E un lucru relativ bine cunoscut că, începând din anul 1945, când sosește la Paris, Eliade a încercat să fie tot mai puțin „politic”, în sensul propriu al acestui termen.[1] Vedea angajarea politică în primul rând pe plan cultural (și spiritual, cum îi plăcea să spună pe vremuri). După anul 1956, la Chicago, și această poziționare politică prin cultură a evoluat tot mai mult către un echilibru neutral între diversele tabere politice pe care le formau românii: anticomuniștii de diferite nuanțe din exil (de la liberali la legionari), grupurile antagonice de comuniști (și colaboraționiști) din țară, sioniștii emigrați în Israel sau în alte părți ale lumii ș.a.m.d. Această poziție de principiu i-a influențat, fără voia lui, o bună parte dintre atitudinile secundare. În special după „liberalizarea” din România socialistă care a făcut ca, în septembrie 1967, numele lui să fie șters de pe lista persoanelor indezirabile, iar scrierile sale să fie din nou tipărite în mod selectiv.
Un studiu complet și detaliat asupra felului în care Eliade a interacționat sau interferat cu alți actori ai scenei politice și intelectuale românești, atât din România socialistă, cât și din emigrație, va putea fi scris abia atunci când toate sursele primare, în special cele documentare, vor fi publicate. Cum acest moment e încă ireperabil într-un viitor prea apropiat, nu e lipsit de interes să încercăm o anticipare în temeiul a ceea ce putem cunoaște deocamdată. Cei care se impun cu precădere atenției noastre sunt primii „agenți” ai celui mai persistent filon din întreaga receptare politică postbelică a lui Eliade, față de care cercetarea academică a acesteia a manifestat – oare de ce? – puțin interes.
*
Miron Constantinescu (1917-1974)[2] a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București din 1934 până în 1938. Conform propriilor sale mărturisiri, încă din timpul anilor de liceu, la Arad, fusese impresionat de „mișcarea muncitorească” și, împreună cu un grup de colegi, se orientase înspre „soluția socialistă”, în contextul în care „lupta dintre stânga și dreapta se accentua în oraș”.[3] Din relatări ale colegilor de facultate, știm că mergea și pe la cursurile lui Eliade, „mai mult din curiozitate și pasiune decât din interes profesional”.[4]
Conform acelorași mărturisiri, toată iarna 1934-1935 a petrecut-o citind, într-o bibliotecă de studii economice din Piața Universității, operele lui Lenin în traducere franceză. A găsit în ele „cheia epocii” și o „certitudine de care tineretul are întotdeauna nevoie pentru a putea trăi și lupta.” Drept care, în noiembrie 1935 a intrat în UTC, iar, după dizolvarea acestuia, în primăvara anului următor, în ilegalul PCdR. Miron susține că, în perioada liceului, „acțiunile” sale (și ale grupului său de prieteni) aveau și un caracter „antimistic”, îndreptat împotriva Bisericii, iar el devenise unul dintre elevii „antireligioși”. Un episod ulterior, legat de altă clavis, pune însă acest lucru sub semnul cosmeticii autobiografice.
În una dintre primele sale autobiografii de partid, mărturisea că, în vara anului 1935, s-a retras timp de câteva săptămâni la mănăstirea Cheia pentru a medita asupra căii politice pe care urma s-o apuce, întorcându-se de acolo comunist.[5] Tovarășii săi relatează și ceea ce nu scrisese în autobiografie, dar le povestise lor: că se retrăsese pentru a alege între legionarism și comunism.[6] Dacă adăugăm la aceasta și informațiile culese de autoritățile sovietice în februarie 1945, după care Constantinescu ar fi fost legionar înainte de a deveni comunist,[7] se conturează ceea ce cunoaștem din biografiile mai multor tineri de atunci: că, înainte de a se hotărî pentru comunism, Miron simpatizase puțin cu legionarii. Se întâmplase, foarte probabil, chiar în 1934, primul an universitar. Dar, după cum se poate înțelege, simpatiile socialiste din perioada liceului au cântărit mai mult decât recenta întâlnire cu studențimea legionară, care, totuși, reușise să-l farmece.
