismului nu poate fi concepută. De aceea, memoriile epocii o arată mereu, oamenii nu erau pregătiți când au fost rapid supuși, erau de o naivitate din punctul de vedere „atotștiutor” de azi surprinzătoare, așa ceva nu se poate întâmpla, își spuneau ei. S-a întâmplat! În jurnalul ei, Mai-mult-ca-trecutul, Ana Blandiana notează cu stupoare: „Am știut oare atunci când le-am scris că, dacă nu le-aș scrie, nu le voi mai crede nici eu?”. Despre asta este vorba, iraționalul acestui regim, cel din celulă, dar și cel din marea închisoare care era țara întreagă, era atât de compact, fără de fisură, încât rămâne inconceptibil chiar pentru cei care l-au trăit.
Epica este simplă, tânăra artistă cu studii în Franța, participantă la celebrele campanii sociologice ale lui Dimitrie Gusti, unde îl cunoaște pe viitorul ei soț, Harry Brauner, este prinsă în implacabilul malaxor al procesului Lucrețiu Pătrășcanu și condamnată la 12 ani de închisoare. Din care 8 de izolare totală. Care a fost vina? – ar putea întreba tânărul de azi, pentru o atât de cumplită pedeapsă. Tocmai aceasta este întrebarea care rămâne fără răspuns la sfârșitul celor două volume. Pentru că vina nu există! Nu suntem în cazul luptătorilor din munți cu arma în mână, a căror vină, din punctul de vedere al regimului, era clară. De fapt, lunga perioadă a anchetei, cu torturile și vicleniile ei, nu a urmărit stabilirea vreunui „adevăr”, ci impunerea recunoașterii unei vini pe care ei o stabiliseră din primul moment. De care aveau nevoie. Comunismul este regimul în care celălalt este vinovat din principiu. Lena Constante era prietenă cu Elena Pătrășcanu (înființaseră împreună Teatrul Țăndărică) și, în momentul în care, în cadrul luptelor interne pentru putere din interiorul Partidului, despre care firește oamenii obișnuiți nu știau nimic, se hotărăște eliminarea lui Pătrășcanu, Lena și ceilalți din lot sunt simple victime colaterale, de care regimul avea nevoie în montarea imensului spectacol al procesului lotului Pătrășcanu (însuși acest tip de procese, pe loturi, este extrem de grăitor). În miile de zile de pustietate, ea va înțelege acest singur adevăr. „Adevărul? Ce-i păsa lui de adevăr. Scopul lui era să dea naștere unui alt adevăr. Cum? Prin puterea cuvintelor. Căci cuvintele pot spune un lucru și contrariul acelui lucru. Pot uni sau separa. Pot exprima sau ascunde. Pot crea sau distruge. Pot înșela. Trăda. Omorî. Cuvintele pot orice”. „Această anchetă avea deci un singur scop. Să creeze, bucată cu bucată, un complot inexistent”. Am căutat în carte, fără să găsesc, dacă se precizează undeva expresis verbis că detenția trebuia executată de către Lena în izolare. Cred că e vorba doar de o decizie anonimă, „de sus”. Ea știe bine asta, ori de câte ori cere ceva comandantului închisorii, știe că trebuie să aștepte până ce acesta primește indicațiile de la șefii cei mari.
Cum să povestești 3000 de zile de izolare totală, în celule de câțiva metri, înfometare atroce, frig, tortură, agresiune sexuală, umilințe fiziologice și verbale, sub ochiul mereu vigilent din spatele vizetei? Și cum să reziști, fizic și psihic? Primul volum, Evadarea tăcută, este povestea acestor opt ani de rezistență fizică și psihică. Următorul, Evadarea imposibilă, dezvăluie „sociologia” și „psihologia” penitenciarului pentru femei de la Miercurea Ciuc, după ce autoarea ajunge în celulele populate. Cum observă Ioana Bot (căreia trebuie să-i mulțumim pentru această excelentă ediție, la care a alcătuit și un foarte util aparat de note istorice – parcă special conceput pentru cititorul de azi, tot mai îndepărtat de cunoaștere și înțelegerea istorică a comunismului – și un amplu și excelent studiu introductiv) este o scriere cu miză mai mult morală decât istorică. „Atunci de ce să scriu? Pur și simplu ca să depun și eu o mărturie omenească. […] Pentru că vreau să vorbesc și de demnitatea umană. Și de acele femei, mai târziu tovarășele mele de penitenciar, care, împotriva a tot și a tuturor, au rămas ființe profund umane”.
