Mariana Marin este poeta pură, poeta fără rest, structural poate cea mai apropiată de Ion Mureșan (dar și, paradoxal, de Matei Vișniec), artista care nu urmează atât rigorile unei estetici, cât impune arabescurile și nuanțele sale în simetriile poetice ale lumii; altfel spus, impune lumii poeticile sale. Fac această afirmație personală, urmare a impresiilor mele de lectură, care ține de senzațiile și percepțiile mele și simt chiar acum, în momentul emiterii acestei judecăţi – mai ales dacă presupunem că am, cât de puțin, dreptate – cum aceste afirmații se solidifică, se transformă în clișee. Asta e povestea cu interpretările… și numai poemul însuși se afirmă dincolo de registre şi clasamente: „Te trezeşti cu toate organele alături./ Priveşti dar nu se întâmplă nimic./ E o casă fără oglinzi – ţi se spune./ Cineva care îţi seamănă se apropie de fereastră./ Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate/ dar cea mai bolnavă,/ cea mai murdară,/ cea mai şireată,/ cea mai veselă amintire/ e mai adevărată decât războiul de o sută de ani./ Îţi spui: pe o vreme ploioasă nu se poate muri atât de uşor/ şi deschizi dulapul de haine cu o singură bătaie de inimă. /…/ Brusc îţi aduci aminte că nu eşti singur/ şi începi să citeşti,/ începi să citeşti,/ începi să citeşti,/ o pagină albă care se scrie singură./ Vrei să treci mai departe/ dar posibila ta moarte îţi sare în faţă cu un pântec greoi./ Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate./ Îţi desfaci braţele/ şi fil fil în cuptorul de sticlă…” (Apel în sala de disecţie, un poem dedicat lui Ion Mureşan). Acestei definiții desfășurate privind poezia (și poetica) Marianei Marin i se adaugă detaliul despre singularitatea artistei în peisajul generației, spiritul și discursul profund elegiac suplimentându-se într-un final cu moartea prematură a poetei, ca argument estetic suprem, închizând – se părea – paranteza impenetrabilă a unei estetici definitiv conturate.
Cu toate acestea, în poezie – mai ales în poezie – este interesant, la vremea relecturilor, să schimbi perspectivele. Să contextualizezi altfel poemele. Propunerea e valabilă și în cazul unui poet (sau chiar poem) anume, dar și în planul mai general al unei epoci sau generații literare. La prima vedere, ar părea bizar (cel puțin uneori) că lucrurile confirmate anterior prin propriile lecturi şi prin confruntarea cu opiniile comentatorilor avizaţi se pot schimba atât de uşor, dar pariez că relevanța este asigurată, indiscutabil, la orice recitire atentă. Or, poetul autentic nu e cel care oferă odată pentru totdeauna adevăruri (literare şi artistice, da) imuabile, ci care oferă nelimitate perspective de (re)interpretare. Iar de la revelațiile particulare ale poeților și poemelor, se poate ajunge ușor la reevaluarea ierarhiilor. Bine, și ierarhiile sunt convenționale în literatură, dar micile mutații în sistem promit, la relecturi, și schimbări de perspective/ de percepţie. Nu e nimic de mirare în acest sens când, de exemplu, în grupul destul de viguros al generației optzeciste (una care a impus relațiile cele mai democratice în interiorul breslei), lideri sunt considerați, intermitent, Cărtărescu sau Mușina, Mureșan sau Vișniec, nu doar conform gusturilor, ci și conform unei schimbări de optică: perspectiva existențială sau textualistă, ironică sau gravă, postmodernistă sau expresionistă etc.