Nu știm deocamdată mai multe despre atitudinea lui față de Eliade în acea vreme. La decenii după război declara împătimit: „Era rivalul ideologic al generației noastre antifasciste”.[8] E foarte probabil ca arhivele și mărturiile altor contemporani să aducă date noi. Însă ele vor trebui să fie bine filtrate critic. Nu doar „memoria” retrospectivă, ci și zvonuri sau „informații” din epocă sunt adesea simple fabricații.
De exemplu, informația că, în anul 1938, Eliade i-ar fi cârpit lui Miron două perechi de palme.[9] Anul 1938 e, într-adevăr, momentul de vârf al simpatiei lui pentru mișcarea legionară. Dar, din aprilie până în noiembrie a fost întâi ascuns, apoi internat în lagăr. Cu siguranță, nu l-ar fi pălmuit pe Miron după eliberare. Rămân primele luni ale anului, când Eliade reîncepuse seminariile la Universitate (vorbind, conform unor izvoare diferite, fie despre elementele metafizice din folclor, fie despre istoria buddhismului), și lucra intens la pregătirea primului număr al revistei Zalmoxis. Marea diferență de statură și constituție fizică dintre cei doi, în dezavantajul lui Eliade, precum și lipsa oricăror alte informații despre eventuale ieșiri violente ale sale sau provocări la duel – spre deosebire de violențele lui Miron Constantinescu, rămase în memoria contemporanilor –, lasă această „informație” pe seama creativității folclorice. Dacă ar fi existat în ea fie și un infim miez de adevăr, precum, de pildă, o agresare verbală sau atitudinală, acesta ar fi fost exploatat propagandistic contra lui Eliade și în favoarea tovarășului Miron, după cum e cazul scărmănării despre care se spune că Gogu Rădulescu a încasat-o de la câțiva membri ai mișcării legionare.
Ce putem spune acum cu siguranță este că, începând din 1935, Miron Constantinescu se afla în compania celor care erau împotriva lui Eliade: revistele stângiste Cuvântul liber, Era nouă, Dacia nouă, la care colabora, și activiștii comuniști, precum Ilie Constantinovski, cu care era coleg în conducerea Frontului Studențesc Democrat. Unul dintre prietenii săi apropiați de atunci, Gică (Lucien) Goldmann, se va strădui, în Parisul postbelic, să blocheze orice intrare a lui Eliade și Cioran în „sistem”. Nu se cunoaște însă niciun rând despre Eliade scris de Miron.
Angajamentul său „revoluționar” a fost recunoscut ca fiind unul total. De la Lenin a ajuns la Stalin, pe care-l vedea ca pe un continuator firesc și „genial” al lui Marx și Lenin. Ba chiar ca „prietenul și ocrotitorul poporului român”.[10] Stalin era pentru el nici mai mult nici mai puțin decât „marele reprezentant al marxismului creator”, care a ridicat materialismul dialectic pe o treaptă superioară. Iar cei pe care acesta i-a eliminat, nimic altceva decât „falsificatori ai marxism-leninismului”. L-a celebrat fără rest, mai ales în „victoriile” asupra „dușmanilor” săi, aplaudând lichidările ce au urmat marilor procese din anii 1936-1937. A promovat „dictatura proletariatului” și așa-zisa „luptă de clasă” (împotriva „claselor vrăjmașe poporului”), a susținut și justificat „revoluția culturală”, ca parte componentă a „revoluției socialiste”, „realismul socialist”, „principiul partinității” în literatură și artă, lipsa de „compromisuri” în domeniul ideologic, necesitatea activității Securității de „apărare și represiune împotriva claselor dușmane” – și lista poate continua indefinit.[11] Totul era văzut prin prisma lui Lenin și Stalin, precum și a literaturii sovietice tributare lor. Istoria filosofiei, de pildă, nu era decât istoria luptei dintre materialism și idealism.[12]
Alinierea la extrema stângă a devenit cauza cunoscutei lui „adversității neîmpăcate” față de alți intelectuali interbelici, precum Mircea Eliade sau Traian Herseni (care-i fusese dascăl). Ca profesor de sociologie, în anii 1965-1974, se întuneca atunci când vreun student spunea că-l citise pe Herseni. S-a împotrivit, chiar cu brutalitate și violență, aducerii lui la catedră și l-a redus permanent la trecutul său politic interbelic.[13] Doar excesul de adversitate se explică ideologic, tovarășul Miron nutrind nenumărate adversități din motive pur personale. Mărturiile celor care i-au fost în preajmă coincid în trasarea unui portret uman de o negativitate la fel de extremă. Pe unele le-am putut auzi direct, de la cei care mai sunt în viață, dar mă voi limita la câteva dintre cele publicate.
