Noul volum ce publică o parte (mai exact, 161) dintre miile de scrisori semnate de-a lungul vieții de Cioran este o antologie selectivă semnată de Nicolas Cavaillès și cuprinde corespondența dintre anii 1930 și 1991. Prima scrisoare Cioran a redactat-o la vârsta de 19 ani, iar ultima, la 79 de ani; așadar, un ecart de șase decenii, în care descoperim chipuri diferite ale personalității lui, trecând prin toate anotimpurile majore ale itinerariului său spiritual, înainte și în timpul exilului, de la contorsiunile sufletești ale tânărului filosof ardelean, cu alunecările sale „spengleriene”, până la lungul episod al anilor de senectute pariziană, calmă și resemnată. Scrisorile, aceste misive cu caracter personal, scrise în trei limbi (româna, germana și franceza) și adresate familiei, fratelui său mai mic, prietenilor din România și din Franța, precum Mircea Eliade, Petre Țuțea, Carl Schmitt, Jean Paulhan, François Mauriac, Maria Zambrano, Samuel Beckett, Armel Guerne, Roland Jaccard, Clément Rosset, Jules Supervielle, altor scriitori și filosofi francezi sau români, cititorilor săi și chiar criticilor săi, dezvăluie portrete ale unui Cioran la toate vârstele vieții sale. Ele îl surprind cel mai adesea în postura paradoxală a unui penseur privé, angajat în aventurile dezagreabile ale contemporanilor săi, implicându-se în incidentele și conflictele lor, ca și cum ar fi fost ale sale.
Scrisorile sunt pentru el un univers fascinant și perfect accesibil. „Având șansa de a nu fi practicat niciodată o meserie, nici să robotesc la cărți serioase, am dispus de-a lungul anilor de o felie de timp enormă, favoare rezervată, în principiu, boschetarilor și femeilor. Boschetarii sunt din ce în ce mai mulți, dar nu se învrednicesc cu scrisul; cât despre femei, ele merg astăzi la birou, un perfect infern idiotizant. De aceea, scrisoarea ca gen cred că este azi în pericol, căci ele, femeile, erau cele care excelau cândva în domeniu”. „Apoi – continuă el – nu s-a spus nimic despre cea mai devastatoare dintre experiențe: aceea a plictisului, exact privilegiul celor care dispun de întregul lor timp. A se plictisi e mult mai torturant ca a suporta orice pedeapsă, pentru că a te plictisi înseamnă să înregistrezi vidul fiecărei secunde, cu certitudinea că următoarea va fi și mai goală.”
În aceeași mărturisire, publicată în 1985, cu titlul chiar așa, Manie épistolaire, în 2 plus 2 și reluată în octombrie 1993, în La NRF, Cioran ia apărarea acestui gen literar strălucit, care i se pare corespondența: „Scrisoarea, conversația cu un absent, reprezintă evenimentul major al solitudinii. Căutați și veți găsi adevărul despre un autor mai degrabă în corespondența sa decât în opera lui. Opera e de multe ori o mască”. Și dă exemplul lui Nietzsche, care, în cărțile sale este un egolatru, un vizionar, un profet, un judecător al destinului, își atacă prietenii și dușmanii și se plasează, superb, în centrul viitorului. În schimb, în scrisorile sale, e un plângăcios, se simte mizerabil, abandonat, suferind, săracul om!… exact contrariul nemiloaselor sale diagnostice asupra lumii și al năprasnicelor sale diatribe și vaticinații. Cu Flaubert însă e taman pe dos: nu-i suportă romanele, dar e absolut încântat de scrisorile lui. Cioran continuă și încheie cu Proust, care e din nou contradictoriu, căci spune că îi repugnă corespondența acestuia, exasperantă peste poate, insupportablement complimenteuse, adică niște scrisori compuse de un monden a cărui singură grijă este să-și ascundă viața. Și À la recherche du temps perdu și Le Temps retrouvé – „qui sont ce qu’on a écrit de plus subtil et de plus bouleversant sur l`ignominie de vieillir” – le-a citit și răscitit cu o aviditate aproape convulsivă.
