În anul 2017 am vizitat, în sfârșit, Memorialul Sighet, la invitația distinsei doamne Ana Blandiana. M-au marcat pentru toată viața oamenii pe care i-am cunoscut atunci (Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Anneli Ute Gabanyi, Armand Goșu, Liviu și Virgiliu Țârău etc.) dar, mai ales, șocul vederii acelui monument al neuitării. O închisoare amplasată, cumva cinic, în centrul orașului, având pe dinafară aspectul unei școli profesionale, sub ferestrele căreia oamenii se salută dimineața și își dau binețe, gospodinele trec preocupate în drumul lor spre piață, iar copiii râd zgomotos și se hârjonesc înainte de a intra la cursuri, părând să uite sau să ignore dramele care se consumau în spatele zidurilor solide.
Doamna Ana Blandiana și regretatul său soț Romulus Rusan merită tot respectul nostru pentru miracolul pe care l-au înfăptuit la Sighet. Cu eforturi uriașe, tenacitate și viziune, au transformat spațiul sordid, încărcat de tragedie al unei închisori din perioada de maximă teroare a instalării regimului comunist, într-o clădire modernă, cu veleități de muzeu dar și cu o sală de conferințe modernă, cu dotări tehnice care să permită traducerea simultană în mai multe limbi, funcționarea unei librării. Un miracol menit să îți întipărească pentru totdeauna în minte drama unor oameni (simt și acum, după șapte ani, arsura privirilor miilor de victime ale comunismului, ale căror fotografii tapetează lungul hol de la intrare), dar care a regăsit aerul normalității, utilitarismului modern și chiar al subtilităților artistice. O reușită colosală. Mulțumim din suflet, Ana Blandiana și Romulus Rusan.
2023 a fost în România „Anul Iuliu Maniu”. Am făcut acest elogiu templului memoriei construit la Sighet de Ana Blandiana și Romulus Rusan dintr-un motiv simplu: într-o celulă a închisorii de la Sighet (care se poate vizita) s-a stins, în anul 1953, Iuliu Maniu. Nu sunt pe deplin convins că micuța încăpere, care găzduia un pat pentru o persoană este cea în care a închis ochii legendarul om politic. În cartea sa de amintiri din închisoarea de la Sighet, Nopți albe și zile negre, fostul director al ziarului țărănist Dreptatea, N. Carandino povestește că, în ultimele săptămâni de viață ale lui Maniu fusese mutat în celula acestuia pentru a-l putea îngriji și pentru a-i consolida moralul cu glumele sale („Am fost bufonul acelui rege Lear umilit și trădat”, scrie Carandino în memoriile sale). Tot el spune că atunci când lucrurile s-au agravat, în celulă a mai fost mutată o a treia persoană, un fost ministru din Ardeal. Or e greu de crezut că, în condițiile în care Maniu era pe moarte, iar Carandino foarte slăbit, trei persoane ar fi putut împărți austerul pat de o persoană. Dar asta este prea puțin important. Văzând cu ochii tăi locul și citind amintirile lui Carandino poți înțelege esența personajului mai bine decât în urma citirii tuturor tratatelor de istorie. Ultimul gând al lui Maniu s-a îndreptat spre iubita sa din tinerețe, unguroaica Clara, iar ultimele sale cuvinte, consemnate de N. Carandino, au fost: „Ce frumoasă a fost Clara…”
Mircea Gelu Buta a fost în ultimii 30 de ani, până la pensionare, directorul spitalului județean din Bistrița. În anii din urmă a editat câteva superbe cărți de istorie într-o serie care îmbină amintirile personale cu documentele de epocă, toate scoase la editura Școala Ardeleană, cu o identitate grafică deja bine definită: Urme ale unor oameni de seamă (2020), Istorii neștiute, istorii uitate (2022) și Iuliu Maniu și Năsăudul (2023).
În pofida titlului cărții și a fotografiei de pe copertă înfățișându-l pe venerabilul lider țărănist în ținută de lord englez, în fața unei cruci din lemn, pe care este răstignit un Isus din tablă, cartea doctorului Buta nu este despre Iuliu Maniu, ci despre oamenii locului. Unii i-au fost neamuri, pe alţii i-a cunoscut din poveştile locului, dar toți purtau în minte amintirea vie a prezenței seniorului pe meleaguri năsăudene, erau mândri de fermitatea principiilor sale politice, îi știau vorbele și faptele, îi erau loiali până la capăt și dispuși să facă sacrificii în numele României visate de el. Eroii acestei cărți se numesc profesorul Leonida Pop și frații săi, avocatul Cornel Pop și Marius Pop, din Poiana Ilvei, nepoţii lui Iuliu Maniu, dar și Vasile Butta, prefect al județului în perioada interbelică și bunic al autorului volumului, Mircea Gelu Buta. Cartea readuce în atenție câteva pagini elocvente de eroism anonim, modest și asumat, așa cum reiese din jurnalul de fugar al profesorului Leonida Pop. Stilul spartan de viață (își descrie zilnic dieta sărăcăcioasă și repetitivă), exercițiile cotidiene, articolele din ziare citite, atunci când are ocazia, din care află în chiar ziua respectivă evenimentele majore ale epocii (inclusiv abdicarea Regelui la sfârșitul anului 1947).