Miron Constantinescu era unul dintre acei oameni pentru care sensul vieții e dat de putere. George V. Bumbești, fost coleg de facultate, îl vedea ca pe un „înfumurat” cu sufletul mort, care făcea pe șeful. Gheorghe Retegan, care l-a cunoscut în timpul campaniilor monografice din anii ’30, și-l amintea ca pe un „om violent”, cu un „caracter sanguinic”, „încăpățânat” și „extraordinar de mândru”. Tovarășul său politic, Nicolae Popescu-Doreanu își amintea că, deja în 1945, era „de un dogmatism paralizant”, iar „partea neplăcută a caracterului” începea să i se accentueze: „lipsa de generozitate a unui suflet mărunt” și „plăcerea sadică de a face rău, de a distruge”. Nu avea decât un Dumnezeu: puterea. Pentru Bellu Zilber era un „puțoi” și o „canalie căţărată în partid pe umerii Anei Pauker”. Un fost secretar al lui Dej, Paul Sfetcu, scrie că „era orgolios, perfid, tipicar, brutal cu subalternii și cu cei cu care venea în contact, precum și vindicativ”. De asemenea, „se considera atoateștiutor, având deseori comportări stranii care puteau duce la concluzia că ceva era dereglat în organismul său.” Petru Dumitriu, care i-a fost tovarăș apropiat în perioada căderii, după 1957, știa că fusese „un tip cumplit, un crunt”. Paul Cornea mărturisea că era “„n om mai mult temut decât iubit, un caracter autoritar, vanitos, irascibil”, cu „aplomb de magistru care pune concluzii irefutabile”. Florin Constantiniu, care i-a fost coleg la Institutul de Istorie, îl caracteriza ca un „cerber ideologic, cu experiența anilor staliniști”, „bolnav de orgoliu” și grandomanie, „ambițios maladiv, setos de putere”, „al cărui devorator carierism îl stăpânea ca un demon al sângelui și al răzbunării pentru frustrări reale sau imaginare”. Iar „pentru a-și atinge scopurile, omul era gata să treacă literalmente peste cadavre”. Un alt coleg de la institut, Apostol Stan, l-a cunoscut ca pe un veleitar cu care coabitarea era imposibilă și care-și exploata colaboratorii fără milă, până la stoarcere. Cătălin Zamfir îi caracterizează „stilul” din perioada reabilitării ca „dictatură în știință și spiritul de ranchiună”, iar comportamentul ca pe cel al unui „șef politic”. Alexandru Bârlădeanu afirma că nu poate spune lucruri bune despre el tocmai pentru că-l cunoscuse foarte bine și confirmă că era mereu pornit să facă „porcării” celorlalți. Psihiatrii care au tratat-o pe fiica lui de boala de care suferea (schizofrenie), vorbesc atât de cauze genetice, cât și de mediul familial, considerându-l pe tată „paranoic”.
