ROMÂNIA LITERARĂ 13-14 / 2024
Din 29 martie. „Nicolae Manolescu în oglinda contemporanilor”. Semnează – 1) Alexandru Călinescu: Nicolae a fost un stâlp al rezistenței împotriva ideologilor de ocazie și a troglodiților care falsificau istoria culturii și se străduiau să impună criterii străine esenței literaturii. Primatul factorului estetic și primatul valorii nu erau vorbe goale ci modalități de delimitare față de ideologia oficială. Nu a intrat în partid și a rămas simplu lector până în 1989. A fost un reper moral. 2) Paul Cernat: După moartea lui Eugen Simion rămăsese ultimul lider al „republicii literelor“ și, luptător prin vocație, credea ca într-o misiune personală în salvarea Literaturii române de pericolul – neodogmatic – al ideologizării antiestetice și antimeritocratice, gata să dea ultima bătălie. 3) Gabriel Chifu: A fost centrul în jurul căruia s-au rânduit valorile, ierarhiile din literatura noastră… Autoritatea lui critică s-a impus de la sine, natural, nu prin funcțiile deținute, ci prin înzestrarea care i-a fost dată – inteligență, erudiție, memorie prodigioasă, intuiție critică și gust literar, pasiune absolută pentru Carte. De aceea dispariția acestui om înseamnă o pierdere ireparabilă. 4) Andrei Cornea: Valoarea inflamează firile mediocre, insultă prostia, sfidează o pretinsă egalitate și echitate, atât de zgomotos clamate azi. Cum scria chiar Nicolae Manolescu, în penultimul său editorial din România literară (nr. 11 / 2024), „răstălmăcită, contestată, negată, valoarea încetează să mai fie luată în considerare ca un factor decisiv, fără de care civilizația materială și spirituală dispare… Valoarea, fiind transcendentă prin natură, ea va fi cea dintâi abandonată de lumea de mâine. Cu consecințele de rigoare.“ Mâine? Azi. 5) Vasile Dan: „În literatură, canonul, fie ori nu pluralist, nu poate fi decât estetic. Și cum să credem că ne vom putea lipsi de el tocmai azi când atacul masiv, grav, necruțător vine dinspre dispariția criteriilor de valoare și a ierarhiilor, urmare a proliferării producției pe internet, a bătăliei canonice de tip american și a încercării de abolire a spiritului critic“ (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române…). Până în ultima clipă Nicolae Manolescu a rămas pe baricada, după el salvatoare, singura, a canonului estetic, al evaluării literaturii exclusiv după criteriul de valoare. 6) Irina Petraș: Dar „dacă n-ar exista critică literară, o spun fără niciun orgoliu stupid, n-ar exista literatură“. De aici și supărarea lui că mai tineri buni critici literari au renunțat la însoțirea responsabilă a literaturii contemporane… Al. Cistelecan are dreptate: „Cronica literară e, poate, marea operă critică a lui Nicolae Manolescu – şi una din marile opere ale istoriei noastre critice.“ 7) Marta Petreu: A știut și a acționat pentru păstrarea în lumea românească a ideii de valoare, fără de care o societate, o națiune, se duce pe râpă și regresează la stadiul de populație. 8) Ion Pop: M-am simțit alături de el, ca și de alți susținători ai criteriului estetic în aprecierea scrisului literar, tot mai frecvent pus în chestiune de generațiile mai noi, care au și ele partea lor de dreptate când atrag atenția asupra necesității de a-l situa în contextele socioculturale date. M-am simțit solidar și în reacțiile ferme la adresa falsificatoarei „corectitudini politice“ din ce în ce mai agresive în ultima vreme, ca și în cele scrise consecvent contra degradării actuale a învățământului românesc, a limbii române, a deculturalizării grave a concetățenilor noștri, a politicii culturale greșite a guvernanților de acum. 9) Vasile Popovici: Ce va urma acum? Mă aștept la orice, acum că el nu mai e printre noi, ca să ne unească în numele unor valori. Cel mai grav va fi valul uniformizării morale și literare, uniformizarea criteriilor și valorilor, amestecul de sofisme și solide lucruri ce nu se negociază. Grave vor fi resorbirea spiritului critic din țesutul nostru cultural, vorbăria inconsistentă, autopromovarea triumfătoare, reculul. 10) Nicolae Prelipceanu: Nicolae Manolescu a fost și martorul noului progres, cel împotriva meritului, contra valorii estetice, acela pentru altă (?) ideologie, din nou una înlocuitoare. A semnalat cât de des a putut fenomenul și, desigur, va fi fost luat drept reacționar. 11) Răzvan Voncu: Dar se uită mai mereu că Nicolae Manolescu a fost în permanență nu doar Cronicarul literaturii contemporane, ci și un critic de direcție. La acest capitol, acțiunea criticii sale seamănă mai degrabă cu cea a lui Titu Maiorescu și E. Lovinescu, decât cu cea a lui G. Călinescu… Geniul critic al lui Nicolae Manolescu a constat în echilibrarea celor două condiții, a criticului de întâmpinare și a criticului de direcție, cu mai multă finețe decât amândoi marii săi înaintași… Ce va urma? Vechea metaforă critică: „Ape vor seca în vaduri…“ 12) Mihai Zamfir: Manolescu s-a încadrat spontan în seria românească a criticilor ce au mizat pe estetic, împotriva a toți și a toate… În conștiința publică, Manolescu a intrat drept criticul numărul unu al literaturii noastre contemporane. Este însă cu mult mai mult decât atât.
