În Basarabia, sub sovietici, găseai în numeroase case cópii ale unor tablouri de pictori ruși din secolul XIX. Făceau parte din ceea ce numim azi soft power-ul regimului. Erau peisaje rustice, cu mesteceni, toamne aurii și drumuri de iarnă troienite. Dar și portrete. Bunăoară „Necunoscuta” de Ivan Kramskoi (1883), reprezentând o doamnă din lumea aristocratică, în trăsură. Mulți basarabeni au avut (mai au) acest tablou atârnat undeva la loc de cinste, îl mai păstrez și eu în casa părinților mei de la țară. „Necunoscutei” i s-a spus „Mona Lisa a lumii slave”.
Un alt tablou faimos este „Alionușka” (1881) al lui Viktor Vasnețov, originalul se păstrează în Galeria Tretiakov de la Moscova. O fată de 13-14 ani, desculță, șade pe o piatră, cu obrazul sprijinit pe genunchi lângă un râuleț în pădure. E cu privirea fixată pe apele ce-i întorc o reflecție palidă. Vise, melancolii adolescentine. Poate o iubire care o face să sufere.
Erotism timpuriu, tulburător
Lilia Calancea, originară din Strășeni, Basarabia, rezidentă de mai mulți ani la Bruxelles, a ales-o pe fata din tabloul lui Vasnețov drept reper al unei povești autobiografice, se pare, și i-a pus numele pe copertă. Romanul Alionușka (Polirom, 2023) exploatează două filoane: politic și erotic. Am spus „politic”, pentru că relatează schimbările profunde care aveau loc în Basarabia, când liberalizarea din epoca lui Gorbaciov a desferecat energiile unui popor pe care ocupația sovietică îl lipsise de identitate, de istoria națională, de limba română și alfabetul latin. Însă la Lilia Calancea substratul politic e ratat sau, în orice caz, distorsionat.
Filonul erotic este adevărata reușită a romanului, unde simți o vibrație autentică. Pubertatea unei fete, Zoia Vangheli, pe care apropierea de un tânăr profesor o înfioară, e redată cu finețe, în propoziții simple, percutante. Idila sa, mai mult imaginară, cu Arkadi Filipovici, dirigintele clasei, „un bărbat care mirosea frumos”, are și scene de intimitate care, desigur, n-ar lăsa nicio fată indiferentă, chiar dacă se derulează într-o clasă unde Zoia s-a oferit voluntar să vină să facă curat, în prima sâmbătă din septembrie, la început de an școlar. „Presimțeam oare că urma să fim numai noi doi, într-o clasă pustie? Oare avea să observe că sunt fată mare și port primul sutien? Aveam nevoie de o validare. Prima! De la un bărbat care mirosea bine. Inteligent. Frumos. Cu atât mai bine dacă era dirigintele meu. […] Peste două ore avea să rămână de spălat doar podeaua. I-am auzit pașii în spate. Probabil că terminase și el de aranjat cărțile și hârtiile în micul depozit de alături. Când l-am privit, își scotea sacoul. L-a pus pe spătarul scaunului de profesor, apoi a început să-și descheie nasturii de la cămașă. Am înmărmurit de încântare. Nu-l mai văzusem fără cravată și sacou. Nu mai era dirigintele meu. Era atât de diferit și asta m-a făcut, nu știu de ce, să roșesc.” (p. 26)
Partea aceasta a primelor emoții erotice, pasiunea pentru corpul ei, pe care și-l descoperă Zoia, protagonista romanului, revistele despre sexualitatea feminină citite pe ascuns, temerile legate de primul control ginecologic ș.a.m.d., este foarte organică, naturală. Ca și drama tinerelor fete, scăpate din cleștele convențiilor patriarhale, cum e Katia, colega de clasă a Zoiei, opusul ei în toate privințele. Katia este o elevă prematur „emancipată”: frecventează o lume promiscuă, se combină cu interlopi. Și înjură. Înjură copios în rusește – autoarea resimte o adevărată voluptate să reproducă argoul fetid al epocii, slangul de pușcărie sovietică pătruns în limbajul tinerilor. Și așa, rebelă și justițiară, Katia s-a ales cu o sarcină timpurie. A renunțat la făt, l-a aruncat în canalizare, transferându-i prietenei sale, mai decente, mai interiorizate, remușcările sale de mamă. Alionușka este copilul nenăscut, referentul imaginar pe care și-l ia naratoarea, recunoscându-se în tristețea și melancolia personajului din tabloul lui Kramskoi.
„Teroarea românizării”
Aceste frământări firești ale maturizării, așadar, se petrec într-un context puternic marcat de transformări social-politice și aici ajungem la filonul politic, distorsionat, cum spuneam. Descoperim, surprinzător, în romanul Liliei Calancea o adevărată „teroare a românizării” care a cuprins Basarabia la începutul anilor ‘90. Zoia Vangheli e fiică de bibliotecară și are pretenția să o credem pe cuvânt. Noua putere, zice ea, scoate din biblioteci cărțile în „moldovenească”, adică cele cu grafie chirilică, le trimite la topit, ca să facă loc literaturii în grafie latină. Zoia abia de reușește să salveze câteva cărți ale copilăriei ei de furia „zbirilor” românizatori.