Întrebarea cum poate fi descris infernul penitenciar? nu este o întrebare stilistică, este una existențială. Lena Constante își reneagă talentul scriitoricesc, subliniind primordialul datoriei etice de a mărturisi. Dar cultura ei și educația, simțul artistic fundamental o fac să descopere tonul sec și fără patetisme, dar cu atât mai impresionant prin care să transmită de-ne-spusul. S-a scris în ultimele decenii masiv despre detenția feminină, s-au adunat multe mărturii și multe studii istorice. Dar nu am văzut nicăieri o prezentare mai directă, fără jenate omisiuni, dar fără să frizeze niciun moment scatologicul, a mizeriei fiziologice și igienice, poate cea mai dureroasă formă de tortură pentru o femeie (vedeți de exemplu în carte ce sens absolut straniu capătă în limbajul de închisoare termenul „logică”). Sunt, apoi, acele pagini întregi acoperite pur și simplu cu cifre, reprezentând numărul de zile trecute. Poți privi minute în șir „desenul” unei astfel de pagini ca pe o mandală stranie, până când interiorizezi că cifrele astea, mii și mii, sunt de fapt zile de foame, de frig, de tăcere, de boală, de degradare, de tortură, sute și mii de zile goale și perfect identice una cu alta. „Celula asta nu este o celulă. M-au introdus într-o cușcă. Într-o cușcă de animale. Animalul sunt eu. Sunt un animal în cușcă”. Ca un clopot sună astfel de fraze scurte. De altfel, efortul de a le scrie, adică de a redeschide răni cumplite ține tot de o structură morală excepțională. Și de efortul de nu-și pierde mințile și umanitatea. Aici, în închisoare, timpul nu trebuie „pierdut”, ci, dimpotrivă, caută să fie cât mai ocupată. „Scăpasem de obsesia vinovată a timpului pierdut. Mă străduiam. Lucram. Desființam închisoarea. Frica. Pe mine însămi”. „Am ales rezistența. Am luat hotărârea să nu mai plâng niciodată și nu am mai plâns niciodată. Să admit speranța și am depășit speranța. În mine s-a instalat încrederea. Certitudinea că voi regăsi libertatea, bucuria, pe ai mei. Voi învinge boala. În sfârșit că dreptatea va învinge. Nu m-am înșelat”. „Trebuie să-mi creez obiceiuri. Ambiția de a le respecta cu strictețe. Să devin maniacă. Simțeam nevoia să pot măsura timpul cu fapte”. Pentru noi, dedulciții comodităților cotidiene de tot felul, întrebarea cum poate cineva rezista fizic la toate astea și cum nu-și pierde mințile? – rămâne fără răspuns. „Nu mai există nimic de care să-mi fie frică” notează sfidător, pentru că depășise limitele suportabilității. Și totuși îndurase… Aici a salvat-o, desigur, și abilitatea de a face. De la o mulțime de lucruri (cum să faci un ac de cusut din paiul din saltea, sau un pieptene din aceleași paie prinse într-un suport de săpun întărit?) la poeme sau piese de teatru compuse în minte, la desene și, mai târziu, povești spuse colegelor de celulă. Omul exclusiv introspectiv se prăbușea în hăul interior. Supraviețuia moral omul practic. Una dintre explicațiile „antiintelectualismului”, pe care și-l afirmă la un moment dat. Este tăria lăuntrică a unui spirit care nu se dă bătut, care depășește limitele normale: „Nu pot permite acestei cărni nenorocite să fie mai puternică decât voința mea”. „Împotriva dușmanului celui mai perfid. Celui mai subtil. Tu însuți…”. Lupta, sigur, nu este doar cu ei, ci mai ales cu tine însuți. Ei au tot timpul și absolut toate mijloacele pentru a te face să te înfrângi, să cedezi.