În acest context, o revizitare (și încă din perspectiva unui lector foarte tânăr) a operei regretatei Mariana Marin impun nu doar o schimbare de perspectivă în lectura poemelor, ci și – după mine – o reașezare a fotoliilor în interiorul generației. O poetă cu operă de unicat se impune și cu o anume distincție, ca nume de referință. Schimbarea perspectivei (care, mai simplu, poate să însemne o relectură fără prejudecăți și idei de-a gata) presupune și împrospătarea percepției uitând de clișeele cu care ne-am obișnuit, din comoditate, să apreciem lucruri și fenomene în general cunoscute. Având în vedere și decesul prematur al autoarei (anticipat de boala îndelungată), lirica ei este pusă sub semnul unui eros umbrit total de thanatos și, de aici, încadrată în registrul poetic expresionist. Cu această pecete e dificil să variezi tonalitățile și percepția. Îmi amintesc că până și un poet de o creativitate debordantă, precum e Emilian Galaicu-Păun, dedicându-i un poem, rămâne în această arie (in)existențială: „Într-o/ palmă/ strâng/ linia/ vieţii,/ într-alta,/ o lamă/ punând[u-şi]/ semnul „=”/ -ităţii de-a/ curmezişul./ – Ghici în/ care mână,/ Madi Marin/ (1956 – 2003)?”. Antologia despre care vreau să vorbesc (e un pretext și pentru mine de a revizita poemele Marianei Marin) este intitulată La întretăierea drumurilor comerciale şi este editată la Cartier într-o selecție de Claudiu Komartin și o prefață de Teona Farmatu, de unde vom și cita, pentru a înțelege ce spun eu, printr-o nouă perspectivă de lectură.
Inegală și foarte diferită (de la ediții proaspete la reeditări, de la antologii de autor la antologii de generații, de la Coșbuc la O. Nimigean, de la Shakespeare la Cosmin Perța și de la epopeea lui Proust la poeziile lui Grigore Vieru), seria de cărți „Cartier de colecție” știe să ofere, intermitent, surprize. Având – de regulă – câte un antologator cu o prefață-eseu privind opera selectată, volumul fiind însoțit și de o expoziție a unui maestru-fotograf, revelațiile pot să vină de oriunde: de la poemele propriu-zise, de la o reașezare/ restructurare a lor, de la o relectură inedită sau de la jocul imaginilor suprapuse/ interpuse poemelor. Fac aceste precizări pentru a spune că și fotograful acestui volum, artistul vizual Ana Toma (cu un pseudonim vorbitor: Tomagraph), ne propune propriile poeme fotografice.
Ce ne propune însă Teona Farmatu, autoarea textului introductiv? Mai întâi, să ieșim din niște clișee: „Mariana Marin nu e nici o moralistă, care ne ține lecții de etică dintr-un presupus amvon, și nici o expresionistă desuetă în raport cu congenerii săi” (de ce „desuetă”? Dar Ion Mureșan e tot un expresionist desuet? – întrebarea mea, mvc). Prefațatoarea ne propune să facem abstracție de tradiționala asociere a poetei române cu Sylvia Plath, și tot atât de tradițional s-o vedem „tributară morbului coroziv al lamentourilor monotone sau al visceralului dezabutizat (probabil, detabuizat, o fi fiind o greșeală mecanică)”. Și atunci ce rămâne, după trierea clișeelor? „Așadar, trage o primă concluzie prefațatoarea, poemelor nu le lipsește nicidecum vitalitatea, doar că aceasta din urmă e complementară nervurii elegiace, permeabile la radicalitate, exces și tensiune”. Iar moartea, „Marea Temă” („după un vers al poetei”, zice autoarea prefeței)… e „tocmai constanta liminală, care certifică existența, care o revivifică.” În fine, o precizare căreia îi subscriu total, fără comentarii: „Chestionarea vieții în termenii morții e una dintre cele mai interesante și mai caustice tipuri de viziune, pe care M.M. o asumă până la capăt și datorită căreia se distinge de poeticile mai destinse ori mai concentrate asupra mecanismelor de limbaj ale colegilor cenacliști…”.
Dar T. F. este decisă să sape și să lărgească șanțul despărțitor dintre poetă şi generaţia ei cu exces de zel. Autoarea prefeţei este de părere că „plenitudinea câmpului thanatic e fertilizată de corporalitatea spasmodică și de o energie autosugestionat nesăbuită, fermă și reflexivă deopotrivă, care bruschează cvasibanalul și senzorialul”, aducând două exemple, dintre care al doilea mă ducea cu gândul la alte asocieri imagistice decât cele semnalate aici. Iată-l: „Vrei să împarți cu mine ghilotina/ – l-am întrebat./ Vrei tu asta/ – i-am mai șoptit./ Călăul ne-a privit un timp/ și a continuat să mărșăluiască în jurul nostru/ până când mâna lui a devenit dublă” (Vechi cântec de dragoste). Îmi place foarte mult acest poem, și el chiar deconstruiește explicit imaginea unei poete a disperării și a unui univers thanatic sumbru, doar că eu am avut limpede senzația de încadrare perfectă, prin acest poem (și nu doar prin el) în estetica grupului optzecist. Teatralitatea etalată, când moartea devine motiv poetic explicit, element estetic, iar eșafodul devine scenă; spectacolul ca pretext și ca finalitate nu e apanajul unui Vișniec, d.e., ci e tehnologie poetică tot atât de frecventă la Mureșan, Cărtărescu, Flora, Iaru sau chiar Mușina, ca și referințele culturale sau exercițiile pur textuale. Curajul estetic suprem al Marianei Marin e nu să-și mărturisească exact și fără opreliști pudibonde durerile, ci să convertească durerile și premonițiile în poezie, în artă.
