Îmi aduc aminte că în prima copilărie, a mea și-a altora probabil, exista un fel de joc bazat pe atenție, al cărui laitmotiv era: „zboară, zboară, zboară…” Zborul acesta se transforma, în același timp, de pe-atunci, în ceva cu mult mai puțin vesel și cu mult mai periculos decât o simplă neatenție. Trecuse pe deasupra Hiroșimei celebrul avion Enola Gay, căzuse ori mai precis fusese aruncat peste japonezii de-acolo „Băiețelul”, iar peste câteva zile, japonezii nedând semne că ar vrea să renunțe la război și la moarte, a mai căzut, la Nagasaki, un „băiețel”, repede devenit „Grasul”.
S-a discutat mult de-atunci dacă a fost bine sau a fost rău. Azi se estimează pierderile de vieți nevinovate, ale civililor de jos, din cele două orașe, la vreo două sute de mii. Cifră înspăimântătoare. Dar analiștii militari ne dau ca sigură și cifra vieților care s-ar fi pierdut dacă Enola Gay n-ar fi decolat, iar războiul ar fi continuat pe solul Japoniei, vreun milion de morți ar fi furnizat numai americanii, plus, probabil, cel puțin atâția japonezi, militari și civili de-a valma. După cum se vede, viețile omenești se ieftinesc în războaiele de proporții mondiale. Se devalorizează ca banii („că numai aceia sunt buni, care” circulă, schimb eu verbul uitat dintr-un text vechi…). Despre oameni, însă, nimeni nu adaugă dacă sunt buni aceia care circulă ori aceia care stau pe loc (vorba odiosului: „tovarăși, stați la locurili voastre!”, că dumneavoastră nu se inventase încă la Scornicești când a plecat de-acolo „marele om”). Mai ales în acești ani marcați de migrație și altele.
Băieței și grași din ăștia și-au arătat, pe urmă, când aliații din Marele Război de-al Doilea s-au mai dezaliat, unii altora, foștii prieteni. Când Truman, naiv, i-a spus lui Stalin, vicleanul scelerat bolșevic, că „avem o armă nouă”, acesta nici n-a clipit, răspunzând „numai s-o folosiți cum trebuie”. După care, cortina de fier căzând de la Marea Baltică la Mediterana, băiețeii și grașii ăștia răi erau doar invocați de câte ori venea vorba de vreo revendicare dinspre Est sau dimpotrivă. Prin 1962 Hrușciov a vrut să-i pună sub nas Americii lui Kennedy niște asemenea jucării, cum li se mai spunea într-un argou dispărut demult, s-au amenințat și s-au înțeles: Hrușciov și-a luat din Cuba rachetele, iar Kennedy, s-a aflat mai târziu, a renunțat la băiețeii și grașii mai noi, din Turcia. O victorie profitabilă și unora și altora.
Pe urmă, totul s-a potolit într-o pace amenințătoare, aparent definitivă. Cum părea că e ceva, mai arătau, mai ales esticii, că au și ei băieței și grași. Iar nouă, civililor, ni se părea de vreo 30 de ani încoace că e gata cu acest atât de rece război. Culmea e că, între timp, lumea liberă a ațipit pe cântecelul de leagăn intitulat „coexistență pașnică” pe care i l-a cântat Gorbaciov și nu s-a trezit nici la primele semnale, date prin 2008, de Putin. De cine? Ei, ia ghiciți! De cei care le/ ne spuseseră că a început coexistența pașnică după războiul rece și că s-a ridicat cortina de fier. Însă, vai, o cortină de fier ridicată e mai ceva decât o sabie a lui Damocles, mai ceva decât fereastra aia care-i cădea pe ceafă lui Stan pe când era, într-un film vesel de altădată, coleg cu Bran, amândoi nici mai mult nici mai puțin „studenți la Oxford”.
Cineva, acolo, în Răsăritul care-i adusese lumină cu câteva decenii rele înainte lui Mihail Sadoveanu, a scos iar umbra nucleară și amenință cu ea lumea. Marele maestru repetase formula masonică, pe care neinformații au luat-o drept lozincă pro-URSS. Cui să-i fi trecut prin cap că la Răsărit e și Japonia și, dacă ne uităm mai bine pe hartă, chiar și Alaska? Iar astea două nici să n-audă de aceeași lumină care, pentru ele, ar fi venit, dar, slavă Domnului, n-a venit, dinspre un Vest de ele nedorit, scuzați rima. Întrebat, acolo jos, cum e cu lumina răsăriteană, Marele Maestru ar putea să răspundă că scriitorul propune, iar cititorul sau ascultătorul său n-are decât să înțeleagă cum îl duce mintea. Într-o altă paranteză, observați că depozitele de rachete sunt numite adesea silozuri, așa cum se mai numesc, dacă nu mă înșel, cele în care se păstrează rezervele de grâne pentru orice eventualitate.
Dar iată că, pe măsură ce globul se încălzește, războiul rece scoate capul de sub ghețarii în curs de topire și amenințările cu arma nucleară se fac mult mai explicit decât erau ele pe vremea celui dintâi (război rece). Deci istoria se repetă într-un fel ciudat: două mari războaie cu zeci de milioane de morți degeaba și două războaie reci cu proiecții și mai teribile.
Enola Gay, Băiețelul și Grasul au părut o clipă de vreo 30 de ani niște produse vintage, dar iată că, azi, o nouă modă îi scoate din uitare, numai că grasul e cât Godzilla, iar Băiețelul, a cărui acromegalie nu se vedea atunci, nu s-a vindecat de ea nici azi, încât ne putem imagina ce a ajuns. Încerc să traduc numele astea în limba rusă, dar eu fac parte dintre cei care au învățat această limbă plângând, așa că nu cred că voi reuși. Cine știe n-are decât s-o facă.