Sunt amintiri care îți vin fără să vrei, ca un vânticel de seară ce răstoarnă franjurii norilor alburii și-nvârtejește crenguțele din vârful copacilor. Semne făcute pe-un cer de tăgadă, ceva între a fi și a nu fi, un regret ascuns într-un clopot stricat sau o moară de apă cu șipote stinse și-mprăștiate ca un fum pe culmi îndepărtate, unde vezi din când în când o siluetă de om, poate cioban, cu o sarică mițoasă pe umeri care-l face să semene cu un ghem nedefinit, burete care atrage privirile mele obosite de atâtea slalomuri prin nemărginire.
Nemărginire – iată cuvântul propice oricărei amintiri care se respectă. Amintire care pâlpâie peste tot, înlăuntru și în afara ta, în prezent-trecutul-viitorul degetului tău mic ori al unui plutitor rid de pe fruntea ta atât de-ncercată în apariții nedefinite. De ce oare atribuim frunții îngândurare și urechilor auzeliști? E o ceață s-o învelești în batistă ca pe-o bijuterie neprețuită, s-o ascunzi undeva într-un sertar, să dai de ea după decenii întregi de uitări și reamintiri succesive și – culmea – s-o recunoști ca a ta și să te bucuri de ea ca în copilărie, când alergai până la marginea ploii (sintagmă frumoasă pentru că atribuie apei din ceruri o geografie strict pământeană!).
Poate că toate cele spuse mai sus vor apărea celui ce se-ncumetă să parcurgă și rândurile ce urmează drept balast sentimental pentru o relatare atât de banală și de caraghioasă.
Eh, mai acum vreo două decenii, după moartea părinților și scufundarea mea în burlăcia ce părea să devină veșnică, iată că vecinii mi-au devenit vrei-nu-vrei colacul de salvare de la singurătatea cea mai crasă – așa că nu-i de mirare că văduva din căsuța vecină cu blocul meu, respectiv cu zidul lipit chiar de zidul camerei mele…
* * *
Soțul îi murise acum vreo lună. M-am trezit că vecina îmi bate la ușă. Nori albi pe-un cer primăvăratec. Îmi aducea o menghină. Din atelierul omului meu, mi-a spus. Mi-a lăsat cu limbă de moarte să v-o dau. Pricep că mi-a lăsat-o moștenire.
Habar n-am de ce. N-am ce face cu ea. N-am ce face cu norii albi de pe cer.
Am pus menghina pe un colț al biroului. Lângă imprimantă. După ce a plecat vecina, mi-am zis să respect pe cât se poate moștenirea. Să continui cumva funcționarea ustensilei. Așa că am prins-o bine de blatul mesei. Iar folosind șurubul cu manivelă am depărtat cele două fălci metalice, am introdus între ele o mână de foi de hârtie și am strâns ușurel fălcile.
De câte ori am nevoie de o hârtie pentru a-mi tipări un poem sau o proză folosesc menghina.
Colile de hârtie s-au pleoștit pe-o parte și operația devine anevoioasă. Îmi ia mult timp. Cu o mână rotesc manivela puțin, în timp ce cu cealaltă smulg grijuliu câteva foi de hârtie, apoi rotesc iute manivela în sensul celălalt. E greu dar îmi respect moștenirea.
Foile vălurite nu intră bine în imprimantă. Tușul nu se răspândește uniform. Unele rânduri sunt parcă bolduite, altele palide, șterse. Dar e un inconvenient minor când mă gândesc la durerea vecinei.
E o vecină bună. Pe vremuri îmi cumpăra și mie lapte din piață. Acum a îmbătrânit și nu mai poate. Oricum, menghina e menghină și trebuie respectată.
Mă gândesc cui să o las, la rându-mi, moștenire. E o perspectivă nu prea încurajatoare. Nori albi pe-un cer primăvăratec. N-am fost vecin bun pentru nimeni. N-am cumpărat lapte din piață pentru nimeni. De-abia cumpăram pentru mine. N-aveam atelier utilat cu de toate.
Așadar cui să las o menghină ajunsă întâmplător în posesia mea. Mă uit la ea: e neagră, uzată, muncită. În schimb, imprimanta e sclipitoare. În ea se oglindesc norii albi de pe cer.
Să las drept moștenire imprimanta? Dar cui și de ce? N-am fost vecin bun. Nu mă leagă de nimeni nici laptele nici vreun alt produs. Dacă bat la ușa oricui, e sigur că nu-mi deschide. Sau îmi refuză orice aș vrea să-i las.
Evrica! Am un notar a-ntâia. Mi-a spus: Testament cu donație. Către un azil de copii orfani.
Le donez și menghina și imprimanta. N-au de ce să nu accepte atâta timp cât cele două mecanisme funcționează. Contabilul n-are motiv să refuze donația. O trece la bilanț ca un câștig cert. Nori albi pe-un cer primăvăratic. Notarul îmi spune: o soluție bună pentru amândouă părțile.