Părăsind exemplele grandioase, Cioran e de acord că în acest domeniu unde indiscreția este regula, fiecare om are experiențele sale personale și e normal și legitim de a vorbi despre sine, fără să fie musai a cădea în păcatul orgoliului. Și adaugă: „Având eu avantajul, cum am spus, de a fi un leneș, am scris de-a lungul vieții un număr considerabil de scrisori. Marea lor majoritate s-a pierdut, mai ales cele din tinerețe. Și, dacă le regret nu este pentru că ele ar fi avut cine știe ce valoare obiectivă, ci pentru că doar prin intermediul lor aș fi putut să-l regăsesc pe cel care eram înainte de venirea mea în Franța, la vârsta de douăzeci și șase de ani. (…) Cele cinci cărți pe care le-am scris în românește, în acea epocă, îmi sunt mai mult sau mai puțin străine și le consider vii, dar, în același timp, și ilizibile. În fond, cărțile sunt niște accidente; scrisorile, evenimente: de unde, și suveranitatea ultimelor. Însă mai importante decât cele pe care le scriem sunt cele pe care le primim. Atunci când, în 1949, am publicat Précis de décomposition, prima mea carte în franceză, în mansarda unui hotel din Quartier Latin, am primit de la o necunoscută o scrisoare exaltată până la delir, care m-a făcut să-mi spun imediat: „După asta, e clar: e inutil să mai scrii. Cariera ta e terminată. Treci la scrisori! Înfierbântat, cu inima bătându-mi tare în piept, am ieșit în stradă, incapabil să rămân singur mai multă vreme(…). Celui care pierde vremea, schimbul epistolar îi dă impresia de activitate. Nimic nu-l flatează mai mult decât a pune la poștă în fiecare zi o scrisoare.”
Și povestește o întâmplare nostimă. Timp de un an, o femeie îi adresa în mod regulat elogii, unele chiar fără măsură, veritabili ditirambi ce ar fi făcut pe oricine să pălească de rușine. „Je ne la connaissais pas et n’avais aucune envie de la connaître. Un après-midi, en proie à un accès de cafard, je ressentis brusquement le désir d`entendre des mensonges agréables, rassurants, susceptibles de m’arracher aux arguments, insidieux et convaicants, du mépris de soi.” Și a sunat-o la telefon pe doamna. Prima surpriză: o voce anvelopantă, catifelată, irezistibilă. Și i-a spus că ar fi fericit să „bavardeze” puțin cu dânsa. O oră mai târziu, ea era în fața ușii lui. „En la voyant, j’eus un éclat de rire qui ne sembla pas la troubler.” Era o bătrânică gheboasă, mică, aproape pitică, îmbrăcată aiurea și care, în plus, mai purta și ochelari negri. A poftit-o înăuntru și a lăsat-o să vorbească. Stând numai în picioare, femeia a turuit neîncetat vreme de patru ore, timp în care și-a povestit toată viața, cu gesturi forțate și cu toate detaliile (n-a fost uitată nici noaptea nunții), cu un talent neașteptat și cu un vocabular când rafinat, când verde, care l-a făcut pe stăpânul casei să treacă de la consternare la gingășie și de la dezgust la complicitate. „Quel dommage que je sois seul à savourer ces merveilles et ces horreurs ! – ne cessais-je de me répéter.” Inutil de precizat că a rămas aproape mut toată seara. Întâmplarea asta era consecința curiozității sale morbide pentru oameni și, totodată, maniei lui de a scrie scrisori și de a răspunde celor care îi erau adresate.
