„Cum îmi folosisem libertatea până atunci?
Mă străduisem să-i mulțumesc pe alții.
Acum venise vremea să mă mulțumesc pe mine însămi.”
(Lorenza Pieri, O insulă mai mică)
În vara anului 1976, pe mica insulă Giglio, situată în apropiere de coasta Toscanei, sosesc doi vizitatori neobișnuiți și care nu vor fi deloc bine primiți de locuitori. Cei doi se numesc Franco Freda și Giovanni Ventura, iar motivul pentru care ajung la Giglio nu e vacanța, și cu atât mai puțin impulsul de a admira regiuni mai puțin cunoscute ale Italiei. Căci, deși încă nu sunt puși în mod oficial sub acuzare, Freda și Ventura sunt neofasciștii care, toată lumea știe (cel puțin, toată lumea din Giglio!), puseseră la cale atentatul de la Milano, din Piazza Fontana (din 1969), în urma căruia șaptesprezece oameni își pierduseră viața, alte câteva zeci fiind răniți. Iar după amânări peste amânări, autoritățile decid, în cele din urmă, ca ei să se supună, pentru o vreme, rigorilor domiciliului forțat. Numai că acest domiciliu forțat devine un soi de ședere prelungită în reședințe de lux, pe malul mării, într-o zonă pitorească și destul de căutată de numeroși turiștii estivali – italieni și nu numai. Acesta este momentul în care începe acțiunea din O insulă mai mică (Isole minori – 2016), romanul de debut al scriitoarei italiene Lorenza Pieri, excelent tradus în limba română de Gabriela Lungu, în ediția apărută de curând la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, în Colecția „Literatura europeană contemporană”.
Iar dacă aplecarea scriitorilor italieni contemporani către prezentarea evenimentelor istorice cu implicații profunde în viața oamenilor obișnuiți nu e ceva nou, inedită este maniera în care Lorenza Pieri își organizează materialul epic și mai ales vocea narativă care relatează întâmplările. Căci totul e privit prin ochii și din perspectiva Teresei, fetița care, în așteptarea primei zile de școală, e martoră a evenimentelor ce tulbură liniștea din Giglio – sosirea celor doi, Freda și Ventura, reprezentând în acea vară centrul preocupărilor întregii comunități. Oamenii decid să organizeze manifestații de protest, iar acestea vor fi conduse chiar de către mama Teresei care, împreună cu soțul ei, administrează un mic hotel. Împreună cu Caterina, sora sa mai mare, Teresa privește curioasă agitația din port, vede sosirea celor doi, dar nu înțelege prea multe, fiind convinsă că „Fredșiventura”, așa cum spune ea, e un monstru cu două capete, patru brațe și patru picioare… Numai că monstrul care seamănă, în închipuirea ei, cu un păianjen uriaș e real – și are chip de om, așa cum va constata Teresa însăși, atunci când se va confrunta pe țărmul mării cu un străin elegant și țâfnos, căruia, enervată că acesta se purtase urât cu sora ei, îi strigă în față toate jignirile pe care le știe (iar apoi, înțelegându-și, fie și parțial, fapta, se sperie atât de tare, încât face în pat nopți la rând…).
Interesant pentru cititor este că Teresa povestește totul cu un amestec uimitor de naivitate reală și inocență prefăcută, astfel încât, pe alocuri, neștiința ei pare a nu fi altceva decât o strategie bine pusă la punct, dar atingând alteori profunzimea celei mai autentice trăiri. Având o natură caldă și crezând cu tărie în Bine (și în partea fundamental bună a tuturor celor din jurul ei), Teresa privește lumea într-un mod aparte, răspândind pretutindeni în jurul său o lumină extraordinară, ce izvorăște din chiar bunătatea ei, și are darul de a face măcar un pic mai frumos și mai cald întregul univers în care trăiește fetița tăcută și delicată, pusă mereu în umbră de Caterina, sora mai mare, mai vorbăreață, mai curajoasă, mai implicată în orice. Numai că, uneori, lumea din jur pare a face orice numai ca să-i demonstreze Teresei că, cel puțin în anumite condiții, monștri înspăimântători pot fi întâlniți pretutindeni – chiar și într-un loc liniștit cum e Giglio. Fie că e vorba de amintirile terifiante ale celor din familie cu privire la îngrozitorii ani ai războiului (bunica Teresei a fost martora uciderii de către fasciști a tuturor celor apropiați, crescându-și apoi singură fiica, pe Elena, impetuoasa mamă a Teresei și Caterinei), fie de anumite comportamente ale celor din jur, monștrii care o înspăimântă pe Teresita pot apărea în cele mai neașteptate momente. Și, desigur, în cele mai nepotrivite. Astfel, fetița se va confrunta cu dezamăgirea provocată de Pietro, băiatul care-i fusese multă vreme cel mai bun prieten, va afla despre infidelitatea tatălui, va simți cum mica ei lume se zguduie din temelii odată cu despărțirea părinților și cu decizia mamei de a-și crește fetele departe de Giglio.
