Am avut, de curând, privilegiul parcurgerii unui album de documente intitulat Din patrimoniul Arhivelor Naționale; o lucrare ce se prezintă într-o ținută grafică elegantă, editată de Arhivele Naționale din România, cu un argument de prof. univ. dr. Corneliu-Mihai Lungu și cu o introducere de prof. univ. dr. Marcel-Dumitru Ciucă, prin care cei doi universitari ne pun în temă despre amploarea cercetărilor în domeniul fondului arhivistic românesc, un tezaur incontestabil de identitate națională.
Am constatat, direct de la sursă, cum se spune, cât de bogate și variate sunt „materialele istorice” ale arhivelor noastre, dar și ce valoarea artistică deosebită au, în special, documentele medievale cu care este ilustrată, în cea mai mare parte, lucrarea. Importanța și dimensiunea tematică a arhivelor românești a fost sintetizată de Nicolae Iorga într-o frază preluată în preambul albumului: „Arhivele nu constituie niște simple depozite de acte vechi, ci institute de cercetare științifică, tezaure prin care se legitimează poporul nostru în fața lumii”.
Avem în acest album reproduse, cu maximă fidelitate, o colecție de documente medievale – dar și din vremuri mai apropiate – de o mare diversitate tematică, începând cu Hrisovul lui Mircea cel Bătrân din 1387, prin care „întărește daniile făcute de înaintașii săi mănăstirilor Tismana și Vodița”, continuând cu Hrisovul lui Alexandru cel Bun din 1413, pentru negustorii brașoveni, Hrisovul lui Vlad Țepeș din 1459, în care apare prima atestare a numelui București pentru capitala Țării Românești, Uricul lui Ștefan cel Mare din 1491, prin care „întărește lui Purice Spătar proprietatea asupra a două sate pe Nistru”, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung din 1521, Hrisovul lui Matei Basarab din 1652, prin care acordă „unele privilegii mănăstirii Dealul”, Hrisovul lui Constantin Brâncoveanu din 1695, prin care „înzestrează” ctitoria sa, mănăstirea Horezi, cu „obiecte de cult, moșii și venituri”, și încă multe altele, ce demonstrează o constantă preocupare pentru continuarea și întărirea moștenirii spirituale, așa cum era ea văzută în acele vremuri.
Alături de aceste documente, cu aplicabilitate preponderentă în spațiul mănăstiresco-duhovnicesc, voievozii și domnitorii Țărilor Române se preocupau și de „treburile” laice ale obștei, cu impact direct asupra vieții oamenilor. Iar aici avem, printre altele, ca exemple, Hrisovul lui Ștefan Cantacuzino din 1714, prin care desființează „darea pe vite (văcăritul)”, Hrisovul lui Alexandru Ipsilanti din 1775, prin care organizează „poșta cu cai”, Hrisovul lui Alexandru Constantin Moruzi din 1793, prin care reglementează organizarea activității navale pe Dunăre, Hrisovul aceluiași domnitor din 1804, prin care stabilește plata lefurilor tuturor slujbașilor domniei. Slujbași, așadar, și nu privilegiații unor sinecuri care, până în zilele noastre, s-au înmulțit precum ciupercile după ploaie.
De o valoarea deosebită sunt acele documente care marchează momente importante din istoria noastră mai nouă, cum sunt Prima Dietă a lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia, din 1599, după unirea Transilvaniei cu Țara Românească, precum și cea din 1600, prin care înștiințează orașul Bistrița despre cucerirea Moldovei, Proclamația lui Tudor Vladimirescu din 1821, „cătră toți lăcuitorii din orașul București, parte bisericească și mirănească, boierească și neguțătorească și către tot norodul”, prin care le cere să se alăture cauzei revoluționarilor, „pentru binele tuturor”, Proclamația de la Islaz din 1848, ce cuprinde programul revoluționarilor munteni, precum și Actul Adunării Elective a Țării Românești, prin care confirmă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, ca domn al ambelor Principate Române.