Această oroare, bineînțeles, se răsfrânge și în stradă. Vorbește mama fetei: „Nu găseai școală, curte, magazin, parc în care să nu se scuipe moldovenii cu rușii. Neapărat de față cu copiii și adolescenții lor. Acești părinți cu purtare sălbatică făceau orice ca și copiii lor să se dușmănească. Mii de copii au fost nevoiți să-și continue prieteniile pe ascuns. Dar mai mulți au fost cei ce s-au lăsat purtați de valul de ură și dușmănie. De dragul părinților. Și al plăcerii.” (p. 33) Kosovo, Bosnia, nu alta!
Personajul cel mai negativ al romanului este profesoara de română, doamna Zdub (un nume ales în batjocură). Doamna Zdub e o ființă violentă, dezaxată, o puristă intolerantă, o adevărată nazistă: «Una-două, și doamna Zdub striga la noi că suntem mancurți. „Striga” e delicat spus. „Urla”, poate? Nu, nu există cuvânt în limba română să poată exprima furia din vocea ei. Ai făcut o greșeală de dicție („încetați să palatalizați sunetele ca rușii!”), MANCURȚI! Trei greșeli în dictare („căscați ochii la diftongi și triftongi!”), MANCURȚI! Ai găsit doar două sinonime la cuvântul „prosop” („vocabular sărac, nu citiți în română!”), MANCURȚI!» (p. 48)
Dacă doamna Zdub e agresorul, victima – cum altfel? – este profesoara de rusă, Faina Davîdovna: «În plin delir naționalist, consiliul școlii a hotărât să-i ia cabinetul de limbă și literatură rusă. Jos cu portretele lui Lermontov, Pușkin, Dostoievski! Altarul ei de profesoară fusese distrus și ea – trimisă să umble prin clase străine ca să-și predea obiectul. Ba în clasa de chimie, cu tabelul lui Mendeleev pe perete, ba în clasa de fizică, printre cabluri/eprubete, ba în clasa de lucru manual, printre gulerașe croșetate… „Să zică mulțumesc că o lăsăm cu literatura ocupanților în școală!”, zbiera doamna Zdub la consiliu!» (p. 58)
Rusofobia atinge cote atât de înalte, încât până și Zoia Vangheli – eminentă, șefă a detașamentului de pionieri în vremurile bune, sovietice, are un acces de furie și-i smulge caietul din mână Fainei Davîdovna, care îi spusese că a comis două greșeli, deși ea, Zoia, se știa impecabilă la rusă: «Într-adevăr, erau două. Și foarte grave. Atunci s-a întâmplat cu mine ceea ce nu trebuia să se întâmple cu o adolescentă crescută printre cărți. M-am spart ca un balon de rahat. M-am transformat în omul la care lucra zi și noapte doamna Zdub, omul nou, plin de ură cafenie față de tot ce era rusesc. „S-o bag în mă-sa cu limba ei rusă!”, mi-am spus printre dinți […] Cultură de căcat, cultură de ocupanți!» (p. 59)
Autoarea încearcă să plaseze și niște critici valabile. Acuză duplicitatea bărbaților care strigă la mitinguri „Limbă! Alfabet! Tricolor!”, iar acasă când se întorc la soțiile lor rusoaice vorbesc, bineînțeles, în rusă. Denunță atitudinea cameleonică a unor poeți, foști privilegiați ai regimului sovietic, deveniți peste noapte stegari ai cauzei naționale, înlocuindu-l în noile lor cărți, tipărite cu alfabet latin, pe Lenin cu Ștefan ce Mare, substituind orologiul Kremlinului cu clopotele de la Putna etc.
Îl taxează pe Cinghiz Aitmatov, scriitorul kirghiz, copleșit în trecut de onoruri sovietice, care a publicat în 1980 romanul O zi mai lungă decât veacul (cu 5-6 ani înaintea perestroikăi lui Gorbaciov!), prin care a consacrat termenul „mancurt” – omul supus unei operațiuni de radiere a memoriei și identității. Și se întreabă cât de credibil este curajul lui Aitmatov, „care a renunțat la limba lui pentru a scrie în limba celor care i-au împușcat tatăl în 1938?” Dar în aceeași situație s-a aflat și Ion Druță, pentru care Lilia Calancea are un cult aparte!