ORIZONT 3 / 2024
Gabriel Chifu (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): La 70 de ani, scrisul nu mai înseamnă doar literatură, doar a face literatură, ci a trecut în ceva mai complex, a căpătat și o funcție ontologică. E un exercițiu ontologic, o formă de terapie a ființei. Eu caut neîncetat diferite modalități prin care să-mi prelungesc viața, să-mi amplific ființa, să rămân viu. Iar scrisul reprezintă calea cea mai la îndemână pentru mine să ating acest deziderat. Scriind, îmi pun mintea la lucru, îmi stimulez creativitatea, adaug ani și substanță existenței mele. De aceea, cea mai mare răsplată nu sunt premiile sau laudele comentariilor critice pentru o carte sau alta de-a mea – deși sunt importante și acestea, nu neg! –, ci este însuși faptul de a fi scris acea carte, de a fi dus la bun sfârșit construcția unuia sau a altuia dintre edificiile verbale pe care le-am imaginat. Cărțile sunt niște ziduri de apărare ridicate în calea neantului care ne asaltează neobosit, insidios, violent… Acum sunt, într-adevăr, mai pătruns de literatură decât la oricare dintre vârstele dinainte. Tocmai fiindcă am investit literatura, scrisul cu acest rol suprem: fără scrierea acestor cărți, existența mea ar fi golită de sens… Am năzuit să acced la starea ca literatura să facă indisolubil parte din ființa mea, și cred că am acces. Fără literatură, am mai afirmat și în dialogul acesta și cu alte prilejuri, n-am nicio noimă. Mă bucur și să constat că mi-am însușit o anumită știință, aceea de a-mi controla mesajul literar, de a fi în stare să exprim cu un grad de fidelitate apreciabil ceea ce îmi propun să exprim… Pentru mine, rostul literaturii e multiplu, menirea ei e multiplă, scrisul îndeplinește mai multe funcții, joacă mai multe roluri, în același timp. Astfel încât, în plus, scriu și ca să mă simt, să fiu complet. După cum scriu și ca să ajung la mine însumi, în centrul acela după care tânjim… N-am trufia să cred că am o misiune înaltă, predestinată. Dar nu mă îndoiesc de faptul că am, ca noi toți de altfel!, o datorie față de mine, mai întâi, și apoi, desigur, față de toți oamenii. Datoria de a fi corect, de a lupta cu defectele mele încercând să le înlătur sau să le diminuez, datoria de a face cât mai bine ceea ce fac. Adică, de a scrie cât mai bine cărțile pe care le scriu. În altă pagină, Tudorel Urian (răspunde la ancheta revistei „Optimist / prăpăstios?”, realizată de Cristian Pătrășconiu): Cu certitudine, prăpăstios nu sunt. Am pierdut mult în viață: părinții, casa părintească, rădăcinile mele timișorene, prieteni care păreau veșnici, funcții pentru care m-ar fi putut invidia mulți; în decurs de câteva ore, am făcut saltul de la covorul roșu, la caldarâmul străzii și de la 7 ani de cronică săptămânală la România literară (un fel de Națională), în liga a II-a a literaturii. Am încercat să rămân eu însumi în acest continuu up and down al vieții. Să rămân egal cu mine însumi, discret în bucurie și dezastru, să nu tânjesc după lauri nemeritați și să nu pizmuiesc succesele altora. Nu cred că m-a văzut cineva smulgându-mi părul din cap, stând în genunchi sau făcând compromisuri rușinoase atunci când simțeam că totul s-a prăbușit în jurul meu. În sumar (selectiv): Mircea Mihăieș, Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Liviu Franga, Grațiela Benga, Al. Oravițan, Al. Colțan, Dan C. Mihăilescu, Vladimir Tismăneanu, Viorel Marineasa, Robert Șerban, Marian Odangiu.
