Nu știu dacă regizorul Alexandru Mâzgăreanu s-a gândit la faptul că, în zilelele noastre, ca și-n altele, tot ale noastre firește, vânătoarea e tot mai prezentă în viața oamenilor, sub diferitele ei forme și înfățișări, când a ales scenariul unui film celebru pentru unii, necunoscut pentru alții, ca text de pus în scenă. Căci acest film celebru se intitulează chiar Vânătoarea, titlu păstrat de spectacolul de la Teatrul Bulandra, ce avut premiera în martie trecut, în sala Toma Caragiu.
Scenariul însumează câteva situații acceptate și de noile curente artistice, bine împlântate în solul artificial al ideologicului. Startul este dat de acuzația de tentativă de viol din partea unui educator asupra unei fetițe de la grădinița unde acesta își desfășura cu multă dăruire meseria. Acuzația vine din partea unei copile de vreo șase-șapte ani, care însă e ea cea care are o tentativă de seducere a lui destul de clar definibilă ca din partea unei femei către un bărbat. Confruntată cu un refuz înspăimântat, educatorul Lucas se trezește el acuzat de ceea ce făcuse, de fapt, fetița. De aici tot ce urmează e simplu de tot ca poveste. După ce spectatorul văzuse plăcutele distracții ale bărbaților din loja vânătorilor din izolatul orășel suedez, de camaraderie simpatică, puțin cam rudimentară totuși a vânătorilor, personajul acuzat pe nedrept se trezește în toiul unei vânători de vrăjitoare, nu chiar ca-n Salem-ul american din alt secol, dar cam la fel. Amicii săi nu mai vor să-l vadă, îl bruschează când îl întâlnesc și așa mai departe.
Povestea poate impresiona, așa cum orice nedreptate, chiar îndreptată împotriva altcuiva poate s-o exercite asupra unui om dotat cu oarecare simț al dreptății. Personal, mi-a amintit de impresionanta pentru un băiat de opt ani poveste a lui Al. Brătescu-Voinești, Niculăiță Minciună. Dar și de alte creații artistice care se bazează pe acest tip de acuze false luate în serios de oameni fără discernământ, „grăbiți a vărsa sânge nevinovat”, vorba cronicarului.
Scenele de armonie (nu neapărat „vis și armonie”) comunitară de la început, menite să sublinieze contrapunctul ce urmează, sunt interpretate astfel încât par unele dintre niște tineri de azi, băiețoși veseli și brutali în veselia lor. Tipuri umane care pot deveni violenții de peste câteva ore cu maximă ușurință. Tensiunea dramatică nu prea se răspândește din scenă spre spectator. Directoarea grădiniței e mirată și îngrozită în același timp, o fostă iubită de-a pedofilului, acum mama copilei agresate, devine violentă și așa mai departe. Singurul personaj care e convins că totul nu poate fi adevărat e fiul său, venit să-l viziteze. Venit de Crăciun, pentru că el stă cu mama sa, de care tatăl său, educatorul Lucas, e despărțit.
Ar fi momentul în care, ca spectator cât de cât avizat, te întrebi asupra finalului. Sunt două posibilități: descoperirea adevărului și revenirea la situația dinainte sau triumful minciunii și decăderea din mai toate drepturile a blândului Lucas. Cei care vor avea curiozitatea să vadă spectacolul de la Bulandra vor afla. Ar fi prea de tot să vă povestesc și finalul.
Cum tema și ideea, care au ucis ani de-a rândul plăcerea artistică în elevii de liceu, încep din nou să-și intre în niște nemeritate drepturi, artisticul poate să mai aștepte în asemenea spectacole. Dramatismul, el însuși, este schițat și astfel alcătuit încât să sublinieze problema. Căci problema e peste tot, inclusiv în buletinul meteorologic de dimineață de la un post de televiziune foarte urmărit. Or, aici, problema e de competența unui psiholog, dar poate fi dedusă și de un ins cu oarecare experiență.
Regizorul a dat o notă de modernitate scenei, aducându-i pe toți actorii/ personaje de la început în fața spectatorilor. Limbajul frust al personajelor masculine e cel pe care-l auzi pe orice stradă din București, prin urmare copiii care apar, ba acuzându-l (fals) pe educator de fapte reprobabile, ba cântându-ne, în înfățișarea lor angelica, melodioase cântece de Crăciun, apar numai în scenele fără asemenea vorbe.
În fond, spectacolul e unul bine închegat, coerent în toate articulațiile sale, ca să mă exprim ca specialiștii. Actorii reușesc să construiască grupul comunitar degrabă a se destrăma la cea mai mică minciună a unui copil, drama educatorului e bine subliniată de Andi Vasluianu, iar acuzatoarea, fetița Clara, își joacă rolul cu o naturalețe neașteptată, aproape egală cu aceea a maturilor mult mai experimentați. Mămicile și tăticii, căci bebeluși în sală chiar n-am văzut, pot să scoată câte-un ah de plăcere la tema și ideea scenariului, dar una peste alta totul e bine când se sfârșește cu succes.
Această adaptare a mai fost jucată prima oară la Londra, în 2019, la Teatrul Almeida.
Așadar: Vânătoarea, după filmul de Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm, adaptare scenic David Farr, traducere de Adrian Nicolae. Regia: Alexandru Mâzgăreanu. Scenografia: Maria Miu. Muzica: Alexandru Suciu. Distribuția: Lucas – Nadi Vasluianu; Hilde – Mirela Gorea; Theo – Cătălin Babliuc; Mikala – Ioana Anastasia Anton; Gunner – Gabriel Vatavu; Per – Lucian Ifrim; Rune – Ioana Paraschiv; Markus – Ștefan Radu; Clara – Eva Panduru; Peter – Călin Petru. Plus corul de copii OMIS (Raisa Dobre, Darius Vasile, Sophia Toropoc, Natalia Enașcu, Maria David, Sofia Stan, Maya Burloiu, Andra Dogaru, Emma Ilie.
Am văzut spectacolul din 21 martie.