În ce privește ediția, Nicolas Cavaillès (scriitor și traducător, editor al Operelor lui Cioran în Bibliothèque de la Pléiade) face câteva precizări. Scrisorile dintre anii 1930-1940 au fost traduse din limba română (n.n. – cu un aparat de note de subsol excelent!). După 1940, Cioran corespondează în franceză, dar scrie încă în românește părinților, lui Jeni Acterian, lui Petre Țuțea, lui Mircea Vulcănescu, lui Petru Comarnescu în 1941, lui Constantin Noica până în 1943 și fratelui său în 1947. Scrisorile către Wolfgang Kraus, Friedgard Thoma și Cornelius Hell au fost traduse din germană. Aproape două treimi dintre aceste scrisori sunt inedite în Franța, iar sursele și eventualele ediții anterioare sunt indicate la sfârșitul volumului.
Stările lui Cioran, pe care constituția sa extrem de sensibil-nevrotică le susține și le nutrește, alternează de la o tristețe adâncă și copleșitoare, până la disperare și gânduri suicidare, de la un scepticism fără margini, până la exasperare și prăbușiri sufletești devastatoare. Într-o scrisoare din 28 noiembrie 1938, îi scria prietenei sale, Jeni Acterian: „Viața pe care o duc la Paris mă împinge zi de zi spre dezastrul interior și mă împiedică să particip la propriile mele sentimente, la propriile mele gânduri (…)”. Sau în alta, trimisă de la Vichy lui Petru Comarnescu, la 1 martie 1941, în care își exprimă admirația pentru prietenul său, cum că și-a găsit un sens al vieții, „sens pe care eu, în ce mă privește, nu l-am găsit decât în lamentațiile inteligenței, în dezastrul lacrimal al spiritului.”
În degringolada lui sufletească, nimic nu-l ajută, nici măcar credința. Într-o scrisoare adresată lui François Mauriac, la 29 aprilie 1957, care începe cu Mon cher Maître, își face un proces de conștiință cutremurător: „Îmi reproșați (se referă la nota din rubrica Bloc-notes a filosofului francez, din L`Express, cu considerații despre prefața lui Cioran la Joseph de Maistre. Textes choisis et présentés par E. M. Cioran, Monaco, Editions du Rocher, 1957) pe bună dreptate observația mea privind „Dulcea mediocritate a Evangheliilor”. Dar la ce altceva vă puteați aștepta din partea fiului unui popă? Din chiar clipa în care am început să mă definesc ca ființă, am făcut-o numai ca reacție împotriva adevărurilor tatălui meu, împotriva creștinismului. Acestei explicații îi adaug o alta: inaptitudinea mea de a-l înțelege pe Hristos sau măcar să-l imaginez cumva. În schimb, Dumnezeu n-a încetat niciodată să mă bântuie și să mă tortureze; suferințele la care m-a supus El sunt, de fapt, onoarea zilelor mele, fiindcă ele reprezintă un dezastru nesperat, un infern ce mă ridică în ochii mei. […] Scepticul nu are niciun avantaj asupra credinciosului: unul poartă povara perplexităților sale, celălalt, obligațiile certitudinilor lui. De orice parte te-ai afla, te expui vertijului, te învecinezi cu Arbitrariul.”
Autocritica sa, autoanaliza lui profundă Cioran și-o face la maniera cea mai nemiloasă, cea mai crudă, cea mai neîndurătoare, fără nicio concesie. Un astfel de moment de détresse îl exprimă în scrisoarea adresată lui Mircea Eliade, la 23 aprilie 1963, una dintre cele mai sfâșietoare mărturisiri „în oglindă”. Tocmai de aceea, e păcat să n-o cităm în întregime!