SCRIPTOR 3-4 / 2024
Întreabă Teodora Stanciu: „Vrem să vorbim în emisiunea aceasta despre cartea dumneavoastră Mai mult ca trecutul. Jurnal: 31 august 1988 – 12 decembrie 1989. O carte care deja a fost extrem de bine primită și interpretată. Cartea a transmis fiecăruia dintre cititori alte sentimente, alte gânduri, alte idei. Eu aș vrea să ne oprim puțin asupra acestui «sentiment al vinovăției», pe care poate nu mulți intelectuali l-au avut în timpul regimului comunist și mai ales în perioada aceasta, 31 august ᾽88 – 12 decembrie ᾽89. De ce vă simțeați dumneavoastră vinovată, doamnă Ana Blandiana? Vă spun foarte cinstit că m-au tulburat acele pagini în care dumneavoastră spuneați: «Mă simt vinovată! Mă simt vinovată!». De ce?” Răspunde Ana Blandiana: – Pentru ceea ce nu făceam. Eu am scris prima oară acest lucru în timpul „Pieței Universității” (Manifestațiile din Piața Universității au avut loc între 22 aprilie – 13 iunie 1990). După aceea, am revenit de multe ori asupra ideii că în „Piața Universității” s-au strâns oameni care se simțeau vinovați nu pentru ce făcuseră, ci pentru ce nu făcuseră. Cei care ar fi trebuit să fie vinovați pentru ce făcuseră nu s-au simțit niciodată vinovați. Și-au asumat vinovăția cei care erau conștienți că ar fi trebuit să se împotrivească regimului comunist. Dar eu cred că au existat mulți oameni, și cea mai bună dovadă sunt zecile de mii care au stat 50 de zile în „Piața Universității”, care se simțeau vinovați că n-au avut curajul să se împotrivească, să protesteze politic, că au tăcut în timpul regimului comunist… Faptul că, pe de o parte, mi se părea că ar trebui să protestez și, pe de altă parte, eram absolut conștientă că protestul n-ar fi folosit la nimic. Adică, dacă – și asta discutam cu soțul meu – ne-am duce și ne-am da foc în Piața Palatului, în fața Comitetului Central, ce s-ar fi întâmplat în cel mai bun caz? În cel mai bun caz, s-ar fi aflat la „Europa Liberă” că ne-am dat foc și timp de vreo săptămână s-ar fi vorbit despre asta. Niciodată nu puteam să sperăm, niciodată nu ne-a trecut prin cap că, dacă am face asta, deci dacă ne-am risca chiar viața, ar cădea Ceaușescu. Nici vorbă! Și continuă, răspunzând la altă întrebare: De când sunt eu, cărțile mele devin ale mele nu scriindu-le, ci citindu-le. Și, în cazul versurilor, până la urmă ajung să le știu pe de rost, adică devin ale mele, pentru că, în momentul în care scriu, există un fel de transă, nu știu cum, mai ales la versuri. Există sentimentul acela că nu sunt singură autorul versurilor, că e o magie a clipei respective. N-aș avea curajul să spun asta dacă n-ar fi mărturisit-o mulți, mulți mari poeți din toate timpurile: sentimentul că nu ei scriu, ci li se transmite și ei transmit mai departe. În sumar (selectiv): Ovidiu Genaru, Liviu Apetroaie, Veronica Balaj, N. Panaite, Radu Sergiu Ruba, Ovidiu Dunăreanu, Savu Popa, Gh. Schwartz, Dan Stanca, Doru Scărlătescu, Ioan-Aurel Pop, Eugen Uricaru, Gellu Dorian, Ala Sainenco, Ion Filipciuc, Victor Neumann, Vlad Ciobanu, Stelian Țurlea, Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Iulian Cătălui, Simona Modreanu.