Dacă ar fi să aleg un poem care să cuprindă poetica proprie, declarată în prima frază a cronicii mele, un poem care să afișeze întregul sistem ontologic și religios (înainte de cel estetic) el ar fi, probabil, acesta: „În grădina de trandafir a spitalului,/ printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate/ ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)/ legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,/ – astfel de rămăşiţe prohibite/ din care se vor hrăni într-o zi noile culturi…/ Ai privit-o un timp,/ ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă;/ şi dat fiind inteligenţa ta/ şi posibilitatea rapidă de adaptare/ ai înţeles: –/ Uite-l, a venit chiar el,/ adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie./…/ În grădina de trandafir a spitalului/ venise chiar el, adevărul tras la faţă/ şi cu ochii plesniţi./ (Reci şi ascuţite fuseseră căile Sale!)/ Desigur, să-l privesc!/ Desigur, să pun acum mâna pe el!/ Să-l înghit cu memoria mea veselă/ şi să-i spun: – O, tu cel negru pe dinafară / dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit/ şi Delfinul este bastard!/ Hai, în patria mea luminoasă!/…/ Am căutat peste tot adevărul/ şi nicăieri nu l-am văzut mai bine/ decât între fălcile Tale celeste!/ Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!/ Şi eu cum să-ţi mulţumesc!/ La ce să-ţi folosească Ţie ultimul poem de dragoste/ în grădina de trandafir!…” (Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir).
Aș mai cita, probabil, din Atelierele (poemul și volumul omonim), cel puțin pentru a demonstra prezența discursului metapoetic (de inserțiile intertextuale explicite nu mai vorbesc). În același context, poemul suficient sieși, poemul care se înțelege pe sine (îmi vine să-l citez pe Vișniec cu Poemul care se citește pe sine, până la disoluție totală), indiferent de orice contexte, poetice sau existențiale, ar fi, probabil, Castelul de apă, care începe cu „un război de o sută de ani/ la întretăierea drumurilor comerciale…” Sau, având în vedere și spațiul limitat al cronicii, aș cita integral unul cu autonomie pură, în afara contextelor literare (alunecarea spre minimalism și de-poetizarea excesivă a discursului impunând-o viața, nu poetica) și chiar într-un soi de independență absolută a poemului, din care însuși autorul (ca să nu mai vorbim de un posibil interpret-comentator) este exclus: „Vremea poemului înalt, ameţitor,/ a trecut.// Gândul negru şi sârma ghimpată/ vor ţine minte doar aceste elegii// şi o feroce singurătate,/ ameţitoare, înaltă…” (Limba scrisă sub pleoape).
Colecția de la Cartier prin asta e interesantă: oferă o selecție și un comentariu, de cele mai dese ori, a unui poet sau critic asupra operei antologate: Nichita Stănescu antologat și comentat de Matei Vișniec, O. Nimigean comentat de Bogdan Crețu, Ilarie Voronca citit de Em. Galaicu-Păun sau Em. Galaicu Păun citit de Al. Cistelecan… În cazul nostru (al Marianei Marin comentată de o tânără – și competentă – cititoare pasionată) avem o schimbare de perspectivă, ca ofertă de un alt fel de relectură. Este misiunea oricărei prefețe: să te provoace la lecturi chiar și atunci când crezi că ești în temă, că nu mai ai nimic de descoperit.
Mariana Marin, La întretăierea drumurilor comerciale,
poeme alese de Claudiu Komartin,
cu o prefață de Teona Farmatu,
fotografii de Ana Toma, Cartier, 2021