„Dragul meu Mircea,
Citind ultimul tău articol din La NRF (Mythologie de la mémoire et de l`oubli, publicat în numărul din aprilie 1963), îmi spuneam că e bine că mai există un român capabil de a urma linia unei conduite intelectuale, fără să se lase distras în niciun fel de la menirea lui. Când mă gândesc la activitatea ta realmente exemplară și la rodnicia ei, condiția mea îmi pare atât de lamentabilă, încât n-aș putea să mă gândesc la ea fără rușine sau regret. În mod cert, nu au fost aceiași zei care au tutelat destinele noastre. Eu sunt destinat sterilității, fragmentului, schiței, crochiului. Până în prezent, am reușit să-mi camuflez deficiențele; voi mai putea oare face la fel și în viitor? Nici nu-ți poți imagina cât de imposibil și irealizabil mi se pare acum totul. Să fiu sincer, puținul de încredere pe care-l aveam sunt pe cale să-l pierd, dacă nu cumva l-am și pierdut. Totul mă apasă, totul mă obosește. Scrisul mi se pare o activitate de neconceput, o infracțiune flagrantă și insensibilă asupra certitudinii mele privind eșecul universal, zădărnicia. Mi-am subminat toate iluziile, mi-am bătut joc de ele, iar acum iată-mă în situația de a-mi trăi sarcasmele și de a suporta consecințele practice: am ajuns victima unei viziuni derizorii. Acum, totuși, mă aflu în deplină înțelepțire, căci nu mai trăiesc în contradicție cu ideile mele. Cât de mult regret acele timpuri când o frază bine cumpănită mă consola de orice eșec. Dar la ce bun să mă lamentez acum. Poate că ar trebui să mă rog.
Cu toată dragostea,
Emil
P.S. Altă dată, poate îți voi scrie o scrisoare mai veselă, fiindcă știu că aceasta depășește orice măsură în privința umorii negre. Vă îmbrățișez pe amândoi. Când veniți la Paris?”
Nu cred că există scrise undeva rânduri mai deprimante, mai melancolice, mai dezolante și mai mâhnite decât cele din scrisoarea adresată de Cioran lui Eliade. Aceia erau anii în care el aflase de ici-de colo că România trăia infernul comunist cu toate dramele și tragediile induse de istorie. O istorie care îi încețoșa sufletul de lacrimi. Iată ce îi scrie lui Arșavir Acterian, în 27 martie 1971: „Scrisoarea ta, de o disperare totală, traduce atât de bine starea în care am obiceiul de a trăi, încât aș fi putut scrie eu însumi despre ea. Cred, cu franchețe, că sinuciderea e unica soluție. Iar, dacă n-o fac, este pentru că, în fața unei asemenea certitudini, faptul de a persevera în a fi (n.n. – expresia îi aparține lui Spinoza, Éthique III, propozițiile 6 și 7) capătă o dimensiune nouă, neașteptată: aceea a unui paradox constant sau, dacă vrei, a unei provocări. Sunt, ca și tine, total uluit că am putut să lâncezesc atât de mult timp și astfel, la fel ca și tine, să nu știu ce să răspund oamenilor care mă întreabă ce mai fac. Căci nu fac nimic, acesta e strictul adevăr. Nu fac nimic, pentru că nu pot să fac nimic (…)”. Sigur, exemplele pot continua…
Un caleidoscop – aceasta este uriașa corespondență pe care a întreținut-o Cioran cu prietenii, cu familia, cu admiratorii și admirații, cu modelele lui de viață (deși s-a ferit de astfel de adicții!), cu scriitori francezi celebri, cu amici din copilărie sau cu personalități ale culturii românești. Pe toate subiectele și în toate stilurile. Iar această imagine plurivalentă, acest desfrâu catoptric (fiindcă Cioran s-a oglindit în fiecare dintre corespondenții lui, preluând toate qualités maîtresses ale acestora, spre a menține vie inervația metabolismului potrivit) nu poate fi înțeles în alt fel decât ca un autoportret uriaș al filosofului. Nu unul al amăgirii, ci unul al fericirii.
Reamintind promisiunea din finalul misivei către Eliade, redată mai sus, cred că n-ar fi deloc exagerat dacă, scotocind și mai abitir printre miile de epistole, am da și peste o scrisoare „mai veselă”.
Fiindcă, la fel precum Camus cu Sisif al său, trebuie să ni-l închipuim pe Cioran fericit!
CIORAN, Manie épistolaire. Lettres choisies 1930-1991, nrf, Gallimard, 2024