A venit vara. Începe vacanța, încep concediile.
Oamenii caută locuri cât mai exotice, cheltuie mult pentru călătorii scumpe și destinații turistice de vis. Pentru cele câteva zile de distracție, sunt gata să tragă un an întreg la locul de muncă, să economisească pentru ca să-și permită apoi, extravagant, ce nu și-au permis tot anul. Ca o defulare, ca o răsplată a chinului prelungit, a orelor de stres și obligații plicticoase. Mai există și alte resorturi, nu doar defularea, toate au explicațiile lor: până la urmă, un concediu bine ales și imaginile publicate ulterior pe rețelele de socializare înseamnă o validare a statutului social, a realității (iluziei?) că omului îi merge bine și „își permite”, deci, iată, are o viață împlinită. Astfel, individul își poate cuantifica realizările în toate domeniile – profesional și personal –, căci concediul (printre alte elemente care pot fi făcute vizibile și de invidiat) a devenit cartea de vizită a multora din jurul nostru.
Până la urmă, nu e vorba doar de relaxare, de odihna binemeritată, de nevoia de a te retrage din iureș ca să-ți reîncarci bateriile, întrucât se știe că aceste concedii devin de multe ori mai obositoare decât zilele de muncă de acasă. Ci, schimbând peisajul și stimulii la care se supune organismul, se schimbă perspectiva, iar experiențele sunt altele: se acumulează noi trăiri, descoperi noi căi de a rezolva probleme, se depun amintiri, căci ieșirea din rutină stimulează rețelele neuronale. A întâlni noi spații, a te bucura de frumusețea peisajului sau a arhitecturii, a întâlni alți oameni, alte culturi și alte stiluri de viață, nu poate fi decât benefic din multe puncte de vedere. E justificată în acest sens și cheltuiala. Nu fac apologia concediilor scumpe, nu sunt nici împotriva lor, toate aceste gesturi își au răspunsul în sistemul de valori și de beneficii psiho-somatice ale individului. Nu caut nici să înțeleg de ce unii aleg modalități de relaxare mai simple, deseori mai eficiente. Însă, pornind de la observațiile și cercetările lui Dawson Church, despre care am amintit în articolul precedent – un subiect deloc epuizat – propun să urmărim ce se întâmplă în rețelele neuronale când, deși plasați într-un mediu de relaxare, mintea noastră nu se odihnește, ci devine iritată și nemulțumită.
Înainte de a dezbate problema „nefericirii în concediu”, îmi amintesc (legat de cheltuielile la care ne pretăm pentru satisfacerea imaginii sociale) de nedumerirea mea cu privire la o problemă similară a băștinașilor vanuatezi de pe insula Tanna, Pacificul de Sud. Interesată fiind de riturile de trecere și întâlnind în zonă una dintre cele mai interesante ceremonii, discuția cu gazda mea, băștinașul Lakin Maktuan, mă face să înțeleg nu doar actul în sine, ci ce comportă aceasta cu privire la costurile familiei. Deși e vorba despre cu totul alt gest decât cel al concediilor despre care vorbeam, resortul din spate fiind identic, am să povestesc despre ce este vorba.
În satele băștinașilor din Insulele Arhipelagului Vanuatu se practică circumcizia la băieții mici: între vârstele de 3-6 ani (dacă sunt mai mici de 3 ani, nu ar suporta izolarea de mame, iar mai mari, ar fi terifiați și nu ar uita trauma actului de mutilare), copiii de sex masculin, după o cină sărbătorească de despărțire în familie, sunt „răpiți” peste noapte în somn de tații lor și duși în pădure într-o colibă special construită, considerată sacră, care după eveniment se va distruge, ca să nu fie profanată într-un vreun fel. În dimineața următoare „răpirii”, un grup de specialiști ai acestei ceremonii, șamanul-preot secondat de ajutoare, înarmați cu ierburi și decocturi tămăduitoare, cu cuțite de bambus cioplite pentru fiecare participant în parte (se justifică astfel grija de a nu se infecta copiii), efectuează operația de tăiere a pielii de învelire a