Setea penumbrei de Ioana Sandu, col. Cantos, Editura Junimea, Iași, 2023.
O sută și una de poezii (2006-2022), o antologie de autor pe care poeta a alcătuit-o, cu precizie și rafinament, din 15 volume, începând cu Leagănul de nisip și ajungând la Mătăsuri. Indiferent de titlu sau de anul apariției, în toată lirica Ioanei Sandu (n. 30 ian. 1942) se străvede o sete de lumină, de purificare și înălțare – sau, cu gând la copilărie și la propriul traseu existențial, o regăsire printre elementele naturii (muntele, zăpada): „De când cobor muntele/ cu sintagmele prinse/ în frunzişul verde,/ cu miracol în drumul spre tine,/ cu mărturii de-o zi, de un an,/ în făcutul recunoscut/ şi discret,/ cu dorinţele puse de-o parte/ între două zăpezi// acum, se deschide şi ziua treizeci/ cu parcursul îngust/ în mireasmă de sfinţi –/ detaliu nespus/ cu doi copii/ între două vocaţii// şi unul şi altul, desculţi,/ când libertăţi se desfac/ şi toate uşile/ cad.” (Libertăţi se desfac).
Despre poezia Ioanei Sandu au scris, printre alții, Gh. Tomozei (1983), Constanța Buzea (2007), iar, începând cu 2009: Victoria Milescu, Barbu Cioculescu, Horia Gârbea, Niculina Oprea, Ion Pop, Mircea Petean, Adrian Lesenciuc, Mioara Bahna, Eugenia Țarălungă, Angela Nache Mamier. Cuvântul însoțitor al volumului îi aparține lui Ovidiu Pecican, care evidențiază sensul spiritual al liricii poetei: „Cel mai important mi se pare […] modul cum autoarea suprapune peste banalul cotidian al vieţii un daoism personalizat, întrezărirea Căii, deci întrucâtva şi a predestinării, dibuirea sensului spiritual peste anodinul unui peisaj, al unui anotimp ambiental din care creşte, fără ezitări, cel interior.”
Focul din Lazaret de Vlad Moise, Total Publishing, București, 2023.
Proză scurtă. Debut. Tânăr medic, avid de cunoaștere, autorul (n. 2004) este întâmpinat favorabil de Ion Vianu: „Vlad Moise debutează în literatură cu două povestiri în care simbolicul joacă un rol preponderent. Se citeşte în aceste pagini nostalgia unei lumi care se deosebeşte şi de a noastră şi de cea pe care ne-o pregătim… Cu râvna tinereţii, dar şi cu o doză de neaşteptată maturitate, autorul caută a surprinde primejdiile ce ne pândesc şi curajul de a le înfrunta.”
În prozele reunite sub cele două titluri, Lazaretul celor care gâdesc și Tălpi arse, palpită dorul aprins spre libertate și adevăr, spre puterile morale mereu dătătoare de speranță, după cum se vede și în acest portret expresiv al bunicului – cine, dacă nu bunicii, în primul rând, transmit mai departe valorile morale?!: „Xero a acceptat. În copilărie, juca table şi şah cu bunicul său. […] Spadasinul îşi amintea cu drag de bătrân, de zâmbetul lui. Era un om bun, nostim, îi purta mereu de grijă. Avea o barbă colilie, care înţepa uşor la atingere. De la moartea acestuia, în sufletul lui Xero a rămas un gol. Ultimul sfat pe care i l-a dat a fost să nu-şi piardă niciodată speranţa, indiferent de cât de greu s-ar dovedi un drum şi de câte ori ar trebui să-l ia de la capăt.”
Nopți în zen de Balázs Imre József, col. Traduceri, Editura Cartea Românească, București, 2023.
