A privi în sus (a se deschide către cer) înseamnă de cele mai multe ori o aspirație, dar și o implorare fierbinte întru dezpătimire ori o consolare a singurătății prin adorație. Amândouă, însă, trebuie așezate într-un plan de echilibru total, într-o cumpănire magică a sacrului.
Doi artiști îmi par (printre atâția alții, firește) că înduplecă, prin ceea ce făuresc cu mintea și mâinile lor, apariția sacrului în echilibru. Unul, cum scriam la început, privind în sus spre a-și ostoi durerea sufletului său chinuit (altfel spus, ca să iasă de sub tăișul pătimirii), celălalt aflat într-o seninătate extatic-contemplativă, prin care atinge apoteoza adorației.
ELENA LOT VLAD – Durerea țintuită în lut
La Galeria Galateea, a fost o vreme deschisă o expoziție de sculptură în terracotta, intitulată Scene din viața unei femei, autoarea fiind regretata artistă Elena Lot Vlad. O expoziție curatoriată de Cristina Bolborea, o altă artistă reprezentativă din spațiul artei ceramicii, dar o expoziție oarecum bizară, atât ca abordare formală, cât și ca substanță efectivă. Care, din păcate, însă, așa cum se întâmplă cu lucrurile frumoase, a durat foarte puțin. Păcat! Pentru că era nevoie de timp ca să fie decriptate straniile figurine de lut ars.
Nu știm când și de ce Elena Vlad și-a luat pseudonimul Lot, dar nu e fără de trebuință a ne apleca la sursa legendară a numelui acesta (repet: toate exponatele sunt simboluri ale aceleiași unice melancolii, învăluite într-un fel de văl diafan de lirism tragic). Lot este un personaj biblic, considerat a fi strămoșul iordanienilor de astăzi, nepotul lui Avraam, fiul lui Haran, fratele lui Abraham. El a fost ferit și salvat de la cataclismul cetății Sodoma, de către doi îngeri, care au venit la el și l-au prevenit cu privire la pedeapsa ce se va abate asupra Sodomei și Gomorei, cele două leagăne ale desfrâului. A fugit cu soția și fiicele sale, dar, în drum, soția sa a cutezat să privească înapoi spre Sodoma, împotriva sfatului îngerilor. În clipa aceea, a fost blestemată să se prefacă într-un stâlp de sare (Facerea 19:15-26).
Să fie oare similitudini din biografia Elenei Vlad care să ducă poate, fie doar și aluziv, la legenda lui Lot? Nu știm și, vorba poetului, „nici nu vom ști-o poate niciodată”! Oricum, însă, nouă ne rămân doar conjecturile. Pseudonimul ei poate avea conexiuni fie cu episodul salvării din Sodoma, împreună cu soțul ei și cele două fiice, fiind „extrasă” de cei doi îngeri din locul acela blestemat, asupra căruia Dumnezeu aruncase foc și pucioasă, fie cu cel în care femeia lui Lot (care nici măcar nu este numită în Biblie!), atunci când se uită înapoi la dezastrul produs de pedeapsa divină, este transformată într-un stâlp de sare. Altfel spus, este „sculptată” într-un produs mineral, friabil și extrem de plastic, al pământului. Ca argila!…
Toate lucrările Elenei Vlad – a căror coerență, vigoare și tensiune interioară sunt foarte bine conduse înspre tema finală (iar tema generală este durerea, suferința, căreia i se circumscriu toate chipurile personajelor, de fapt, alter ego-uri ale artistei) – fac să renască lutul, să capete viață, din nou, în contra legendei, pământul din care au fost plămădite.
Plămada nu este o sculptură cu dalta și ciocanul, ci una extrem de rafinată, cu ustensile delicate de modelaj în argilă și ceramică, dar, mai ales, cu mâna. Și cu degetele, acolo unde se află ADN-ul tactil al artistului. (NOTĂ: Eu am avut privilegiul rarisim – imortalizat și într-o fotografie din arhiva personală – să văd de aproape, la Casa Buonarotti din Florența, modelajul în terracotta al lucrării în marmură de mai târziu, intitulat Doi luptători (41 cm, nr. de inv. 192), datând din 1530, a lui Michelangelo. Pe el, de fapt, pe spatele lui, se află perfect decelabilă amprenta unui police, care pare, aproape sigur, a fi aparținut genialului artist!).
