Chiar în paginile acestei reviste spuneam, cândva, în timpul pandemiei, că decizia autorităților de a închide școlile și de a trece la desfășurarea orelor on line va duce la consecințe deloc dificil de prevăzut din punct de vedere psihologic, dar dificil de dovedit (în sensul de fidel măsurabile) drept consecințe ale acestei decizii. La vremea respectivă, mă refeream la consecințe folosind termenul „dezastru”, termen care, probabil, pe unii i-a făcut să-l considere exagerat. Dar lucrurile au început să se developeze și – cel puțin în cabinetul meu, dar, cu siguranță, nu doar în el – cererile de terapie, mai ales pentru copii și tineri, au început nu doar să crească, ci și să capete forme noi, în centrul discursurilor apărând, din ce în ce mai des, cuvântul pandemie. Nu doar părinții, ci și copiii localizează momentul debutului problemelor pentru care azi cer ajutor în termeni de „din pandemie”, „începând cu pandemia”, „de pe vremea pandemiei”, „odată cu pandemia”. Închiderea școlilor și izolarea obligatorie au însemnat nu doar izolarea copiilor unii de alții, ci, la pachet, petrecerea cvasipermanentă a timpului cu familia, în interiorul casei. Așadar, izolare nu doar de colegi și profesori, ci și într-un spațiu mult prea închis. Altfel spus, oricât de nepotrivit ar suna, copiii au trăit într-un sistem cu coloratură carcerală. Primele consecințe au fost imediate: creșterea vertiginoasă a timpului pe care copiii l-au petrecut (și continuă să o facă) pe device-uri, timp care nu a avut și nu are legătură cu școala și învățatul, dar și inflamarea conflictelor dintre membrii familiei. Și, dacă izolarea de colegi și profesori a dus la distanțare în termeni de înstrăinare, prin slăbirea și chiar ruperea legăturilor prilejuite și întărite, în timp, de contactul față în față, lipsa de ventilare a spațiului inter-psihic dintre copiii și părinții nevoiți să trăiască permanent în contact unii cu alții în limitele unui spațiu strâmt a dus la deteriorarea relațiilor dintre membrii familiei, prin exacerbarea conflictualității inerente unor astfel de relații. Așa a gândit guvernul strategia trecerii prin pandemie, România fiind singura țară din Europa care a ținut școlile închise pe o perioadă atât de îndelungată.
Așa încât, fragilizați de izolarea impusă, copiii s-au întors nerăbdători la școală, doar că școala nu mai era așa cum au lăsat-o. Dacă acasă luau parte la ore în pijama și cu camerele de vedere închise, agățați de telefoane în conversații particulare sau jucând, în timpul orelor, diferite jocuri, școala, de astă dată, a fost percepută mai frustrantă decât era înainte de pandemie, copiii văzându-se nevoiți să renunțe la device-uri pe durata orelor, să fie atenți sau să se prefacă măcar că sunt atenți la ore, să interacționeze în mod direct cu profesorii și cu colegi cu care nu vor să interacționeze. Ceea ce făcea parte din firescul fiecărei zile, pentru mulți a devenit, în urma experienței izolării, o provocare frustrantă. Prin urmare, și fenomenul hărțuirii școlare – denumit pompos bullying, de parcă peste noapte au dispărut cuvintele potrivite din limba română – a explodat. Tensiuni inutile, acumulate pe durata izolării inevitabile, se revarsă acum în spațiul școlii, exacerbând vechi conflicte, dând naștere unora noi și perturbând învățământul propriu-zis. Dintr-un mecanism deficitar, așa cum era înainte de pandemie școala românească, azi a devenit unul delabrat, în care doar fondul a rămas același, forma având aparența unei marionete ale cărei părți constitutive nu mai sunt la locul lor, ci, amestecate între ele fiind, gesticulează dizarmonic și inutil, într-o mecanică a gesturilor nimănui folositoare.