penisului băieților. Când am întrebat de unde și de când a intrat în practicile lor acest ritual, șamanul nu mai știa să-mi spună, dar și-a dat seama că nu persistă în memoria lor amintirea unui timp în care să nu se fi făcut. Deși mult mai stufos și mistic, argumentul lor, pe scurt, era: „Noi credem că un băiat circumcis se va dezvolta mult mai bine fizic: devine mai puternic, mai musculos, plin de forță pentru muncă și mai sănătos. Apoi are loc o deosebită dezvoltare spirituală în cadrul ritualului: va învăța o serie de lucruri care îl protejează mai târziu de spiritele rele; prin acest ritual are loc intrarea în rândul comunității. Când va crește, actul acesta îi va proteja viața sexuală, îl va face fertil; nu poate avea copii mulți și sănătoși dacă nu e circumcis”[1]. Băieții vor rămâne izolați în pădure 3-4 luni, timp în care învață ceremonii speciale, sunt inițiați în tainele credințelor, sunt legați de spiritele totemice etc. După întoarcerea lor acasă are loc o nouă ceremonie foarte costisitoare. De fapt, aici am vrut să ajung: familia trebuie să ofere o sărbătoare cu hrană multă pentru întreaga comunitate. Pentru aceasta, au crescut porci pe care îi vor sacrifica, dar mai ales au pregătit „munți” de daruri pentru fiecare ins din sat, care constau în împletituri, îmbrăcăminte tradițională, piese de gospodărie etc. La ce nivel de trai au satele băștinașilor vanuatezi, la cât de săraci și lipsiți de mijloace sunt, o astfel de ceremonie poate să-i ruineze. Gazda mea, Lakin Maktuan, care avea între cei șapte copii trei băieți de vârsta circumciziei, era deja speriat de cheltuiala mare, povestindu-mi cum unii din sat au sărăcit, cum și-au pierdut statutul de „big man” pentru că dacă nu cheltuiești ca să-ți arăți forța ești declasat, pe de altă parte, dacă cheltuiești și nu mai reușești să te ridici, rămâi iarăși decăzut din rolul tău din sat, din trib, din felul în care ești văzut de societatea lor. Dacă pentru mine asta era o problemă marginală, pentru ei era sensul vieții: poziția în clan, în orânduirea satului și tribului era cel mai important aspect de supraviețuire socială, de aranjare a căsătoriilor, de primire a onorurilor și darurilor etc.
Cu riscul de a fi divagat oarecum de la subiect, am dat acest exemplu ca să subliniez unde se află rădăcina nevoii de a epata, dorința individului de a-și demonstra și fixa locul în societate, această necesitate fiind bine conturată încă din perioada primitivă. Ne dă de gândit doar faptul că am evoluat destul de puțin. Iată ce zice Mircea Eliade legat de modul de viață al melanezienilor, care – păstrând vectorii sincronic/diacronic – subliniază ceva din felul nostru de a ne petrece concediile: „Oamenii preferau să trăiască aproape în mizerie în timpul profan dintre sărbători, pentru ca să aibă apoi totul din abundență în timpul special al sărbătorilor.”[2]
*
Problema e că, în ciuda unor cheltuieli serioase și a unor destinații exotice, în ciuda unor așteptări extravagante și a alimentației exagerate de tip all-inclusive, într-o risipă care frizează decadentismul, aceste gesturi își arată și reversul: oamenii tocmai în concediu se trezesc că nu-s fericiți, că zilele la care au visat atâta nu le aduc liniștea și împlinirea scontată, se trezesc nemulțumiți, apar la suprafață o serie de angoase, de reproșuri și învinuiri. Și nu știu de ce ratează exact ce ar fi așteptat să se împlinească.
Există statistici care arată că în zilele libere și de marile sărbători crește numărul de sinucideri, și că în cele două zile de weekend sunt mai multe certuri conjugale, mai multe despărțiri și relații distruse decât în timpul celorlalte cinci zile ale săptămânii de lucru. Ar părea că timpul liber nu e favorabil, dar se pare că nu acesta în sine provoacă problemele, ci o anume activitate neuronală despre care individul habar nu are.