TOMISUL CULTURAL 4 / 2024
Andrei Marga (interviu realizat de Iulian Talianu): În SUA, supraputerea dominantă a lumii, a ajuns la Casa Albă administrația Joe Biden (2020). Aceasta a axat politica celei mai mari democrații din lume, în interior, pe „progresism”, iar, în exterior, pe teza „luptei democrației cu autoritarismul”, a lui Karl Popper (1945). Este, desigur, opțiunea unei administrații – tezaurul democrației principale a lumii de azi fiind, se știe, incomparabil mai complex… În orice caz, rezultatul popperismului este azi „lumea scindată”. În contextul actual însăși abordările ordinii lumii ajung la confruntare… În clipa de față, se anunță trecerea la o nouă ordine internațională din diferite direcții. Însă, câteva adevăruri se impun recunoașterii: nu se poate conduce lumea dintr-un centru; nimeni nu poate câștiga un război mondial în era armelor nucleare; tensiunile actuale agravează problemele internaționale, oricum existente… Se face frecvent confuzia între „globalitate”, care este caracteristica vieții în care depindem unii de alții pe glob, „globalizare” (care este politica economică a reducerii tarifelor vamale în direcția unei piețe extinse) și „globalism” (care este ideologia după care decizia se cuvine să revină unui centru al lumii)… Dar fuga capitalurilor, semnalată de către Donald Trump, a arătat că globalizarea are și laturi neconvenabile. Am putea adăuga – și fuga forței de muncă. Chiar și fuga altor resurse. Ca efect, globalismul a intrat în criză. El a continuat însă să marcheze politica internațională… Oricum, în fața noii „corectitudini politice” și a noilor propovăduitori ai urii, este de distins între valorile modernității, încorporarea lor în constituții, politizare și propagandă. Nu propaganda și folosirile politice sunt reperele! Valorile modernității, din care ne revendicăm, ca cetățeni maturi, sunt mai bine servite de adevăr și de democratizare. În sumar (selectiv): Ovidiu Genaru, Traian Dobrinescu, Gelu Negrea, Angela Furtună, Ramona Muller, Nora Iuga, Ioan Holban, Eugen Uricaru, Traian D. Lazăr, Doina Ioanid, Constantin Călin, Sorin Lavric, N. Țiripan, Ion Tudor Iovian, C. Caramidoglu.
ARCA 1 / 2024
Trimestrială. Vasile Dan, „Despre destinul cărților scrise și tipărite”: Astăzi, dramatic, soarta cărților pare pierdută în ochii cinici și, după părerea mea, indolenți, ai noii generații. Numiți-o Z, dacă așa îi place, sau cum doriți dumneavoastră. Locuințele lor de astăzi se dispensează cu o ușurință inconștientă de prezența cărții. Cel puțin în forma ei cunoscută: tipărită, fizică, grațioasă, amprentată nu o dată estetic-vizual… Dar problema cu adevărat dramatică de acum este: ce se întâmplă cu bibliotecile private ale unor generații, cel puțin două – părinți și bunici – care încet, încet se sting. Unele cărți ale acestora au fost obținute greu, și nu doar greu financiar. Ele leagă destine private și colective. Idealuri. Caractere. Ele se vor, de către noile generații, evacuate din case fiind, vezi doamne, de prisos, neigienice, prăfuite. Și-au pierdut rostul în era calculatorului, domnule, a stick-ului, a bibliotecilor virtuale. Instituția publică a cărții, biblioteca localității, orașului, municipiului, județului, școlii au intrat în adormire. Cu un cuvânt, nu mai primesc cărțile, nici sub formă de donații, de colecții de carte privată… În sfârșit, vestea bună este că nu demult am fost ofertat de cineva care îmi dorea o parte din biblioteca mea. E vorba de Școala generală „Lucian Magdu” din localitatea Bătania, județul Bekes, Ungaria. O localitate la câțiva pași de Vama Turnu, de lângă Arad. Este o așezare cu o populație veche și semnificativ numerică românească. Cărțile donate sunt sincer dorite. Sunt de literatură – proză, poezie, teatru – apoi albume în policromie de artă, antologii, istorii literare, eseuri, traduceri în română din cărți importante, atlase geografice și anatomice… Sunt, cum s-ar zice, dacă nu fericit, oricum împăcat. Numai că eu aș fi o mică excepție dintr-o stare de fapt care e dramatică și continuă. Care ia proporții de la o zi la alta. În alte pagini, Florin Ardelean, „Portret de scriitor – Ioan Moldovan”: Face parte din categoria celor care sunt stânjeniți de atenția inșilor din jur, mai degrabă stingher, fără aplombul conversației pe orice temă, rezervat în a formula puncte de vedere tranșante, fără posibilitate de retur, mulțumit să asculte, afișând un zâmbet amabil, având capul puțin înclinat, ca și când ar urmări ceva cu atenție, gata să râdă la o glumă bună, sau, dimpotrivă, să lase bărbia în piept, fără vreun cuvânt, dar dând semnalul că nu poate fi nici vorbă de așa ceva. Rar l‑am văzut atins de enervare și niciodată vituperând. Echilibrat, bonom (un apropiat îl numea Ivan Blajenâi), senin, poate induce falsa impresie a nepăsării de oricine și de orice. O distincție cum puțini au, îl particularizează și‑l ferește aproape de fiecare dată de șarjele proștilor, or de riposte îngâmfate. În sumar (selectiv): Radu Ciobanu, Lucia Cuciureanu, Felix Nicolau, Georgeta Moarcăs, Horia Al. Căbuți, Iulian Negrilă, Alice Valeria Micu, I. Matiuț, Romulus Bucur, Sonia Elvireanu, Lucian Vasile Szabo, Alin Armando Artion, Gh. Lazea.
