Pe lângă depresivii resemnați (din care fac parte trei sferturi din populația lumii!), există, bineînțeles şi respectuos matematic, ultimul sfert. Compus din cei care au un fel de suflet supracaloric. Ca aprinderea la plămâni. Aceştia sunt incendiații. Îndrăzneții. Sau, mai degrabă, îndrăznitorii!… Aceia care decid foarte repede şi nu stau pe gânduri nicio clipă. Nu ezită. N-au nicio reținere. Nimic nu-i poate domoli. Nimeni nu-i poate opri. N-au nevoie de nimic. Nu măsoară, nu schițează, nu fac antecalcul, nu au proiecții, nu comandă studii de fezabilitate. Ci sunt instantanei ca o expulzie. Îndrăznesc direct. Din prima. O merge, îşi zic, bine! Nu, mai încercăm şi altă dată. Pentru ei, viața e o veşnică risipire. Un fel de gaspillage continuu. O perpetuă defilare a risipei. Cu complicații, firește. Pentru că, să luăm aminte!, filosoful George Santayana a atras atenția – dar cine să-l mai ştie, cine să-l mai audă?! – asupra unei realități îngrozitoare: Viața nu este nici spectacol, nici sărbătoare; viața e o situație dificilă.
Numai că tot el e autorul unui aforism ce îndeamnă, dimpotrivă, la o viziune inversă, taman pe dos, astfel că aforismul devine un veritabil imn al bucuriei. Zice el: Naşterea şi moartea nu pot fi remediate, în schimb, ne putem bucura de ceea ce le desparte. Deci, cum ar veni, în ciuda temelor sale grave, Santayana se ține, ca un poznaş, de contradicții buclucașe…
Cert este că artistul, ca și celălalt Creator, e singurul care se bucură de lucrarea sa. Atenție! fără să provoace suferință. Fără să vatăme, fără să lase în urma sa durere. Fiecare notă, fiecare pagină, fiecare scenă, fiecare tablou are puterea de a-l transfigura pe cel căruia îi este adresată. Îl transformă. Îl trece în altă stare de agregare. Chiar şi când, uneori, în interstiții, se strecoară premonițiile tragicului, precum celebra observație din piesele lui Cehov, privind pușca de vânătoare atârnată de un cui, pe peretele din camera de zi.
Dezmățul candorii – iată la ce ne îndeamnă artiştii să participăm, ca o invitație la nuntă. Iar nu la o înmormântare, unde angoasa, depresia, spaima ori anxietatea (care, cum spuneam, aparțin cu nemăsură celorlalte trei sferturi din populația lumii!) întunecă sufletul aflat în suferință. Dar, așa cum știm, orice operă de artă este, în stadiul ei cel mai elevat și pur, rezonanța de la suflet la suflet cu celelalte ființe, cu existența însăși a acestei lumi. Este maniera prin care fiecare creator ajunge să fie capabil de a depăși limitarea spațiu-timp și de a transcende dispariția, moartea. Este o manieră ce vizează nu atât comunicarea, cât comuniunea.
Tocmai prin această comuniune dintre Bine și Frumos, aidoma unei sfinte consecrații, se poate recompune starea cu care FLORIN ȘUȚU ne contaminează prin pânzele sale, în pulsiuni cumpătate, ca o gospodărească risipire. Un artist al cărui talent grațios, dar lacom, se află într-o nesfârșită sfadă cu modestia omului ce-l întrupează.
În primul rând, tablourile lui Florin Șuțu se definesc printr-o „neglijență” a ductului, în mod sigur condamnabilă de către partizanii disciplinei conturului și ai liniei perfecte. Obiectele sau peisajele lui Șuțu nu au graniță. Frontiera obiectului cu fondul a fost abolită. Artistul a desființat profilul lucrului. El nu mai are formă. Ci doar conținut. Locul formei l-au luat estomparea, visarea culorii, umbra abia mijită, luminiscența sugerată.
Nimic nu iese de sub penelul său, nicio trăsătură, nicio pată de culoare, oricât de mică, fără să nu fi fost trecut, spre primenire, mai întâi prin rețeaua energiilor sufletului său.
