SÂNGE CALD ȘI FOTONI
Acum nu-i mai pot face niciun rău,
dar îi făcuseră tot ce se poate face
și oamenii și demonii, cu schimbul.
Cu mare durere, prietene, îți scriu,
L-au coborât. Era greu. E jos, zace.
Din mormântul nou, săpat în stâncă,
(și acesta darul unui discipol discret)
s-a trezit însă spre dimineață om viu.
Și-a rulat tăcut lințoliul. Sau timpul?
I se oprise șuvoiul roșu din piept.
Pune mâna! Nu-i doar energie pură,
e corp și undă, sânge cald și fotoni,
gloria cărnii transformată în rază.
Da, trece prin ușile încuiate, încă,
dar rănile i-au rămas și pulsează.
Sfâșie spațiul-timp, perdea de eoni,
se apropie de obrazul ridat, al tău,
și-ți murmură numele, foarte încet.
Da, aburul respirației îi iese din gură,
e diafan, însă rănile El și le păstrează.
VIZITA RATATĂ
Poetului Kovács András
Ferenc
1.
De-acum nu mai am nicio speranță că voi mai
reuși să trec de zidurile vestite și roșii de sângele
adversarilor politici, foștii lor tovarăși, prieteni,
până mai ieri, apoi epurați fără milă, executați.
Am fi reușit să intrăm înăuntrul Cetății cumplite,
unde supraviețuiesc trei aurite și albe zidiri,
trei nestemate dinăuntrul curților palatului
minotaurului.
K.A.F. aranjase atunci totul cu paznicii,
poate îi mituise, dar eu am ezitat.
Dacă el ar mai trăi și m-ar chema din nou,
de data aceasta m-aș duce.
Nu doar pentru că îl chema Francisc,
și marea pe țărmul căreia ne plimbasem
avea pentru amândoi ,,culoarea vinului”
ca la Homer. Vinul dens, pe care îl băusem
era unul fratern, ca în agapele antice
ale celor care se ascunseseră de ochii
Fiarei, care, uite, s-a întors, printre noi.
ÎNȚELEGEREA NESCRISĂ
Înțelegerea e clară și e respectată,
pentru a înălța cu o câtime poezia
de la pământ trebuie să suferi.
Asta o știu cel mai bine tinerele,
visând să-și lungească picioarele,
acceptă de bună voie aparatele.
Fier, curele de piele, instrumente
medievale, ce, prin chin, le sporesc
farmecul și misterul abstrus.
Umilința și durerea pot naște uneori
câțiva centimetri liniari sau cubi de
frumusețe nouă, dar îți cer răbdare.
UN FEL DE PRIETEN NEVĂZUT
El care-mi poartă mâna care scrie,
O fi vreun fel de prieten nevăzut?
Unde-i născut? Nimeni nu-l știe?
Când vrea, îmi lasă câte-un vers
Să cadă, ca o monedă, pe hârtie,
Abia zâmbind, grăbit, din mers.
Șoptind, tu, dacă vrei să nu fii șters
De tot, să lași în urmă două linii fine,
Te-nvață, să renunți, treptat, la tine.
Cerneala ta o iei, știm toți, din plante,
Roșul din fierul fraged adâncit în lut,
O, scribule, oprește-te un pic, nu vezi?
Râd îngerii în cete, scrii versuri delirante!
Mai bine strânge fructele de prin livezi,
Ca un băiat de treabă, cum te crezi…!