Cu mâna și cu degetele (deci, amprentele ei sunt peste tot), Elena Vlad modelează un destin (un destin, nu un festin!), într-o notă expresiv naturalistă (dar impresia este nu atât critică, nici prevalentă, cât o observație realmente pozitivă, valorificată într-un tempo classico ce procură privirii, chiar și de aproape, o savoare deosebită!). În spatele aparenței, se produce însă o dramă. Are loc o poveste tristă. Femeia din viața căreia artista alege scene ca să-i descrie karma și statutul ontic, aduce indiscutabil cu Penelopa (dacă ar fi să recurgem la o altă epopee, cea homerică). Femeia aceasta închipuită plastic în lut, este într-o continuă așteptare a bărbatului ei, la fel cum Penelopa îl așteaptă pe Ulise, care, după zece ani petrecuți în războiul troian, peregrinează pe mare alți zece ani, pe drumul de întoarcere (spre aducere-aminte, a se revedea, adică reciti, Odiseea!).
Pentru tine voiam să fiu cea mai frumoasă sau Pentru tine mi-am pus rochia nouă sunt mărturisirile folosite ca titlu al unor lucrări, pe care soția Elena le face soțului (poate doar în gând), lăsându-l să înțeleagă cât de mult îl iubește și că, indiferent cât timp, ea va continuua să-l aștepte.
Cristina Bolborea, ea însăși o ceramistă proeminentă, care curatoriază această expoziție, crede altceva: „Pesonajele ei seamănă, poate, cu zeița celtă, păgână și apoi ceștină, Brighid, cea care a fost asociată cu vindecarea și meșteșugurile. Patroană a poeților și a vindecătorilor, mamă și protectoare, Brighid a răms legată de pământul pentru care era responsabilă”. Adică, apropiind-o de lirismul curativ ca o filiație înspre funcțiile culturale ale argilei, acea argilă, acel lut, acel pământ universal al Geei. Sigur, trecerea într-un alt cod de decriptare nu poate decât să îmbogățească o operă, a cărei deschidere (opera aperta!) conduce spre un polisemantism absolut benefic.
Singura marcă indelebilă a lucrărilor așezate pe capiteluri corintice simulate pe miniaturi de coloane (cu intenția unor ușoare trimiteri firești la un univers antic) este însă durerea. O suferință pe care o întâlnim întipărită pe fiecare dintre figurile de femeie surprinsă în diferite ipostaze ale vieții (și așteptării). Aflasem însă, mai demult, chiar de la soțul ei, sculptorul Aurel Vlad, că soția lui era grav bolnavă, atinsă de o maladie ce s-a prelungit până dincolo de orice așteptare. Numai așa și, după ce ea a dispărut, în 2021, la doar 65 de ani, strigătele de durere ale bărbatului ei descumpănit (rămas fără „cumpăna” cu care se echilibrase o viață întreagă), poate fi înțeles, în adevărata și cruda sa lumină, amarul de pe chipurile unei femei atât de chinuite de boală. Pe care artista, întruchipându-se pe sine, nu l-a putut șterge în niciun fel. Fiindcă ea face parte din seria acea interminabilă, din istoria lumii, de „suflete chinuite”, care a avut voința și puterea să-și capete dezpătimirea prin exodul privirii doar în sus, acolo de unde vine sacramentul despovărării de orice suferință.
Uitându-se înapoi și cercetându-și viața, femeia Lot nu s-a transformat într-un stâlp de sare. Ci într-un monument de granit al rezistenței prin iubire, frumusețe și speranță.
PAŞTINA – Sacrul în două noduri
Pictura lui Horea Paștina se închide, cred, în două noduri semantice. De la care porneşte o curgere molcomă de înţelesuri. Primul ar fi un pact serios (aşa cum, de altfel, este şi el, pictorul!), un legământ temeinic cu absenţa. Întreaga operă a artistului este un imn închinat Terţului Ascuns (termenul nu-mi aparţine, ci de el vorbeşte atât de frumos şi de magnetic Basarab Nicolescu, filosof, matematician și scriitor, în legătură cu opera unui alt uriaş artizan al sacrului: Silviu Oravitzan, în lucrarea lor intitulată: Lumină în lumină). Toate tablourile sale zugrăvesc o elipsă. O lipsă. Un loc gol. Pe care ne lasă pe noi să ne imaginăm cum l-am putea umple. Ne pune pe noi în postura de coautori (la secret însă!). Şi ne ascultă dorinţele vederii, care e însăşi vederea lui. E, cum zice pictorul într-o mărturisire, Ascultarea privirii: „Ascult şi privesc. Ce se aude, ce se vede din locul în care mă aflu. Pictura. Lumină, culoare, aer, bogăţie, frumuseţe. Peste toate şi prin toate. Auzul vederii… Argint e pe ape şi aur în aer…”. Practic, lipseşte Îngerul. Dar el nu e plecat, nu a dispărut în genunile insondabilului filosofic, nu. Fizic, dacă vreţi, el este doar puţin dat într-o parte (în partea nevăzută a văzului nostru!), parcă pentru a ne lăsa să-l ghicim după faldurile prea vizibilului. Este absent, dar, totodată, foarte prezent. O prezenţă tonifiantă în spaţiul intim al omului (care, între noi fie vorba, nici el, omul, nu abundă cu apariţiile în opera artistului!). Să vedeţi de ce! NOTA BENE: Mi-a povestit o prietenă, artistă, o întâmplare pe care tind s-o cred, nu fără însă să resimt oarecari frisoane, doar amintindu-mi-o. Lucra la un tablou. Se afla la momentul în care termina de definit un înger. Un înger cu rol, fireşte, important, în economia epică a tabloului. Şi urma să ia o pauză, lăsându-l, cum se spune, neterminat. Dar, în clipa în care a dat să se ridice de pe scaun, a constatat uluită că nu poate. Că ceva o ţintuia locului. Ceva nu-i dădea voie. Ceva îi refuza mişcarea. Crezând că e o simplă întâmplare, a mai încercat o dată. Dar tot fără reuşită. Atunci, s-a întors şi a revenit la lucrul tabloului. Condusă parcă de o energie stranie, mâna a izbutit, din numai câteva pensulaţii, să termine de realizat îngerul. Îl trecuse, cum s-ar zice, în real. Îl scosese din desfigurat în figurat. Şi tot în clipa aceea, când a lăsat pensula jos, pictoriţa s-a ridicat de pe scaun. Lejer, firesc, natural, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… De fapt, îngerul îşi ceruse dreptul la viaţă.