EXPRES CULTURAL 3 / 2024
Gellu Dorian, „Cronicizarea unui sistem bolnav”: A divulga sau a deconspira un fost securist, fie ofiţer activ, fie informator sau turnător zelos, preluat în noua structură şi după 1990, înseamnă „atentat la siguranţa națională”. CNSAS-ul, o instituție creată de sistemul democratic de la noi, aşa original cum e, a devenit un soi de leviatan care albeşte feţele murdare ale celor care au uitat să roşească atunci când li se arată cine sunt cu adevărat. Ba, dimpotrivă, devin ameninţători! Această instituţie nu deţine toate dosarele fostei securităţii şi ale reţelelor de informatori. Acest „patrimoniu” sau „zestre a siguranţei naţionale” a fost de la bun început, când s-a pus problema lustraţiei prin punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara de la începutul anului 1990, împărţit în două, poate chiar în trei: cu inşi care pot fi deconspiraţi şi ale căror dosare au ajuns la CNSAS, la îndemâna oricui (şi aici au intrat doar informatorii care nu au fost membri de partid şi au putut fi lesne deconspiraţi), cu inşi ale căror dosare au rămas la SRI (şi aici sunt cele mai multe dosare ale foştilor membri de partid foşti informatori, clasate de DIE, securizate, din rândul cărora s-au impus noile structuri şi apropiaţii lor), ori inşi cu dosare declarate arse în marasmul acelui entuziasm şi spaime din zilele de sfârșit de decembrie 1989. Cei păstraţi în „zestrea” SRI, unii spăşiţi şi retraşi, mulţi şi din viaţa de toate zilele, fie au fost reactivaţi, fie, prin strategii personale, au pătruns în rândurile puterii, devenind importanţi membri ai unor partide politice mari. Iar atunci când ajung la limita de a fi depistaţi, cerând-li-se să contrazică cu argumente că nu sunt ceea ce este evident că au fost, aduc adeverinţe care spun cum că „nu există nici o informaţie despre ei” la CNSAS. Ceea ce este absolut adevărat, pentru că informaţiile despre ei, ca foşti membri de partid şi informatori, se află în altă parte, în alte depozite, unde sunt bine păzite, secretizate, ca reprezentând parte a „siguranţei naţionale”, care, vezi Doamne, nu poate fi zdruncinată prin deconspirarea lor. Pe ultima pagină, Constantin Pricop, „Merge și așa”: Eliminarea adevăratelor elite de pe ecranul vizualizărilor mulțimilor și înlocuirea prestigiului cu faima întru descurcăreală (aranjamente, falsuri, fraudări) are urmări profund distructive. Acolo unde nu există condiții ca populația să reacționeze după principii morale și cinstit meritocratice, care să fixeze elitele comunității, acestea își vor alege conducătorii după alte criterii, după valorile care le reprezintă coordonatele. În sumar (selectiv): N. Panaite, Eugen Munteanu, Indira Spătaru, Daniel Ștefan Pocovnicu, Al. Cistelecan, Liviu Antonesei, Gabriel Mardare, Geo Vasile, Traian D. Lazăr, Lucian Vasiliu, Ioan Adam, N. Tzone, Magda Ursache, Leo Butnaru, Dan Bogdan Hanu, Adrian Dinu Rachieru, Grigore Ilisei, Mihaela Oancea, Vasile Fluturel.