Și chiar dacă s-a reproșat uneori autoarei că perspectiva Teresei tinde să pară ușor neconvingătoare (de pildă atunci când, în cele din urmă, în adolescență, ajunge în brațele lui Pietro, doar pentru a se despărți din nou de el nu după multă vreme, sau în unele fragmente în care relatează perioada complicată ce a urmat divorțului părinților), cartea Lorenzei Pieri reușește să surprindă nu doar treptele inițierii Teresei, ci și să facă acest lucru cu o artă de-a dreptul surprinzătoare pentru un roman de debut. Protagonista, fata care relatează totul în această atât de frumoasă și emoționantă carte, crește parcă sub ochii cititorului, își trăiește spaimele și îndoielile, ca și bucuriile și dezamăgirile, în fiecare pagină, fiind atât de vie, încât unele paragrafe devin de-a dreptul dureroase la lectură (mai cu seamă momentul în care ea citește scrisoarea pe care le-o adresase ei și Caterinei tatăl lor, cu câțiva ani înainte să se stingă). În plus, O insulă mai mică descrie cu duioșie – dar și cu luciditate – complicata relație a două surori dintr-o familie despărțită, rivalitățile lor din copilărie, complicitățile lor de mai târziu, eșecurile care le vor apropia, realizările personale sau profesionale pe care fiecare le vede și le trăiește în felul ei. Sigur că, pornind de la aceste aspecte, cartea Lorenzei Pieri a fost comparată de numeroși exegeți cu creațiile Elsei Morante (de altfel, epigraful cărții e preluat chiar din Insula lui Arturo: „Cea pe care o credeai un punct pe pământ a fost totul”) sau ale Elenei Ferrante (uneori chiar cu Spre far, de Virginia Woolf), pe temeiul că, într-un mod oarecum asemănător cu anumite situații din Prietena mea genială, de pildă, Pieri descrie legătura dintre Caterina și Teresa cu o intensitate plină de atenție la cele mai mici detalii. Numai că, spre deosebire de personajele din romanele plasate în Napoli ale Elenei Ferrante, autoarea acestei Insule mai mici își construiește protagonistele cu o delicatețe și cu o tandrețe care ni le apropie foarte mult pe Teresa și pe Caterina și care face de neuitat chiar întâmplări altfel banale ale existenței acestora. Dar și marile momente care le marchează trecerea spre maturitate – de pildă, când Caterina îi explică surorii mai mici ce e, de fapt, cu Freda și Ventura, sau când tot ea îi povestește despre suferințele inimaginabile ale bunicii în timpul războiului mondial, sau când tot Caterina dă în vileag, în fața mamei, flagranta infidelitate a tatălui, infidelitate pe care tăcuta și dulcea soră mai mică alesese pur și simplu să nu o vadă, negând evidența… De altfel, titlul cărții, O insulă mai mică (Isole minori) e chiar metafora cu care Teresa se descrie pe sine, în comparație cu mereu strălucitoarea și sigura de sine Caterina. Ea, tăcuta și retrasa Teresita e insula mai mică, dar nicidecum mai puțin importantă: „Caterina soarele, eu în umbra ei. Caterina cu poveștile ei, eu publicul ei. Caterina roșcata, printre ruguri de iarbă uscată, eu brunetă, între maci și ginestre. Caterina continent, eu insulă minoră.” Insule și oameni, insule și figuri feminine – căci trebuie să subliniem că romanul acesta trăiește prin remarcabilele personaje feminine pe care autoarea le creează cu o extraordinară ușurință. De la cele două surori confruntate cu provocările adolescenței și apoi cu cele ale vârstei adulte la Bunilina, bunicuța tăcută care gătește, face curățenie și în general ține familia aproape și în ordine, la toate celelalte chipuri ce populează textul, O insulă mai mică e și o remarcabilă galerie de portrete feminine aflate în mișcare și în perpetuă transformare.