Aceleași lucruri și chiar unele mai aspre despre personalitatea lui au spus tovarășii săi politici în ședințele de partid menite să-l pună în discuție. Gheorghe Apostol pomenea, pe ocolite, despre „o doză mare de îngâmfare” și de faptul că „metodele lui de lucru nu au încântat pe nimeni dintre subalternii săi”. Chivu Stoica afirma că „Miron este un om vanitos, orgolios și egoist”. Mult mai direct, Constantin Pârvulescu îl considera „încrezut”, ranchiunos, răzbunător, cu „atitudine dictatorială față de subalterni”, dar practicând metoda „lingăilor care se ploconesc față de grade”: lovește jos și lingușește sus. Tovarășul Miron acceptă toate criticile, inclusiv pe aceea privitoare la „metodele brutale cu oamenii” pe care le folosea, dar nu și pe cea de egoism.[14] Din tot ceea ce spun tovarășii săi din partid, un lucru e important de reținut aici: în timp ce-i lovea pe cei vulnerabili, se străduia mereu să le facă pe plac șefilor mai dogmatici ca el.
Viața lui, sfârșită timpuriu, a cunoscut o traiectorie cu căderi, reveniri și drame. Stalinist „zelos” și „impenitent” până la capăt, foarte apropiat de sovietici, a fost „om de casă” al Anei Pauker și un ortac al lui Mihail Roller și Leonte Răutu, veghind la păstrarea „purității ideologice”, a luat parte la/ și a girat abuzurile și crimele perioadei staliniste, a început să alunece încet în partid după înlăturarea „Anei noastre”, a fost marginalizat de Dej, progresiv, între 1957 și 1961, iar apoi reabilitat de Ceaușescu în 1965 și, în mod formal, la Plenara C.C. din 22-28 aprilie 1968. Dar în acest din urmă an a suferit un traumatic eveniment familial: soția lui, Sulamita Bloch-Constantinescu (1916-1968) a fost ucisă în mod sălbatic de către fiica lor adoptivă.
Proaspătul reabilitat nu a putut digera „reabilitarea” de către noul regim a unor intelectuali ne-comuniști. Istoricii din viitor vor avea poate curiozitatea să compileze, din toate izvoarele disponibile, lista completă a interdicțiilor, blocajelor și opreliștilor artizanate de Miron Constantinescu. Printre ele, în anii 1968-1970, se numără opoziția (alături de Leonte Răutu) de a se publica ediția a doua, revăzută și adăugită, a Istoriei literaturii române a lui G. Călinescu.
După propulsarea sa, în februarie 1970, în funcția de președinte al nou createi Academii de Științe Sociale și Politice – ceea ce-i conferea poziția unui Jdanov al României lui Ceaușescu –, s-a ridicat împotriva lui Blaga și a lui Eliade. Se întâmpla în culmea liberalizării, cu un an înaintea „tezelor din iulie”. Și – trebuie amintit pentru curiozitatea faptului – în mijlocul inundațiilor și, respectiv, imediat după ele. Nu era prima dată când se punea de-a curmezișul curentului de emancipare de sub dogmatismul politico-ideologic prăvălit asupra României în urma ocupației sovietice. În anii primului dezgheț ideologic, 1955-1957, a încercat, împreună cu Răutu, să impună pași înapoi eforturilor de eliberare a disciplinelor umaniste, în special a celor istorice, de sub controlul lui Roller.