Presiunea școlii merge mână în mână cu presiunea părinților, care, bieții de ei, cred sincer că rezolvarea problemelor pe care le văd la copiii lor se rezolvă cu rostirea permanentă a unor enunțuri de genul: „Fii și tu mai sigur pe tine!”, „Nu mai fi atât de anxios!”, „Ai și tu mai mult curaj!”, „Poartă-te și tu cu mai multă încredere!” ș.a.m.d., dar ei înșiși sunt anxioși, nesiguri, lipsiți de încredere și curaj. Și, dacă problemele enunțate sunt cam aceleași pentru o categorie de vârstă, iată, se apropie acel moment al anului când elevi de clasa a XII-a aduși la cabinet, de regulă, de mame, vor forma o parte importantă a cererilor de consiliere psihologică. Pe măsură ce trec zilele și examenele se apropie, nu doar stresul tinerilor crește, ci și îngrijorarea părinților cu privire la cele două evenimente care fac, din acest moment al vieții, trecerea într-o nouă etapă: examenul de bacalaureat și alegerea facultății. Îmi este cu neputință să pricep cum își imaginează unii profesori (și părinți) că motivează elevul, speriindu-l și umilindu-l cu „Nu veți/(vei) face nimic la bacalaureat!”, „Veți/(vei) ajunge gunoieri!” ș.a.m.d. și, după ce, vreme de 18-19 ani, copilul nu a avut voie să facă nicio alegere cu privire la el, dintr-odată părinții îl lasă singur în fața celei mai importante decizii de până acum, sub, de regulă, sloganul: „Îl las să-și aleagă singur facultatea, să nu mă acuze, peste o vreme, că e vina mea că nu a ales corect.” Iar tânărul, strivit între lipsa criteriilor în baza cărora să facă o bună alegere de viață și presiunea parentală care condiționează, prin susținerea cheltuielilor cu facultatea, tocmai această bună alegere, stă pierdut (atunci când nu de-a dreptul terorizat) în indecizie. Iar un astfel de tânăr va fi, pentru a doua oară, aruncat în viață și lăsat să se descurce singur, fără sprijin și fără ajutor, altul decât cel material, care nu rezolvă problema de fond.
Și, desigur, lucrurile se rostogolesc, precum un bulgăre de zăpadă care, în rostogolire, acumulează un volum (și o masă) mai mare, până la nivel de universitate. Calitatea scăzută a învățământului preuniversitar duce la o calitate scăzută a celui universitar. Și anul acesta vor deveni studenți tineri insuficient pregătiți pentru acest nivel de instrucție, iar parte dintre cei care vor lua drumul universităților străine vor avea ocazia să constate că între ei și colegii lor de aceeași vârstă există diferențe semnificative nu doar în termeni de cunoștințe, ci și de maturitate psihologică. Mulți nu vor face față cerințelor școlii și se vor întoarce acasă decepționați ba de „lume”, ba de ei. Și nu vor ști niciodată că de vină nu ei sunt, ci strâmbătatea învățământului nostru, strâmbătatea noastră, ca părinți, în cele din urmă, strâmbătatea societății românești, care ne cuprinde pe toți și la care contribuim, pentru a o menține, măcar prin pasivitate. Ce vor avea la dispoziție acești tineri? Adaptarea. Adaptarea la strâmbătate, pe care o vor perpetua spre o și mai mare strâmbătate, căci ei se vor alătura, cu timpul, majorității care, și ea, s-a adaptat strâmbătății.
Soluțiile nu sunt dificil de găsit, ele există, sunt la vedere de atâta vreme, nu constituie vreun secret care abia urmează a fi descifrat. Dificil sunt de pus în practică, pentru că cei care sunt capabili să producă schimbarea sunt minoritari față de cei care perpetuează strâmbătatea. Dar la noi eternizatul „Merge și așa!” este de serviciu zi de zi, parcă întărind, cu asupra de măsură, o inelegantă zicală, al cărei adevăr scrâșnește, unora dintre noi, dinții: „Mama proștilor e mereu gravidă.”
Și pentru că nu vreau să cred că al doisprezecelea ceas a trecut deja, încă mai sper ca o mână de oameni, dintre cei care dețin puterea de a decide și de a implementa, va reuși să dea acces părinților, într-o formă sau alta, la sporirea cunoștințelor de bază cu privire la creșterea și educarea copiilor, de astă dată pe baze sănătoase, care să nu stea pe așa-zisa cunoaștere științifică survenită din inima agendei ideologiei progresiste, care ne vrea pe toți egali, lipsiți de discernământ și integrați cu tehnologia. Și, dacă acea mână de oameni aparținând statului nu va reuși, rămâne speranța din urmă: asociații private, ONG-uri, persoane individuale care sunt în stare să adune laolaltă câțiva profesioniști care să ofere părinților și, mai ales, viitorilor părinți, cunoștințe pe care, singuri, nu au de unde să la aibă. Pentru că numai printr-o sănătoasă educație, riscurile la care inerentele noastre date interne ne supun nu doar pe noi, ci întreaga specie umană, pot fi transformate în ceea ce ne poate salva și ca specie, și, mai ales, ca umanitate. Iar ceea ce ne poate salva nu e ceea ce progresismul proliferează ideologic că este.