Naratoarea îi blamează pe profesorii care le vorbeau elevilor despre faptele eroice ale partizanilor sovietici, ca apoi tot ei, după 1991, să predice românismul, valorile naționale. Pentru o adolescentă confruntată cu prea multe contradicții, într-un context bulversant, sunt întrebări legitime. Totuși, autoarea Lilia Calancea, care ține să nu excludă reperele morale din judecata unei epoci și a unor destine, ar fi trebuit să aibă o privire mai nuanțată. Cine să le predea elevilor basarabeni, după 1991, limba română și istoria adevărată? E cel puțin incorect să sancționezi „oportunismul” unor profesori, obligați să țină cont de o anumită programă școlară, fără să denunți comunismul, sistemul diabolic în care am trăit, care ne-a mutilat.
Această (prefăcută) lipsă de înțelegere a epocii mi se pare încă mai puțin gravă în raport cu mistificările deliberate la care se dedă autoarea.
Eu aveam 27 de ani în 1991 și n-am auzit nici atunci, nici după ca în Moldova să se fi trimis la topit cărți în grafie chirilică. Obișnuiau să o facă rușii, în epoca stalinistă și brejnevistă, când au distrus fondurile de carte românească din bibliotecile publice și din universități, dar despre acest fapt bine cunoscut de toată lumea Lilia Calancea nu suflă o vorbă. Și azi bibliotecile basarabene suferă de un deficit de carte românească și nu renunță la literatura în grafie chirilică, din simplul motiv că o scădere a fondurilor de carte ar afecta automat salarizarea angajaților. Stăm prost cu reforma în domeniu.
Critica „naționalismului românesc” de după 1991 în Republica Moldova în scrierile unor autori tineri basarabeni, cum e și Lilia Calancea, dornici de notorietate cu orice preț, seamănă cu miturile sovietice despre „regimul burghezo-moșieresc român”, care ar fi persecutat minoritățile alogene, cerându-le să vorbească românește etc. Dar chiar și în fotografiile vechi din interbelic poți vedea pe bulevardul central Alexandru cel Bun din Chișinău (actualul Ștefan cel Mare) firme și inscripții în rusă. La fel, se știe că numărul publicațiilor în rusă în acea perioadă îl depășea pe cel în română, acest decalaj n-a putut fi surmontat în cei 22 de ani de „ocupație” cruntă, regală. Și azi, după 33 de ani de la declararea independenței, în chioșcurile din Chișinău predomină publicațiile în limba rusă, audiovizualul chiftește de programe în rusă. Halal „românizare”!…
„Memoria unui adolescent e diferită de memoria unui adult. Chișinăul meu nu este Chișinăul părinților mei. Nici măcar al colegilor mei de școală. Povestea fiecăruia e unică, chiar dacă împarte același oraș cu alții.” (p. 5) – spune autoarea într-un Cuvânt înainte la roman, luându-și cumva niște măsuri de precauție. Sigur, fiecare cu memoria lui, într-un roman poți să faci ce vrei cu amintirile tale, reale sau inventate, dar nu poți să mergi până acolo încât să mistifici în mod grosolan realitatea.
E și o chestiune de… bun-simț, ca să zic așa (dacă nu s-a devalorizat noțiunea). Tocmai grație „românizării feroce” de după 1991 – consecință a prăbușirii URSS-ului – autoarea Alionușkăi s-a putut stabili în Occident, are șansa să publice la o editură de peste Prut, să obțină premii în România ș.a.m.d. De ce nu a rămas fidelă grafiei chirilice, de ce nu s-a dus la Tiraspol să-și publice romanul, unde „limba moldovenească” e în floare? Nici acum nu e târziu. Lilia Calancea a ales să procedeze altfel. A vorbi în Occident despre teroarea comunismului și a rusificării nu e rentabil, chiar dacă Putin face genocid în Ucraina. Mult mai cool e să demaști naționalismul românesc, chiar pe spezele românilor!
Păcat că agenda ideologică a autoarei blurează unele calități reale ale romanului. Vorbeam de filonul erotic, autentic, bine realizat. Aș mai cita și alte secvențe impregnate de o umanitate autentică, tulburătoare, cum este întâlnirea, peste ani, a mamei protagonistei și a fratelui ei cu o mătușă a lor, despre care n-au știut mult timp că le este rudă, deși o salutau în fiecare zi. Surpriza e și mai mare când descoperă în persoana fiicei acestei bătrâne, adică verișoara lor, pe medicul ginecolog cu care mama Zoiei Vangheli se știa de ani de zile. Revelarea legăturii de rudenie colorează, subit, într-o lumină nouă, relația dintre ele, creează o altă realitate.
Dacă ar fi mizat pe această latură emoționantă a memoriei și identității și mai puțin pe frondă ideologică – una nu doar dubioasă politic, dar și anacronică tematic după Vasile Ernu (pentru că și „fondatorul” acestui trend, lansat odată cu Născut în URSS, între timp și-a nuanțat atitudinea) –, melancoliile „Alionușkăi” ar fi fost mult mai convingătoare și mai empatice.
Lilia Calancea, Alionușka (roman), Editura Polirom, 2023