Puțin mai devreme, în martie 1970, publicase în revista Secolul 20 un text autobiografic intitulat „Drumul unei generații”. Era dedicat destinului „generației noastre, născută în anii primului război mondial, ai Marii Revoluții, în 1917 sau în 1918”.[15] O generație care exista ca atare doar demografic. Nici istoria, nici cultura nu a înregistrat vreun fenomen „generațional” care să-i aibă pe acești oameni drept protagoniști. Dacă s-au întâmplat să fie mai mulți dintre ei pe o baricadă a istoriei, în vreun regim politic sau în paginile unei reviste nu era în virtutea unei agregări intenționale și conștiente ca „generație”. Prin urmare, e greu să nu vedem în articol o replică și o contrapondere la binecunoscuta generație a lui Mircea Eliade, despre care acesta scrisese atât în perioada interbelică, cât și, mai recent, în volumul Amintiri (1966).
Articolul nu face nicio aluzie la Eliade. În schimb, îl pomenește pe Blaga printre poeții ale căror cărți formaseră atunci „pietrele pentru templul nostru închinat poeziei”. Nimic despre el ca eseist și filosof, dimensiuni ale creației sale care începuseră a fi recuperate din anul 1968. Pe lista lui Constantinescu, Blaga exista doar ca poet. Știm, din mărturiile contemporanilor, că avea „obiecții” față de filosofia lui și chiar se întreba dacă acestea nu atingeau cumva și poezia. La Congresul P.M.R. din decembrie 1955 îl acuzase – într-o bună companie – de „concepții idealiste reacționare” (aparținând „ideologiei burgheze”, ideologie dușmană celei marxist-leniniste) și s-a opus revenirii lui în Academie.[16] Gheorghe Vlădescu-Răcoasa și Traian Săvulescu, aflați în sală, erau de părere că atacul se datora servilismului său politic, dorinței de a fi pe placul lui Chișinevschi, Răutu, Roller și al celorlalți „apostoli” ai stalinismului.[17] Teoriilor filosofice din trilogiile blagiene le reproșa caracterul „idealist și agnostic” sau „iraționalist și mistic”, care le-ar fi făcut să fie utilizate de unii ideologi ai mișcărilor de dreapta.[18] Se spune chiar că s-ar fi opus propunerii de a i se acorda premiul Nobel, făcută în 1956 de către Basil Munteanu și Rosa del Conte (la inițiativa lui Mircea Eliade).
Atacurile din 1970 îi sunt expediate lui Eliade, la Chicago, de către binevoitori din țară. La 22 iunie își notează în jurnal următoarele: „Cineva îmi trimite prin avion Contemporanul cu cele trei mari pagini: discuția filosofiei lui Blaga la Academie; prezidează Miron Constantinescu și vorbesc filosofi, sociologi, critici literari. Lectura mă deprimă. Ne reîntoarcem la situația dinainte de 1966-67. Ne reapropiem de stalinism. Poate de aceea anonimul corespondent mi-a trimis acest număr din Contemporanul: ca să înțeleg de ce n-a apărut și nici nu va mai apare La Țigănci.”
La 29 mai, Secția de Filosofie și Logică a Academiei de Științe Sociale și Politice inițiase un program de „dezbateri” în perspectiva „valorificării critice a moștenirii noastre culturale în spiritul concepției marxist-leniniste”. Din conținutul discuțiilor se vede că exista o preocupare – altfel spus, o directivă – de a contracara un așa-zis „neodogmatism”, sau „dogmatism contrar”, născut uneori ca reacție la vechiul dogmatism și care ar fi fost vinovat de „elogiu exagerat”, ba chiar de „delir apologetic”, de preluarea „extaziată necritică”, „exclusiv sub o imagine pură” a victimelor vechiului dogmatism.
A fost aleasă mai întâi tema „Filosofia lui Lucian Blaga” pentru că ea oferea prilejul unei „reflexii teoretice, de principiu” asupra „moștenirii culturale” și asupra modalităţilor şi criteriilor după care funcţionează valorificarea acesteia.[19] Ceea ce se ascundea sub aceste formule voit neutre era chestiunea compatibilității cu marxism-leninismul a unor reprezentanți ai tradiției filosofice românești. Blaga putea fi socotit ilustrativ pentru ea în virtutea construirii unui veritabil sistem, dar în aceeași boxă se afla o lungă listă de nume. Fără îndoială, „trăirismul”, al cărui exponent Eliade continua să fie considerat, era mai greu și mai periculos de supus unei discuții publice.