Misterele care au deschis ușa acestui tip de studii au fost cele legate de rata de consum energetic al creierului: deși reprezintă doar 2% din masa noastră corporală, consumă de fapt 20% din energia întregului. Ceea ce a atras atenția în timpul studiului a fost faptul că creierul „consumă aceeași cantitate de energie indiferent dacă e angajat într-o sarcină solicitantă sau dacă stă în repaus”[3]. Adică, atâta timp cât suntem prinși într-o activitate solicitantă, fie intelectuală, fie manuală care presupune atenție, fie că ne îndeplinim sarcinile de serviciu, citim sau comunicăm informații etc., e normal ca creierul să fie solicitat și să consume energie. În timpul coordonării sarcinilor, se activează câteva regiuni cerebrale numite „rețeaua susținerii pozitive în sarcină”. Dar era de așteptat ca în momentul în care ne relaxăm, când atât corpul cât și atenția noastră sunt în repaus iar mușchii nu sunt solicitați în activități motorii, și creierul să intre în „relanti” și să nu mai consume „combustibil” ca atunci când este solicitat intens. Am mai amintit despre acest proces, reiau acum cu explicații mai detaliate. Tocmai enigma aceasta a contrariat pe cercetători: „Se pare că atunci când nu faci nimic, creierul tău nu este inert, ci extrem de activ (s. m./H. B.). Dar funcționează pe pilot automat, cu un set de regiuni denumite «rețeaua modului implicit», adică poziția de funcționare implicită, în care trece când nu este angajat în nicio sarcină (…). Când ne odihnim mental, rețeaua noastră de susținere pozitivă în sarcină se închide, apoi se activează rețeaua modului implicit și creierul continuă să tureze…”[4]
Intrarea modului implicit în acțiune presupune intrarea minții într-o stare rătăcitoare cu orientare către „mine”, „al meu”, „mie” – concentrându-se pe sinele persoanei: de la nemulțumiri prezente la îngrijorări viitoare, învinovățiri din trecut, căci se activează memoria episodică, se repun în scenă și sunt rejucate amintiri tulburătoare. Creierul în repaus activează implicit ceea ce ne deranjează, atât evenimente recente, cât și unele trecute. Aceste gânduri egocentrice ale minții rătăcitoare formează țesătura sentimentului nostru de sine – spun neurologii. Fiind conectată la alte regiuni din creier, cum e cortexul prefrontal și insula, acest lucru tulbură funcțiile executive, memoria, atenția, flexibilitatea, planificarea și rezolvarea problemelor, apoi, având neuroni special stimulați de emoțiile pe care le simțim față de alții, trăim resentimente și stări de rușine, dispreț, vinovăție, nutrim gânduri negative și le simțim emoțional: „E specialitatea modului implicit: scormonește întruna după tot ce a mers rău în trecut sau ar putea să meargă rău în viitor. (…) Când confruntarea cu toate fricile tale eșuează, poate va reuși confruntarea cu dorințele tale.”[5]
Cu siguranță, mintea rătăcitoare este o minte nefericită. Întrebarea devine naturală: de ce este compus creierul din circuite cu înclinație spre negativism? Răspunsul simplu este că așa au supraviețuit strămoșii noștri, trăiau cei care erau mai receptivi la pericole, care se puteau apăra de atacuri și nenorociri: „fericirea aduce prea puțină valoare pentru supraviețuire sau chiar deloc” – este concluzia cercetătorilor, care, deși pare cinică, este logică. „De aceea, rețeaua modului implicit revine la îngrijorare, nu la extaz. Repetarea mentală a lucrurilor viitoare care s-ar putea să ne facă rău, lucrurile din trecut care în mod sigur ne-au rănit și lucrurile din prezent care ar putea semnala un pericol sunt semne ale unui creier ce exersează cu succes strategiile care le-au asigurat strămoșilor noștri supraviețuirea. Nu e un lucru rău, ci doar excesiv în lumea modernă sigură în care trăim.”[6]
Ar fi vreo cale, vreo șansă să scăpăm de activitatea exagerată a rețelei modului implicit? În afară de a fi tot timpul ocupați ca să dăm de lucru rețelei de susținere pozitivă, oare există metode ca, în stări de relaxare, să nu lăsăm mintea să rătăcească? Există șansa de „a ieși din propriul cap”? Da, ar fi rezolvări, căci, și numai conștientizând stările de „minte de maimuță” deja intrăm pe un culoar al observației autoreflexive, iar asta activează structuri în creier asociate cu transformarea, deschizând calea pentru noi sinapse. Criticul interior amuțește, nu mai susține auto-învinovățiri și lamentări, iar cât timp tace, „se reduce activitatea din centrul fricii și îngrijorării din creierul tău și, privindu-ți anxietatea, devii mai puțin anxios.”[7]
În concluzie, cât timp centrarea pe sine este nemijlocit responsabilă de multe dintre problemele cu care se confruntă ființele umane ca indivizi și ca specie, transcenderea stării de centrare pe sine presupune o schimbare de perspectivă subiect-obiect: „Pentru a realiza observarea sinelui ca obiect, trebuie să ieșim din sinele care suferă. Când adoptăm o poziție identitară mult mai amplă decât cea în care ne aflam anterior, reușim să ținem demonul la distanță.”[8] Ba mai mult, activitățile care presupun grijă față de alții, a face bine altora, altruist și sincer interesat să ajuți, observând, comparativ, că nevoile altora pot fi mult mai acute, reduc semnificativ lamentațiile minții egotice.
[1] Hanna Bota, Ultimul canibal, Polirom, 2015, pp. 271-272.
[2] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, de la epoca marilor descoperiri geografice până în prezent, vol. IV, volum coordonat de Ioan Petru Culianu, în românește de Maria Magdalena Anghelescu, Editura Polirom, 2007, p. 148.
[3] Dawson Church, Creierul în extaz. Neuroștiința remodelării creierului pentru reziliență…, Traducere din limba engleză de Daniela Andronache, Editura For You, București, 2021, p. 86.
[4] Idem, pp.86-87
[5] Idem, p. 93.
[6] Idem. p.96.
[7] Idem. p.99.
[8] Idem. p.98.