Dar cine sunt ei? Luciditatea și profunzimea observațiilor Lenei Constante ne oferă una dintre cele mai nuanțate imagini ale sistemului de anchete și pedeapsă din epocă. Te întrebi când avuseseră ei timp să deprindă toate acele subtilități ale torturii? Deși la putere de câțiva ani doar, par a avea o lungă experiență inchizitorială în „arta” smulgerii mărturiilor și aranjării proceselor, nu numai brutala bătaie, administrată, vedem, și femeilor, ci fine metode de interogatoriu, privarea de somn și de hrană, șantajul sentimental, jocul de-a „băiatul bun și băiatul rău”, orwelliana tortură cu șobolani, mediul carceral în care lipsește complet orice e natural, lemnul de pildă, (totul era din ciment) sau firele de iarbă din curtea de plimbare care sunt cu minuțiozitate distruse. Impresionează scena în care un comandant sadic al închisorii distruge un cuib de vrăbii ce putea fi observat de la geamul celulei, și mai mult, când vede că ele vor, firesc, să refacă cuibul pune să fie zidit locul în așa fel încât să le alunge definitiv. Fețele Răului sunt inepuizabile. Avem aici un aproape exhaustiv panopticum al lor. Parcă nu numai Orwell, cu tortura și Ministerul Adevărului, este aici, ci auzim și ecouri din Arthur Koestler, o co-deținută cu care este în dubă în timpul transferului între închisori, comunistă fanatică, îi spune: partidul nu greșește niciodată. Și aici realitatea a depășit cu mult literatura. Este și ceea ce explică fanatismul torționarilor: se știau exonerați din pornire de orice răspundere, trecuți de partea cealaltă a umanității, erau Unicii și definitivii deținători ai adevărului.
În al doilea volum, presiunea solitudinii este înlocuită cu promiscuitatea inevitabilă a celulelor supra-aglomerate. „Era mult mai bine și…puțin mai rău”. Mulțimea psihologiilor, destinelor, caracterelor colorează brusc întunericul. Cu întrebarea pusă parcă istoriei, care firește nu va răspunde niciodată: „ce căutau aceste femei într-un penitenciar politic”. Cu unele dintre ele va păstra legătura și după eliberare. Aici nu mai are liniștea de a crea lăuntric sau a rememora poeme, în schimb apare funcția soteriologică a povestirii. Și mai apare și, extrem de importantă, reflecția mai detaliată prin raportare la prezentul scrierii. „Timpurile s-au schimbat. Odată cu eliberarea, iată sosită și vremea socotelilor, ce valori morale mai aflăm în noi? Pe ce bază dura-vom viitorul? Ce rămășiță ascunsă în adâncul inimilor a izbutit să nu se usuce și nici să înghețe în anotimpurile de secetă și de îngheț ale comunismului? […] Dar, derâderea, singura sămânță care, de câțiva ani, a prins, a crescut, a înflorit și astăzi se întinde peste tot cu virulența bălăriilor, este eternul instinct al proprietății. corcit și dând rod bogat de poame otrăvite. Toți vor tot. Bătrânii, pentru că li s-a luat tot. Tinerii, pentru că vor să ia tot. Pământ, casă, mașină, lux, călătorii, kent, whisky, iute, iute, la douăzeci de ani nu mai au timp să aștepte. La treizeci de ani vor fi deja bătrâni…” Poveștile acestor femei, atât de diverse și de surprinzătoare formează un coșmar al absurdului. Sic! Ar putea fi tipărite separat într-o broșură pentru toți cei care mai au „creierul infestat până la septicemie cu lupta de clasă” pentru a vedea care sunt consecințele. Avem un montaj de scene cutremurătoare, de la comunicarea prin perete, la gardiana care îi aduce