Sub pretextul valorificării critice a „moștenirii” culturale și chiar a unei pretinse celebrări, era respinsă, în mod ideologic, gândirea lui Blaga. Deși mai mulți vorbitori atrag atenția că nu se pot disocia poetul și filosoful, atitudinea dominantă este: poetul da, filosoful ba. Într-o manieră marcată de grija delimitării de dogmatismul și violența ideologică ale primelor decenii de comunism, relevând și „părți bune”, „valoroase”, se reactualizau vechile acuzații: agnosticism, fideism, spiritualism, transcendentalism, misticism, iraționalism, dogmatism (în sensul filosofic al termenului) – la care unii dintre participanți adaugă și niște grave puneri de-a curmezișul: anti-raționalism, anti-intelectualism și anti-marxism. Chiar și acei puțini care încearcă să pledeze pentru acceptarea filosofiei lui Blaga într-o modalitate „critică”, dialogală, refuzând ceea ce e „negativ” în ea, sunt nevoiți să facă jocul și, repetând clișeele, să slujească pretenției de „deplină libertate de exprimare a opiniilor” pe care acest spectacol ideologic o afișa.
De fapt, sub o aparentă atitudine de deschidere și libertate, se încerca parcurgerea câtorva pași înapoi în raport cu nivelul la care ajunsese receptarea (reacceptarea) lui Blaga în cultura română. Se aruncă mereu săgeți înspre cei care, chipurile, l-ar prelua necritic și apologetic. Se spune, cu dispreț, că filosofia lui ar avea priză asupra unor minți impresioniste, nedeprinse cu rigorile logicii științifice. Totuși, puțini îndrăznesc să arate cu degetul. Sunt nominalizați Edgar Papu, Mariana Șora, Dumitru Micu și pomeniți unii „ideologi” ai revistelor România literară și Tribuna, ale căror nume erau, fără îndoială, știute.
La fel de puțini sunt cei care articulează suspiciunile ideologico-politice plutind în aerul ședinței. Pavel Apostol atrage atenția asupra importanței înțelegerii „funcției ideologico-sociale” a filosofiei blagiene, care „se situează, în cadrul epocii, în rândul formațiunilor teoretice din care fascismul și legionarismul și-au făptuit arme spirituale”. Al. Posescu face legătura între filosofia lui și viața politică interbelică: Blaga n-a alunecat pe panta legionarismului (ar fi avut doar strânse legături cu partidul gogo-cuzist), dar iraționalismul lui a fost îmbrățișat cu căldură de susținătorii acestuia. Prin urmare, cui ar putea folosi filosofia lui? Nu progresului politic și social. Fără să o pronunțe, Posescu spune nici mai mult nici mai puțin decât că filosofia lui Blaga poate folosi doar legionarismului.
Cel mai explicit este, în cuvântul său de încheiere, Miron Constantinescu, care vede gândirea lui Blaga doar în termeni negativi: nu e raționalistă, nu e științifică, nu e progresistă, nu e optimistă. Pentru el, iraționalismul lui Blaga e „convergent”, ba chiar „coincide” cu acela al mișcărilor de extremă dreaptă, precum legionarismul și cuzismul, „variante hidoase ale fascismului”. Nu întâmplător „a fost arborat și folosit ca egidă spirituală” de către ele. În România – spune el – lucrurile s-au schimbat întru totul, dar situația internațională face ca combaterea iraționalismului și a „doctrinelor care pot sprijini reapariția în anumite locuri a unor mișcări fasciste” să fie, în continuare, principial necesară.