La Horea Paştina, Îngerul este Lumina. Lumina subţire, transparentă, ca un văl, ca o ploaie cu miriade de nestemate aproape invizibile, ce cade de sus. Adică, de Sus. Învelind locurile, grădinile (precum cea a lui Florin Niculiu), mesele (la care se desfăşoară fie o cină de taină imaginată, precum într-un tablou din 1986, fie un ritual de cuminecare, fiindcă asta sugerează potirul şi azima aşezate singure pe o masă, din 1998!), fotoliile de lemn (precum faimosul scaun de la Biserica de la Vatoped), peisajele hieratice, dealurile transparente, copacii abia ghiciţi, florile (precum crinii din grădina Emiliei) ori stânjeneii de oriunde, uriaşi, care ajung să înghită zarea, obiectele (precum lăuta sprijinită de fereastră ori de pianina pustie, pe care stau un ghiveci, o vioară şi un platou cu mere).
Iar tablourile sale – adică Lumina în zeci şi sute de ipostaze – sunt, de fapt, aidoma unor rugi. Rugi adresate Cerului, spre a slobozi mai multă lumină, spre a împodobi și mai bine cu Îngeri pământul. Spre a-i face pe aceştia locuitori, deopotrivă cu oamenii, ai tărâmului real. Nu vă mai frământaţi, oameni buni! Dezgrijiiţi-vă, tihniţi-vă, căci Îngerii sunt printre noi! – pare că şopteşte pictorul, din spatele tablourilor, printre firele bărbii sale subţiri şi albe, de anahoret care levitează tot timpul.
Al doilea nod semantic al picturii lui Horea Paştina se leagă de fondarea, în 1985, a Grupului PROLOG, alături de Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Constantin Flondor, Christian Paraschiv şi Mihai Sârbulescu. Singurul grup programatic – reţineţi, era 1985, an de cumplită prigoană a gândirii libere sub cnutul isteric al ideologiei ceauşiste – din istoria artei contemporane româneşti, ale cărui longevitate şi vigoare i-au sedus, de-a lungul vremii, şi pe alţi artişti să i se auto-includă. Cei şase au făcut dintr-o aparent simplă adunare de prieteni în jurul celui mai vârstnic membru şi, într-un fel, liderul afectiv al grupului, adică Paul Gherasim (plecat dintre noi, la cele veşnice, în 2016), o reuniune spirituală. Un cerc de meditaţie vizuală, prin pictură, cu elemente programatice ce vizau sfere mult mai înalte decât pictura, precum curăţenia sufletului, chietudinea ca formă de rezistenţă, înălţarea prin Frumuseţea privirii, seninătatea Artei, aspiraţia către Bine şi, nu în cele din urmă, dorinţa de libertate a oricărei fiinţe de pe acest pământ. Simbolul acestei adevărate filosofii ataraxice era unul de o puritate fascinantă: Floarea de măr. De aceea, Prolog a mai fost cunoscută şi ca Mişcarea Florii de Măr. Horea Paştina s-a integrat perfect grupului Prolog, devenind un exponent de seamă al acestuia, practic până azi păstrându-se în conştiinţa publică drept semnul unei adevărate osmoze sacre, cu un constant weltanschauung de o înaltă ţinută morală. Căruia i-a adăugat, legitim şi ineluctabil, şi alte componente umane distinctive: discreţie, modestie, cinste, smerenie.
Îngemănate toate, acestea alcătuiesc, de fapt, opera Omului Horea Paştina.