Marea revelație a cărții Iuliu Maniu și Năsăudul o reprezintă capitolul Istoria organizației „Sumanele negre”. În propaganda din timpul regimului comunist (care include și o bună parte din filmele lui Sergiu Nicolaescu) și chiar în istoriografia vremii, Sumanele negre erau prezentate ca o organizație cvasi-barbară, alcătuită din oameni sadici, care ucideau din plăcere, o combinație de legionari și Ku Klux Klan, împotriva căreia luptau cu eficiență profesioniști relaxați, mereu cu zâmbetul pe buze, precum eroii interpretați de Sergiu Nicolaescu sau comuniști cam din topor, dar, în fond, oameni de omenie, precum personajele întruchipate de Ilarion Ciobanu. În realitate lucrurile au stat cu totul altfel, iar capitolul despre „Sumanele negre” din cartea lui Mircea Gelu Buta face dreptate unor oameni mai apropiați de adevăratul patriotism decât de crima organizată. Dar să vedem despre ce a fost vorba.
După actul de la 23 august 1944, în urma unor discuții la care au participat Iuliu Maniu, Ilie Lazăr și sublocotenentul Gavril Olteanu s-a decis crearea unor Batalioane de Voluntari Români, cu scopul curățării pământului „eliberat” de către armata sovietică de grupurile de soldați maghiari (vinovate de mari atrocități) și germane rămase în spatele frontului. Gărzile acționau perfect legal, înființarea lor fiind încuviințată de Marele Stat Major al Armatei Române și Comandamentul Militar Sovietic. Imediat după înființare, vreo 700 de cetățeni din diverse straturi sociale s-au înscris la apelul Partidului Național Țărănesc, pe lista de subscripție deschisă de ziarul Tribuna din Brașov. Simultan cu formarea Batalionului de Voluntari de la Brașov, tot din inițiativa PNȚ, la București au luat ființă Companiile de voluntari, care, împreună cu Batalionul au alcătuit Corpul voluntarilor ardeleni. Comandamentul acestuia era asigurat de Iuliu Maniu, Leon Bochiș (București), Ilie Lazăr, Corneliu Coposu și alții. A urmat perioada destul de confuză în care administrația română, instalată în 25 septembrie 1944 în Transilvania de Nord a fost înlocuită, la 24 octombrie 1944, de Administrația Militară din Transilvania de Nord, instituție care aparținea ocupantului sovietic și era înțesată de lideri maghiari care acceptau cu mare entuziasm convertirea la comunism. Mai mult, la Debrecen a luat ființă un Guvern Național Maghiar, filosovietic. Acesta a început demersurile pentru înființarea Republicii Sovietice a Ardealului de Nord. Imediat după constituire, Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu” s-a îndreptat spre Sfântul Gheorghe, primul oraș românesc aflat în spatele frontului și conducătorii lui au luat act de atrocitățile săvârșite de trupele horthyste. Unde au putut fi identificați participanți la masacre, li s-a plătit cu aceeași unitate de măsură. Gărzile „Iuliu Maniu” s-au radicalizat, iar acțiunile lor au început să se îndrepte împotriva regimului sovieto-comunist, așa cum o dovedește corespondența dintre Gavril Olteanu și Iuliu Maniu. Iuliu Maniu, prin nepoții săi, Leonida, Cornel și Marius Pop a pus la dispoziția comandamentului din Năsăud suma de 5 milioane de lei. După mai multe discuții, Gavril Olteanu și Alexandru Ghezeșeanu solicită înființarea unei organizații de „rezistență națională, anticomunistă și antisovietică”, a cărei activitate să fie adaptată la istoria zbuciumată și specificul multietnic al Ardealului de nord. Într-o scrisoare adresată lui Iuliu Maniu, la 11 august 1945, Gavril Olteanu a expus limpede motivele înființării organizației: „În semnul lașității de azi a neamului nostru de a aștepta cu nepăsare să cadă pradă comunismului și văzând că în țară, de frică, nu se lucrează la lupta de față, ci clandestin și verbal și neavând speranță pentru salvarea poporului nostru, m-am decis ca tot restul vieții mele să-l jertfesc pentru deșteptarea acestui neam. Organizația mea are trei obiective:
Pregătirea, în eventualitatea unui conflict cu rușii, a aliaților;
Promovarea unei revolte de dezrobire a națiunii noastre;
Activitatea în caz de alegeri libere în favoarea domniei voastre.” (p. 149)
Organizația s-a intitulat „Haiducii lui Avram Iancu”, iar în cadrul ei au ei a activat „Divizia Sumanele Negre”, după vestitele uniforme negre ale grănicerilor năsăudeni. Firește, în anii imediat postbelici activitatea unei organizații „de rezistență națională, anticomunistă și antisovietică” era de neimaginat în condițiile în care țara era ocupată de trupele sovietice. Aşa cum se întâmplă de multe ori în istorie, ca urmare a unor trădări din interior, conducătorii organizației au fost arestați în ziua de 27 mai 1946. Gavril Olteanu a murit la sfârșitul aceluiași an în penitenciarul Aiud. Dumitru Șteanță a fost eliberat prin decretul 5/1964 și a trăit până în anul 2007. Generalul Aurel Aldea a fost închis și anchetat în penitenciarul Malmaison din Calea Plevnei. Într-o notă informativă din 1 noiembrie 1946 se arată că acesta era convins că va fi achitat în procesul Sumanelor Negre, prin intervenția Regelui. A murit la 17 octombrie 1949.
Ca în toate cărțile lui Mircea Gelu Buta, evocarea trecutului este făcută cu admirație și respect, autorul utilizând toate documentele pe care le are la dispoziție: documente CNSAS, arhive naționale și locale, corespondența privată a celor în cauză. Fiecare nouă carte a sa are meritul de a face justiție memoriei unor oameni pe care jumătate de secol de propagandă comunistă și o istoriografie deformată s-au străduit să-i scoată din atenția noastră. Mulțumim, Mircea Gelu Buta, pentru această frumoasă lecție de patriotism local.
Mircea Gelu Buta, Iuliu Maniu şi Năsăudul,
Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023