Tovarășul Miron nu e satisfăcut doar cu discuții „libere”, ci hotărăște că, pentru discernerea științifică, obiectivă a „valabilității” unei opere, e necesară stabilirea unor criterii metodologice, întemeiate pe marxism-leninism și pe experiența partidului. Ele vor sluji și „valorificării” altor opere și concepții, precum psihologia lui Rădulescu-Motru sau sociologia lui Dimitrie Gusti. (Îl deranjează cu precădere „tendința spre laude nemăsurate, ditirambice” față de Gusti.) Nu așteaptă, ci enunță pe loc câteva dintre ele: istoricizarea, evaluarea răspunsului dat problematicii epocii, analiza funcției sociale a operei.
El însuși își „istoricizează” propria situare față de Blaga, împărtășind mai multe episoade biografice ale raportării la poezia și gândirea lui. Întâlnirea cu el, din anul 1956, îi permite să confirme impresia altora că acesta „evoluase” după război. Dar numai în gândirea politică; în cea filosofică, în speță în ontologie și gnoseologie, rămăsese pe vechile poziții.[20]
După mărturiile mai multor contemporani, în epocă nu era un secret faptul că această pretinsă dezbatere a fost o „campanie împotriva lui Blaga” pornită de Miron Constantinescu.[21] Redactase deja sau va redacta în curând un referat cuprinzând similare „considerații metodologice” privind moștenirea școlii lui Gusti. În el susține că valorificarea sociologiei interbelice „trebuie să fie înfăptuită pe baza unei concepții clare despre sensul unor reconsiderări, pe baza unei metode științifice și nu apologetice, idealiste”, enumerând apoi șase „criterii științifice” care trebuie avute în vedere în mod simultan.[22]
Nu e exclus ca expeditorul anonim al revistei Contemporanul să fi fost Dumitru Micu (1928-2018), nominalizat de două ori și vizat în alte câteva rânduri de-a lungul „dezbaterii” despre Blaga. Eliade bănuia probabil acest lucru, căci îi scrie: „am citit cu melancolie paginile din Contemporanul relatând ședința de lucru de la Academia de Științe Sociale…”[23]
[1] Din rațiuni de spațiu și de adecvare redacțională, am renunțat aici la unele detalii din text și la cea mai mare parte a notelor de subsol, cuprinzând trimiterile bibliografice și suplimentări informaționale sau comentarii de detaliu. Cei interesați le vor putea găsi în versiunea integrală, care urmează să apară într-o revistă academică.
[2] Despre el există mai multe studii și articole scrise de istorici și sociologi, precum (în ordine cronologică) Vladimir Tismăneanu, Ștefan Costea, Virgiliu Constantinescu-Găliceni, Andi Mihalache, Florian Tănăsescu, Dan Cătănuș, Alina Tudor, Ștefan Bosomitu, Florin Poenaru, Dan Banciu, Cosmin Popa ș.a. În diferite cărți asupra perioadei comuniste s-au adus contribuții întemeiate pe izvoare documentare. Cea mai amplă și importantă contribuție este monografia lui Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie, Humanitas, București, 2014. Toate acestea au fost utile orientării în subiect. Alte mulțumiri i se cuvin lui Cristian Vasile, pentru consultații bibliografice și pentru comunicarea unor publicații. Atât în reconstrucția istoriografică, cât și în analiza și interpretarea datelor m-am întemeiat, în primul rând, pe izvoarele primare publicate și pe mărturiile contemporanilor, ținând cont de faptul că multe surse de acest fel nu au fost încă făcute publice. Am folosit, de asemenea, jurnalul inedit al lui Eliade și corespondența sa păstrate în fondul Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library.
[3] M. Constantinescu, „Drumul unei generații”, Secolul 20 (București), nr. 3, 1970, pp. 14-18 (14, 15).
[4] Mircea Handoca, „Convorbiri despre Mircea Eliade cu Mihai Șora”, Orizont (Timişoara), XXXV, nr. 43, 26 octombrie 1984, p. 3.