Lenei ciorapii soțului la cusut și îi dă o bomboană, niciodată două. De la scena cât o piesă de teatru, având ca involuntară eroină o altă gardiană, foarte tânără, care naște, și câteva deținute se hotărăsc să-i facă un dar fetiței și croșetează din rămășițele lor o rochiță. Percheziție inopinată, este descoperită, scandal, anchetă dură, pentru cine e? Deținutele reușesc să stabilească la timp o minciună comună credibilă, prin comunicarea la perete („Apoi un zid vorbește”), rezistă oricărei presiuni și gardiana scapă. Prin același mijloc de comunicare stabilesc ca în aceeași seară, după ora stingerii, să se roage toate pentru gardiană și copila ei. „Știu că în toate celulele noastre mizerabile sute de femei înfometate, hăituite, despărțite de familiile lor, de copiii lor, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru a fi salvat o paznică de închisoare”. Până la grozăviile din izolator unde, în condiții atroce, deținutele găsesc puterea să râdă. Sau scena concertului de pian „interpretat” de o deținută, urmărit doar ca o pantomimă plină de sunet imaginar. După eliberare, într-o călătorie la Geneva, împreună cu Harry, văd într-o vitrină o pereche de cătușe. Culmea imorală a libertății, reflectează ea, după scena de tortură în care fusese încătușată spate în spate de o colegă, în așa fel încât mâinile li se tumefiază complet, o tortură de o monstruozitate inimaginabilă. Și îți repeți întrebarea, odată cu memorialista infernului: de unde au apărut aceste făpturi scelerate care pot chinui astfel niște biete femei?
„S-a mai spus, dar niciodată nu se va spune îndeajuns în zilele libere pe care am început să le trăim, că cea mai gravă crimă a comunismului la noi a fost asasinarea spiritului și cangrena morală cu corolarul ei: a trăi cu orice preț, fie chiar și în rușine ori sclavie”. Pentru cea care refuzase să-și plângă de milă, hotărâse să reziste fizic, sufletește și spiritual, concluzia citată sună ca o cădere de lespede. Când iese din închisoare, lumea e deja alta, cerșetorul din tren îi aruncă la wc pachețelul cu hrană pe care ea îl primise la plecare și i-l oferise pentru că… Oamenii refuză să-i dea o fisă pentru a telefona acasă sau o țigară. Sunt deja analfabeți, exact așa îi numește, cu o precizie anticipativă cutremurătoare. Pentru că lumea s-a schimbat și de la scrierea și prima publicare a acestor memorii până acum, la această reeditare atât de bine venită. Memoria comunismului este obnubilată din ce în ce mai mult. Nu avem programe sau cursuri de istoria comunismului în liceele noastre, pentru că asta ține, vorba altui deținut politic din acea vreme, de netrebnicia noastră. Dacă acestea vor fi cândva introduse, amintirile Lenei Constante vor fi suficiente ca manual. Spun tare și puternic tot ce trebuie spus. Și, în felul acesta, spiritul ei liber le-a scăpat. Ca în tapiseriile ei splendide în care, din vechi țesături și costume populare uzate, din zdrențe, alcătuiește un univers nou, viu și colorat și iarăși viu. Când cei doi soți se duc, după eliberarea din închisoare în celebrul sat Drăguș, descoperă că femeile de acolo îi compuseseră un bocet lui Harry, „i-au cântat lui Harry viu, bocetul lui Harry mort”. La sfârșit improvizează o strofă despre bucuria întoarcerii lui la viață. Este, prin această scriere de cenușă, cum îi spune autoarea, o evadare spre viață prin care Lena Constante le-a scăpat.