Traducere de Kocsis Francisko a volumului apărut în limba maghiară, în 2022. Sunt 20 de grupaje, nu de mare întindere, care dau seamă de preocupările autorului Balázs Imre József (n. 1876) despre raportul dinamic – foarte dinamic! – care poate exista între text, limbaj, imagine, vis, arhetipuri și trecerile dintre ele: „trec din revoluţie în reformă şi înapoi, după care cobor în pasajul/ subteran ca să simt declinul, să mă risipesc, să pierd contururi/ în subsolul reformelor e întuneric şi un miros caracteristic/ printre schele luceşte uneori câte o ieşire, o trecere, o porţiune cu/ gresie, bine iluminată/ schimb vehiculul, aici am încercat deja totul, de/ la vapor la avion, de la poduri plutitoare la căutătura păsărilor (reformă), pentru ca imediat, în chiar următorul poem, explorările poetului să se datoreze unui suflu cu totul nou. Și mai ales visului, care este recurent în diverse construcții poetice: „călătoresc cu trenul co-educat străbate sute de kilometri pe oră spre/ adâncurile visului/ înaintez spre sud, întotdeauna spre sud, sistemul de răcire suflă/ peste noi o lumină răcoroasă/ călătorie întreruptă, de fiecare dată ies din vis în alt oraş/ portul din helsinki şi zidul cetăţii din york, pădurile din canterbury,/ periferia oraşului dublin, tufele tunse din malmaison/ nu descopăr trecerile, ele mă absorb prin pâlnii transparente” (mixt). Congener cu Adrian Urmanov și Andrei Peniuc, care au abandonat de 20 de ani literatura și s-au consacrat vieții lăuntrice, religioase, Balázs Imre József gravitează în preajma marilor teme ale lui Jung, pe care le abordează cu mijloacele specifice liricii epocii de acum.
Gara de Est, cap de linie de Szántó T. Gábor, col. Traduceri, Editura Cartea Românească, București, 2023.
Traducere și note de Kocsis Francisko, care prezintă în termeni sugestivi contextul istoric al romanului: „Deşi este profund implicat prin origine şi moştenire istorică, Szántó T. Gábor reuşeşte să zugrăvească obiectiv societatea maghiară postbelică în care se mişcă protagoniştii romanului său, epoca tulbure a brutalelor epurări de la începutul instalării regimului totalitar […] În acest cadru larg, familiile de evrei supravieţuitori ai Holocaustului sunt (re)prezentate în contextul unor noi constrângeri sociale, care îi împing pe membrii lor spre luarea unor decizii disperate. Gara de Est, cap de linie este cronica înlocuirii unui regim represiv cu altul, perfid şi duplicitar, în care omului i s-a rezervat rolul eternului recuzabil.” Scriitura percutantă, cinematografică a prozatorului Szántó T. Gábor (n. 1966, Budapesta), se pretează temei care implică tensiune, suspans, răsturnări de situație, că doar am trecut binișor de epoca maniheismului desăvârșit: „Când a văzut în lumina intermitentă, pentru o clipită, că bărbatul care zace pe burtă poartă uniformă de securist, s-a dat îndărăt. Ăştia au îmbrăcat un cadavru. Deja vedea în faţa ochilor formularea indiferentă a procesului-verbal: «Premeditat, a ucis un ofiţer al Securităţii statului.»
Dar trupul s-a mişcat, iar Friedmann s-a uşurat. Deci nu-i mort. […] Pe pardoseala udă, cu figura stâlcită până la sânge, într-o poziţie răsucită nefiresc, zăcea neputincios Benedek Gyorgy.
Friedmann a simţit simultan uimire şi groază, satisfacţia răutăcioasă doar i-a adiat fulgerător prin minte. Nu înţelegea ce se petrece, dar bănuia că nu-i uşurează situaţia. Se uita stupefiat la faţa umflată, însângerată a maiorului, la epoletul rupt, atârnând. […] Friedmann a devenit atent la gemetele sale. Până atunci i-a trecut prin cap că totul nu-i decât un truc, Benedek se preface, rănile sale sunt mâzgăleli cu vopsea roşie. Cum s-a aplecat însă deasupra lui, ca să se liniştească pe el însuşi şi să-l vadă de aproape pe securistul ce părea să-şi revină, a fost nevoit să-şi alunge îndoielile: sângele întins pe faţă, pleoapa ruptă, urmele loviturilor erau incontestabil reale. Pe Benedek l-au aranjat metodic şi profesionist, ca şi pe el.”