(despre canonul de frumusețe)
Omul nu mai poate sta locului. Deleagă mereu și mereu câte ceva, ajungând uneori să-și piardă complet esența interioară. Sau propriul corp. În stările sale cu melancolii accentuate sau cu nostalgii abisale, el cedează presiunii exterioare printr-o eternă stare de nemulțumire, de neiubire, de nedreptățire, de auto-dispreț, chiar dacă inconștient. Bucuria simplă de a trăi e întunecată de regrete cronicizate, invidie, ranchiună, dispreț profund. Cele care asigură un refugiu temporar, o senzație de mângâiere, o auto-validare. De fapt, un trai asumat în afara Iubirii.
O dâră de depresie se simte în societatea românească post-revoluție, fie că recunoaștem, fie că nu. După o perioadă în care o ideologie precum cea comunistă a contorsionat adevărul și modul de gândire inventând o meta-răsucire a minții într-un sens al neadevărului, al minciunii, al imposturii. Într-o structură kafkiană, omul a fost nevoit să-și găsească un echilibru și o salvare, fiecare după educația, valorile, puterile sale și, nu în ultimul rând, după rezistența psihică. Dintr-un război, chiar și din cel al ideologiei, ieși cu un sindrom post-traumatic sau măcar șifonat.
Cu toate acestea, frumusețea nu dispare, arhetipul ei e nepieritor.
Să schimbăm puțin tonul și să ne îndreptăm atenția spre iaurturi, vedetele unui nou trai modern și sănătos, apărute și la noi după ’89, în game variate. Ele fiind adoptate repejor ca fiind susținătoare ale unui nou tip de frumusețe, cel slim. Canonul de frumusețe se schimbă de la o epocă la alta. Dacă în antichitate un canon sau un stil putea dura câteva mii de ani (în Egiptul Antic), în lumea de azi, cea a post-anticipației aș zice, în care tot ce e nou e și vechi în același timp, canoanele, modelele, stilurile se schimbă cu o viteză uluitoare. Singurele cât de cât stabile și cu un sens oarecum tradițional sunt „revenirile” și remake-urile. Dar și acestea sunt supuse unor contorsiuni fabuloase, încât nu mai știi de unde au plecat și unde vor să ajungă. Cum ar fi, spre exemplu, cazul unor stiluri combinate de etno-neo-tradițional, pe o axă a unui trecut-prezent-viitor unde toate pocnesc din bici în același timp.
Ce mai reprezintă Frumusețea astăzi? Conceptul bate esteticul, așa se pare. Nu mai privim o creație artistică și spunem că e frumoasă, ci o încadrăm într-un sistem fix căruia trebuie să-i corespundă. Să fie corectă politic sau incluzivă, -istă (orice tip de -ism), să nu ignore ecologia, tehnologia, să fie pe înțelesul tuturor, să nu atace drepturi reale sau fanteziste, să nu creeze prea mari dificultăți, să fie – ah! – instagram-abilă.
Dacă mănânci iaurt, alergi și bei suficientă apă, ești sănătos. Și te poți încadra lesne în ideea de frumusețe contemporană. De ajutor sunt și plantele medicinale, aromate, condimentele și sosurile BIO, legumele și tot ce mai e la modă în materie de nutriție. Opțiunea Vegan, una extrem de respectabilă și în vogă, ne arată că în marea ordine culinară chiar există democrație. Dacă ții post și nu știi cum să explici unor vânzători tineri care ar rămâne cu gura căscată sau nu dorești să-ți expui modul de viață personal, ceri alimente Vegan. Se poate și așa și nu e nimic rău în asta.
Uneori, denumirile acestor condimente și alimente sunt mai greu de reținut, unele chiar simpatice. Schinduf, chimichurri, shiitake, galangal, Jamaican Jerk mix. Sau amestecuri de tip exact ca originalul, dar puțin altfel. Parmezan din caju, lapte de mazăre, smântână de caju, friptură din orez, jumări din mazăre, mici din ciuperci, probabil că există și carne de porc vegetal. Unele sunt chiar foarte bune la gust și extrem de delicioase din punct de vedere… lingvistic.
Aș vrea să spun că mâncare & sport nu înseamnă totuși o viață sănătoasă completă, chiar dacă reclamele ne tot împing acolo. Pentru că omului nu-i poți da doar un os plin de nutrienți și o bună plimbare în parc, eventual fără lesă, ca să se simtă și el liber în perimetru.
Tot în noul canon de frumusețe, mai ales cel care se referă la frumusețea feminină, a apărut în epoca noastră și silueta de tip „așa cum ești, așa e OK”. Spre exemplu, site-uri celebre de lenjerie intimă folosesc ca modele femei de toate felurile și toate dimensiunile. Cancel culture primește și un fel de discreet lynegate slim. Interesant de observat e că nimic nu e nou sub soare. Să punem totul în context.
Ne întoarcem puțin la perioada Renașterii italiene și privim portretul făcut de Piero della Francesca unei femei nobile, Battista Sforza. Portretele feminine surprindeau chipurile albe cu frunți înalte, spre desfătarea privitorilor și a comanditarilor, soți sau iubiți. Fruntea aceea foarte înaltă era obținută de cele mai multe ori prin raderea părului. Un chip palid și gânditor era idealul de frumusețe, opus celui – de nedorit în înalta societate – bronzat și muncit. Iar sânii erau aplatizați, bine ținuți în chinga unui corset. Asta însemna să ai stil și să pui pariu mai mult pe anticipația unor stări erotice, decât pe actul în sine. Azi, când timpul parcă fuge disperat, omul dorește să scoată toată anatomia la vedere ca pe o marfă la târg, pariind pe Iubire ca Eros și cam atât. Și repede, dacă se poate!
De la idealul de frumusețe exprimat în mod delicat în cultura tradițională japoneză și până la, de multe ori, grotescul stilului contemporan, cel al noii estetici, este o cale foarte… lată. În care încap mulți, din ce în ce mai mulți, privitori și degustători. Și asta nu e un lucru rău în sine.
Aș paria pe delicatețe și pe justa măsură. Ca să nu ajungem ca personajul Homer Simpson, atunci când spune „acum am chef de o gogoașă” și să fim mânați doar de impuls. Asta duce, într-un final, la plictiseală. Iar plictiseala e un gol interior.
Priveam chipul Marthei Bibescu în câteva fotografii patinate, imagini ce o surprind la vârste diferite. Accentul frumuseții feminine cade pe interioritate, pe acea lumină ne-efervescentă ce vine din interiorul persoanei. Cu trecerea anilor, strălucirea nu dispare, capătă un aspect catifelat și o grație aparte. Accentul nu e pus pe trăsături, nu par a fi elementele centrale ale chipului feminin. Frumusețea se auto-conține, nu se dezvăluie brutal, nu cere atenție și seamănă cu un tablou privit din lateral, cel în care anamorfoza capătă sens. E un anume ideal al frumuseții acela care nu se oferă cu tot dinadinsul, ci dăruiește privitorul răgaz, tihnă. Nu mizează, ca mai peste tot în pozele de azi abundente pe rețelele de socializare, pe sexualitate brută, pe atragerea unor priviri concupiscente și care consumă totul instant, fără rest, fără reverie, ca și cum ar spune „iată ce puțin am de oferit.”