viața literaturii
ION BOGDAN LEFTER

…DE-ACUM FĂRĂ, DAR MEREU CU NICOLAE MANOLESCU…

Articol publicat în ediția 5/2024

Un generic de rubrică: Viața literaturii.

Nu doar despre autori și despre cărțile lor.

Și nu doar despre „viața literară”, a „lumii” scriitoricești, cea în care subiectele principale sunt relațiile din branșă, amicițiile și dușmăniile dintre literatori, raporturile sentimentale și conflictele personale, grupurile și „găștile” sau „bisericuțele”, polemicile, cabalele, ciocnirile crâncene și marile împăcări, uneori sincere, alteori ca-n Piața Independenței din Telegramele lui Caragiale, numită acolo și „în clar”, însă rămasă faimoasă în varianta „endependenți”, deh!…

„Viața literaturii” le cuprinde pe toate, dar păstrează în prim-plan metabolismul domeniului, dinamica de câmp, agregările și ramificările, nucleele de autori și de energii propulsoare, tematicile și stilisticile supraindividuale, raporturile și interferențele, expansiunea rețelei/ rețelelor care „împânzesc” suprafața, încâlcind/ descâlcind/ împletind „firele” multicolore ale „pânzei”, ale „țesăturii”/ „textului”, în continua proliferare a istoriei panoramice.

 

Figurile-cheie: marii poeți, marii prozatori, marii dramaturgi, marii critici.

Unii – atractivi, magnetici, coagulanți, influenți, iradianți, modelatori. În jurul lor se-adună colegi și colege (ele – după ce vremurile discriminatorii rămân în urmă…) de grup și de „mișcare”, de „direcție”, de epocă.

Alții – izolați, singuratici, „speciali”, „excentrici”.

Și primii, și restul – importantissimi pentru tabloul de ansamblu.

(După cum există și „coagulanți” ori „excentrici” care se plasează pe trepte de valoare descendente, măcar cei dintâi putând juca – totuși – roluri notabile în organizarea câmpului, a „vieții literaturii”, fie și cu contribuțiuni textuale personale mai modeste…)

 

Nicolae Manolescu – marele critic „coagulant” al neomodernității autohtone și-al tranziției spre postmodernitate.

Cum au mai fost Titu Maiorescu, în jurul căruia s-a „țesut” perioada Junimii, și E. Lovinescu, „magnetul” Sburătorului și strategul întregii noastre modernități literare din prima jumătate de secol al XX-lea. (Pașoptismul neînregistrând vreo contribuție limpede-dominantă, „magnetică” etc., în vremuri – de altfel – premergătoare structurării criticii ca disciplină și gen literar.)

Trei-spre-patru secvențe istorice succesive, într-o progresie care, după rolul rezervat doar lui Maiorescu în junimism, a implicat și alte nume cu greutate în zonele centrale ale rețelelor de epocă/ de epoci în cele două modernisme între care s-a intercalat, prin dictat politic, proletcultismul.

În peste 6 decenii de „viață a literaturii” la care a participat, Nicolae Manolescu a fost figura dominantă până în 1989 și unul dintre reperele principale după 1990.

Iar pe parcurs, și opera lui, în sine esențială, una dintre cele mai importante de la noi, privind către toate genurile, s-a extins până la vasta acumulare de până la punctul final. Cu etape și titluri decisive în bilanțul scriitoricesc românofon. De recitit și de reinterpretat de-acum înainte, după ce – din păcate… – a venit și clipa punctului final.

După cum va trebui să regândim și ce-a însemnat Nicolae Manolescu în „viața literaturii” din timpul care i s-a dat și ni s-a dat.

Șocul dispariției lui nu va fi ușor depășit.

Când într-o construcție se fisurează sau se surpă un „stâlp de susținere”, ansamblul se dezechilibrează, se-nclină, basculând față de normalitatea verticală, cu perspective de colaps, de dezintegrare.

E-adevărat că metabolismele culturale nu ajung niciodată până la ultimele consecințe ale metaforei: istoriile artelor nu se opresc niciodată, nu se „prăbușesc”, depășesc momentele „de cumpănă” și se relansează, crizele rămân în urmă, lăsând locul reorganizărilor de câmp.

Însă și aceste grafice denivelate se cer descrise, înțelese, interpretate.

Din primăvara lui 2024, „viața literaturii” autohtone va fi fără Nicolae Manolescu.

Va fi nevoie de eforturi pentru a-i înțelege prezența de până acum și absența de-aici înainte, până la următoarea structură de câmp.

În care – însă – opera lui, în continuare „iradiantă”, va conta.

Ne vom obișnui cu „viața literaturii” fără Nicolae Manolescu, dar mereu cu el, cu influenta lui operă, amplu-modelatoare…