Cunoscând foarte bine regiunea în care plasează acțiunea romanului (fiind născută la Lugo di Romagna și petrecându-și ea însăși copilăria în Toscana, între Giglio și Maremma), Lorenza Pieri scrie cu o ușurință rar întâlnită într-un prim roman și reușește să creioneze atmosfera caracteristică unei familii (sau unei insule…) în doar câteva rânduri. Nu întâmplător, O insulă mai mică a primit numeroase premii în Italia și nu numai, propulsând-o pe tânăra autoare în centrul lumii literare italiene, alături de deja amintitele Elsa Morante și Elena Ferrante sau de Benedetta Cibrario, Lorenzo Marone ori Peppe Millanta. În fond, cartea aceasta, în mod clar mult mai mult decât o simplă cronică de familie, e și modalitatea scriitoarei de a descrie universul uman din Giglio și de a evidenția caracteristicile acestei lumi – ale acestui loc. Avem de-a face cu o insulă italiană, dar nu atât de mare încât să poată fi cu adevărat comparabilă cu Sardinia sau Sicilia, turiștii care ajung aici sunt mai puțini decât cei care merg în locurile de vacanță consacrate, iar sentimentul de (în)depărtare față de Italia continentală e cu adevărat accentuat, în ciuda faptului că sunt doar 18 kilometri de la Giglio la San Stefano, distanță ce poate fi parcursă rapid cu feribotul. Oamenii din Giglio se simt, însă, într-un fel – dacă nu cumva în mai multe – exilați. Rupți de cei din Toscana, diferiți de aceia, altfel. O veritabilă poetică implicită a relației extrem de complexe între centru și periferie ia naștere astfel, aproape pe nesimțite, în romanul Lorenzei Pieri, textul dobândind, în acest fel, profunzimi nebănuite la prima lectură. Giglio e, simbolic vorbind, separat de lumea italiană, însă, detaliu fundamental pentru personajele romanului, e lumea pe care acestea o cunosc și, în mare măsură, singura în care știu cum să trăiască – dovadă eșecurile lui Pietro de a pleca de pe insulă, fascinația Teresei pentru atmosfera de aici și chiar încercarea sa de a readuce la viață hotelul care fusese administrat, cu ani în urmă, de părinții ei. Căci, deși odată cu trecerea anilor și cu înaintarea în vârstă, cele două surori par a se rupe de insula copilăriei, stabilindu-se în mari orașe (Caterina la Paris, iar Teresa la Roma), ele vor reveni mereu la Giglio și, simptomatic, se vor simți de fiecare dată bine aici. Nu va fi, deci, o surpriză prea mare momentul când Teresa, rămasă fără slujbă și cu un copil de crescut, va pleca din capitală pentru a reveni acasă. Acasă, în aceste locuri unde în zori, în zilele de vară, poți vedea delfinii, sau poți să te scufunzi în valurile mării și să întâlnești caracatițe: „În dimineața aceea văzusem delfinii. Mai bine de o jumătate de oră le urmărisem, din barcă, spinările lucioase, dar mergeau prea departe.” Un loc unde detaliile concrete ale existenței cotidiene par a sta mereu alături de elemente de-a dreptul miraculoase – sau care, cel puțin, îi par astfel Teresei-copil și îi vor reapărea la fel Teresei-adultă. Un loc unde se pot petrece mici minuni: o iubire de-o vară sau o iubire de-o viață…
Acoperind aproximativ patru decenii din existența personajelor, O insulă mai mică abordează, în egală măsură, și relațiile dintre oamenii obișnuiți (așa cum sunt Teresa și familia ei) și evenimentele istorice cu consecințe însemnate în conștiința publică. Dar, dacă opoziția oamenilor din Giglio față de venirea pe insulă a lui Freda și Ventura, în 1976, sfârșește în chip amar-ironic (finalmente, cei doi vor reuși să plece din Italia, în vreme ce participanții la demonstrațiile de protest organizate pe insulă vor fi cercetați de poliție și amendați), reacția pe care, după ani de zile o are Teresa, confruntată cu o criză majoră (scufundarea unei nave de croazieră chiar lângă Giglio, în 2012) va demonstra nu doar deplina ei implicare în viața micii ei cetăți natale și capacitatea sa de a-și depăși temerile și reținerile pentru a face ceva pentru cei aflați în nevoie, ci mai cu seamă puterea ei de a lupta cu orice fel de monstru care îi amenință lumea – de astă dată, nu un război (ca pe vremea bunicii) sau vreo controversă politico-ideologică (asemenea celor în care fusese atât de implicată mama ei), ci o catastrofă navală.
Vladimir Nabokov spunea că toate marile romane sunt, de fapt, povești minunate. O insulă mai mică este un fel de poveste contemporană, nu neapărat pentru că s-ar termina cu vreun clasic happy-end, ci în primul rând pentru că autoarea reușește să evidențieze capacitatea ființei umane de a lua mereu viața de la capăt și de a încerca să învingă toate greutățile. Istorisindu-și viața, Teresa o și retrăiește și, finalmente, înțelege tâlcul multor evenimente ale căror sensuri îi scăpaseră, cu ani în urmă: „Ceva se schimbase pentru totdeauna. Inelul care mă lega de copilărie se sfărâmase. Întâmplarea aceasta mă făcea, în același timp, să înțeleg cât de mult iubeam insula și cât aș fi fost dispusă să o apăr.” Căci Teresa înțelege în final, ca într-o privilegiată revelație, nu doar de unde vine și care sunt lucrurile pentru care merită să sufere ori în care trebuie să creadă până la capăt. Ci, descoperindu-și lumea, prin povestea pe care o spune, ea reușește, după ani de căutări, să se descopere pe sine. Și să înțeleagă că, așa cum scria cu trei veacuri înainte John Donne, „No man is an island,/ Entire of itself,/ Every man is a piece of the continent/ A part of the main”. Fie și trăind la Giglio.
Lorenza Pieri, O insulă mai mică.
Traducere și note de Gabriela Lungu,
Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2023