Atelierul pictorului Florin Şuțu e o simfonie fantasmică provocată de acel merry-go-round al pânzelor sale. Un desfrâu al artei alarmant de sigure pe ea. Desfătarea ochiului chemat să sufere în comun cu metamorfoza parfumului de banal în sublim. Arheologia stupefiantă de pasiuni semețe, chiar trufașe, ascunse până atunci cu dibăcie. Combustii de interior scoase cu forcepsul penelului la lumina rece a unei dimineți sticloase. Aflată într-o disonanță de-a dreptul brutală, catastrofică, violentă, extrem de agresivă cu molcomeala decentă, tristețea delicată, stângăcia galeşă, albatrosianică, euforia reținută şi simplitatea (totuşi, moderată, chiar şi asta!) – ale personajului în sine.
Însă sobrietatea artistului se destramă numaidecât, atunci când îi vezi cu luare-aminte lucrările. Atunci, el își dă în petecul de lumină trecut prin ferestrele împresurate de ghivece cu flori. Atunci, predomină albul. Dar nu albul de spital. Acela sanitar, amirosind a var proaspăt de bidinea. Ci albul policromatic, de toate nuanțele posibile pe care sufletul nu le poate zăgăzui. Albul apos-clorotic, precum în Venețiile cotropite de acqua alta. Albul uscat în coji ce surpă zidurile bisericilor cețoase. Albul contaminat cu griuri străvezii, în spectacolele cerului sfâșiat de aripile câtorva păsări plictisite. Albul voluminos, dolofan al iernii, cu zăpada de-un stânjen ce apasă acoperișul dărăpănat al cocioabelor. Albul din zugrăveala chipurilor triste, dar veșnic uimite, ale clovnilor. Sau albul strălucitor, eclatant, de reclamă aproape fluorescentă, din „descrierea” stropilor rămași în pensulele sale adunate în căni de lut şi pictate cu o minuție mai mult decât stranie.
Temele se definesc singure. Predomină lucrurile. Pe ele le însuflețeşte Florin Şuțu. Profitând că nu prea este băgat în seamă (karma lui e cam buimacă!), el se strecoară în adâncul tuturor lucrurilor ce-l înconjoară. De la o râşniță veche de cafea, o oală de pământ, un scaun scâlciat, o biserică agonizând într-o rână, o pubelă de gunoi sau o vioară tragică, fără coarde şi până la un felinar de pe o stradă fără chip dintr-un oraș fără nume, un târş sprijinit de peretele casei, o poartă dezghiolată sau o jardinieră cu panseluțe de toate culorile – toate ne transmit în direct bucle și învolburări de emoții. Pentru că artistul le înfiorează. Le dă din surplusul energiilor sale. Le învie din prisos. Le dă viață. Astfel că toate acele lucruri pe care le vede Șuțu palpită, respiră, sunt un fel de vietăți. Organisme vii deghizate în obiecte. Tocmai de aceea, titlurile tablourilor lui sunt veritabile declarații de dragoste. Frânturi de poeme. În plus, pictorul se mai amestecă și în poezie. Într-un colț sau în subsolul compoziției, fiecare tablou are un înscris din partea artistului. Un fragment de poem ce reprezintă, de fapt, sigiliul acestuia, ceva care vrea să fie un adaos poetic la privire. Stilul lui Șuțu. La fel cum alții se semnează, spre a fi mai mult decât originali, cu o ideogramă savantă sau cu miniatura câte unui obiect sau ființă.