[5] Citată în „Din dezbaterile la Plenara C.C. al P.M.R. […] Cuvântul tovarăşului Nicolae Ceauşescu”, Scânteia (București), XXXI, nr. 5377, 13 decembrie 1961. pp. 2-3 (3). E vorba de autobiografia din anul 1946, păstrată într-un dosar aflat acum la Arhivele Naționale. Şt. Bosomitu, op. cit., pp. 48, 281-282, 368 (n. 59), 371 (n. 55).
[6] Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu. Convorbiri, Ed. Evenimentul Românesc, București, 1997, p. 93.
[7] Şt. Bosomitu, op. cit., p. 123.
[8] În 1972. Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se… Memorii, vol. II, Curtea Veche, București, 2006, p. 169.
[9] Mihai Pelin, „Atras pe drumul Damascului (Mircea Eliade)”, în idem, Genii și analfabeți. Militari și intelectuali sub lupa Securității, Universal Dalsi, București, 2002, pp. 114-144 (131).
[10] M. Constantinescu-Murgoci, Stalin, inspiratorul și organizatorul victoriilor istorice mondiale ale popoarelor din U.R.S.S. Conferință ținută în sala „Aro” în ziua de 21 Decembrie 1947, Ed. P.C.R., București, 1947, p. 43.
[11] V., de pildă, „Cuvântul tovarășului Miron Constantinescu”, în Congresul al II al Partidului Muncitoresc Român, 23-28 decembrie 1955, E.S.P.L.A., București, 1956, pp. 342-374.
[12] M. Constantinescu, „Introducere”, în Heraclit, [Fragmente], tr. de H. Mihăescu, Ed. de Stat, București, 1950, pp. 3-15.
[13] L-a enumerat printre reprezentanții „ideologiei fasciste”, alături de A.C. Cuza, Nae Ionescu ș.a. „Cuvînt înainte”, în Ovidiu Bădina, Miron Constantinescu, Ernő Gáll, Gândirea sociologică din România, ed. a II-a revăzută, Ed. didactică și pedagogică, București, 1974, pp. 7-12 (11).
[14] O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu – Iosif Chişinevschi (1956-1961), ed. de Alina Tudor şi Dan Cătănuș, Elion, București, 2001, pp. 74, 75, 119-120, 210, 240-241.
[15] M. Constantinescu, „Drumul unei generații”, op. cit., p. 14.
[16] „Cuvântul tovarășului Miron Constantinescu”, op. cit., pp. 352, 370.
[17] Pavel Țugui, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (Dosare literare), Ed. Floarea Darurilor, București, 1998, pp. 121-122.
[18] La o întâlnire personală cu Blaga în septembrie 1956. Ibidem, p. 127.
[19] Oportunitatea era oferită de împlinirea a 75 de ani de la nașterea lui Blaga. „Valorificarea critică a moștenirii noastre culturale în spiritul concepției marxist-leniniste”, Contemporanul (București), XXIV, nr. 24, 12 iunie 1970, pp. 6-8.
[20] “Cuvântul de încheiere al tovarășului Miron Constantinescu”, în idem, p. 8.
[21] Între alții, Edgar Papu, într-un interviu din 1982, în I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Minerva, Bucureşti, 1987, pp. 435-461 (447-448).
[22] M. Constantinescu, “Observații critice și considerații metodologice pe marginea valorificării experienței școlii sociologice de la București” [1970], în idem, Cercetări sociologice, 1938-1971, Ed. Academiei, București, 1971, pp. 208-210 (209). Criteriile au fost enunțate pe larg într-un alt studiu din anul 1970, dedicat istoriei sociologiei românești; ibidem, pp. 201-207 (201-203).
[23] La 14 iulie 1970. Dumitru Micu, “Scrisori de la Mircea Eliade” (I), Caiete critice (București), nr. 5-6, 1993, pp. 46-60 (58).