Nu trebuie uitate nici acele documente cu o puternică încărcătură istorico-culturalo-sentimentală, ca actele de naștere ale lui Mihai Eminescu și Nicolae Iorga, Actul de fondare a Universității din București, din 1869, semnat de Carol I, volumul de memorii al lui Carol de Hohenzollern, fragmente din caietele Iuliei Hasdeu, Actul oficial al proclamării, la 1881, a Regatului României, Scrisoarea lui Ion Creangă către Titu Maiorescu, Testamentul lui Carol I, pagini din Jurnalul Reginei Maria, cele două Constituții ale României, din 1866 și 1923, Proclamația Unirii Tuturor Românilor, din 1 decembrie 1918, Actul de abdicare a Regelui Mihai.
Avem în exemplele de mai sus un veritabil caleidoscop de acte și documente de întemeiere a unor lăcașuri de cult religios, dar și de învățătură laică, acte de justiție și administrare a treburilor obștești, de înființare a unor instituții, de istorie politică. Dacă multe dintre aceste documente, ce „legitimează poporul nostru”, erau cunoscute, prin conținutul lor, celor pentru care istoria nu s-a pierdut în negura prezentului, ceea ce surprinde este înfățișarea lor grafică și artistică, cum spuneam, deosebită, preocuparea pentru a le adăuga și dimensiunea frumosului util. Este o veritabilă delectare pentru ochii privitorului parcurgerea „ornamentelor spectaculoase, chenarelor, inițialelor ornate în chinovar (lichid de culoare roșie), în lichide de aur, argint și în diverse culori, asupra frontispiciilor cu desene care redau scene religioase, figuri de sfinți, realizate cu mult simț artistic”, cum, pe bună dreptate, scrie profesorul Marcel-Dumitru Ciucă. Toate acestea ne arată o „adevărată școală de miniaturistică românească”, cu nimic mai prejos de ceea ce se realiza, în acea perioadă, în Europa, în țări cu tradiție cărturărească recunoscută. O „sincronizare”, ca să folosim un termen pus în circulație pentru domeniul literaturii, pe care instalarea regimului comunist a întrerupt-o vreme de aproape cinci decenii.
Ultima parte a albumului, după abdicarea Regelui Mihai, este consacrată documentelor care conțin protocoale, procese-verbale, stenograme, comentarii, informații despre instalarea la conducerea țării a regimului comunist, în care regăsim numele unor personaje în activitatea cărora trădarea intereselor țării s-a împletit cu duplicitatea și crima. Toate aceste „înscrisuri” au ca numitor comun acea „limbă de lemn” care, ani de-a rândul, a mimat comunicarea sau a ascuns o realitate din ce în ce mai sumbră. Iluzia legitimării definitive a nefastului regim comunist se sprijinea pe o îndoctrinare primitivă și o politică economică falimentară, pe o supunere necondiționată și unanimă față de aberantele „comandamente de sus”. Parcurgerea lor, desigur, cu mâna la nas, este o nesfârșită sursă de umor involuntar, dar și o tristă constatare că așa ceva s-a putut petrece în România atâta amar de ani.
Câtă diferență între grija, din perioadele normale ale istoriei țării, mai vechi sau mai noi, pentru prezentarea documentului într-o îmbinarea cât mai armonioasă între conținutul mesajului și înfățișarea artistică a acestuia, și o dactilografiere primitivă, pe coli de hârtie îngălbenite, cu înfățișare „proletară”, a unor texte pline de locuri comune, găunoase, duhnind de-o suficiență „multilateral dezvoltată”, din anii așa-zisei puteri populare. Acte pline de mucegaiul unor ședințele ale „biroului politic”, comentarii dogmatice de politică externă, extrase din cuvântări agramate, „măsuri” care nu schimbau nimic, „principii directoare” ce înfundau și mai mult țara, „ideologizări” care sufocau orice libertate de gândire.
Iată, deci, cum se poate preda o lecției de istorie adevărată și prin intermediul unui album cu importante reproduceri de documente, care îmbină în chip fericit profesionalismul științific cu o minunată componentă estetică.