Apoi, ploaia. O ploaie marqueziană, cu foarte multe studii de perechi fantomatice, topite în iureșul fluid și risipite de fuioare de vânt. Veritabile analize şi cercetări pluvioase. Remușcări depresive ale unui univers îmbibat de apă. Sau poate sunt, dacă ar fi să mergem mai departe, strigătele prin care omul îşi cere de urgență certificatul de amnioză. De ce oare – m-am întrebat – alți pictori nu se pot dezrobi și refuză să iasă din maniera paradigmatică a zilei însorite, a peisajului uscat, cu țarine crăpate de arșiță ori cu nesfârșite întinderi nisipoase, în timp ce la autorul nostru cerul senin a fost abolit, nu întâlnim norișori jucăuși pe firmamentul azuriu, nu e ziuă, soarele a dispărut, de fapt, el nici nu există, darămite să se mai și zdrumice și să se fărâmițeze în răstoaca vreunui pârâiaș vesel de munte?! În tablourile în care cadrul principal e apa primordială, Florin Șuțu se lasă pe o tânjală moale, jilavă și se scufundă deliberat într-o atmosferă apăsătoare, obsedantă, unde singurul element vivant sunt perechile ca niște ectoplasme peste care cad șuvoaiele unei ploi ce parcă îneacă nu doar întregul peisaj, dar și tabloul însuși, ca rezonanță fizică, din care pare că încep să picure stropi de apă (!).
Sunt însă momente în creația lui Florin Șuțu când acesta părăsește lucrurile, le zvârle înapoi, în hățișurile memoriei artei sale și, curios, cu aceeași patimă înfiorată a studiului, se apropie de ființa vie. De trupul uman. Mai exact, de corpul femeii. Într-o expoziție de acum câțiva ani, intitulată Confesiuni, de la Galeria UAP din Ploiești, pictorul iese din împresurarea obiectelor și atinge (cu penelul) nudul feminin. Femeia din închipuirea artistului, pusă apoi să încânte privirea, pe șevalet. Sau povestea coapsei împlinite. Nudul în această expoziție nu era o paronimie copioasă a golului. Ci era un (de)plin. O împlinire. Astfel că linia femeii se suprasubstanțializa și se transforma în realitate. Erau ipostaze diferite ce surprindeau – fie dintr-un singur duct, fie în jocuri evazive și ambigue de umbre și aluviuni de cărbune abia ghicite – trupul femeii în întreaga lui poezie. O dezbatere liniștită, aproape epistemică, departe de declarațiile clamoroase ale clasicilor, dar nici cu entuziasmele contemporane, senzualiste și un pic maladive, ce depășesc uneori linia decenței admise, năruind acompaniamentul estetic.
După aceea, tehnica obscurizării detaliilor – pe care Florin Șuțu o deține aș zice la perfecție – îi dă prilejul acestuia să facă din ambiguitate ieșirea din contemplație și pătrunderea în sugestie. Nudurile artistului nu se dezbracă și mai mult și nici nu se luminează mai intens. Cu alte cuvinte, ele nu s-au transformat în embleme cu treceri în obscen sau licențios. Aici cred că s-a aflat una dintre cheile veritabile ale performanței artistului în acea expoziție: oscilarea, pendularea bine controlată între aluzie și iluzie. Nudul la Florin Șuțu (chiar dacă personajul feminin este matur sau adolescent) capătă valoarea unui semn. Cu un anume sens. O conotație prietenoasă și decentă, aidoma autorului însuși.
Prin acea expoziție, el ieșea din schema binecunoscută (ruină, delabrare, peisaje sufocate fie de apă, fie de glacialitate) și propunea o alta. Schimbase registrul. Dar, nota bene, cu aceeași valoare „nutritivă” pentru suflet și plăcere. Oricum ar fi, gest paradoxal sau imanent, să treci de la frigul, zăpada și ploaia rece a peisajelor ce te scurg înspre neantul fricii – acelea cu care ne-a obișnuit artistul alburilor grizate – la căldura de interior a femeii ca mit inițial, ei bine, aceasta a fost o „confesiune” pe care numai Șuțu o putea face.
În politică, dar, mai ales, în campaniile electorale, există așa-numita „strategie a nebunului” (la stratégie du fou) – „copyright-ul” aparține fostului președinte american Richard Nixon – care constă în a adopta, la un moment dat, un comportament imprevizibil, o „deraiere” de la normă, spre a dezorienta adversarul.
Florin Șuțu, care însă nu se află în nicio competiție, decât cu el însuși, nu vrea să deruteze pe nimeni. Dar, adunându-i toate catrafusele stilistice, el rămâne un „nebun” cuminte.