Într-un interviu al lui Cristian Pătrășconiu cu Andrei Pleșu, apărut în România literară nr. 35/ 2023, întrebat fiind despre fericire, filosoful răspunde: „Există multe feluri de fericire; fericirea însăși e o noțiune extrem de pestriță. Oamenii cei mai nefericiți pe care i-am cunoscut în viața mea au fost cei care aveau ca preocupare constantă obținerea propriei fericiri. A avea fericirea personală ca scop este o garanție a eșecului. În orice caz, fericirea ca temă de viață și ca obiectiv de viață nu duce, după experiența și după gustul meu, decât la o nevindecabilă, melancolică sau furioasă, insatisfacție… Fericirea nu se obține prin rețetă. Dacă ar exista o asemenea rețetă, am asista la o planetă de oameni fericiți. (…) Am înțeles, la timp cred, că modul cel mai eficient de a avansa înăuntrul propriei biografii – de a avansa din punct de vedere spiritual – este să rămâi mereu orientat spre orizontul întrebării.
Căutarea e modul meu de a funcționa. Nu îmi plac nici cei care cred și spun că au găsit și, deci, nu mai trebuie să caute, nici cei care, negăsind, spun că, de vreme ce ei nu au găsit, nu există obiectul căutării lor. Fertilă rămâne, orice-ar fi, căutarea.”
Întâlnirea sa cu Părintele Scrima, despre care spune că a fost unul dintre marii săi „bătrâni”, o socotește esențială, și îl citează spunând așa: mai bine îți cauți prieteni și parteneri cu care să bâjbâi în același întuneric decât prieteni și parteneri care sunt deja instalați. A fi instalat este cel mai mare viciu spiritual. Andrei Pleșu explică ce înseamnă a fi instalat, „adică a te socoti plasat definitiv, în punctul optim, așa încât să nu mai ai nimic de făcut… Suficiența «găsirii» te împiedică să cauți febril sensul. Sensul vieții tale, al lumii, al credinței, al rostului tău pământesc, care e acela de a sluji, de a fi util, de a face bine înăuntrul și în jurul tău. Fără o constantă dinamică a căutării, a interogativității, lucrurile se termină în moțăială…”
Să-mi fie iertat acest citat lung, prin intermediul căruia nu doresc să subliniez neapărat definiția, respectiv atingerea fericirii, ci necesitatea căutării, nevoia de mișcare, respectiv, pericolul stagnării. De asemenea, să scot în evidență aroganța gândului că, de vreme ce ai găsit, nu mai trebuie să cauți, că nu mai e nevoie de efort, că de-acum poți să te oprești, ba mai mult, să te consideri privilegiat în comparație cu cei care încă bâjbâie în întuneric. Deci, rămași în urmă față de tine, găsitorul luminii, al sensului definitiv. Trufia că ai putea fi deținătorul tuturor răspunsurilor.
În alergarea la care suntem supuși prin însăși condiția umană, e destul de mare lucru să fi descoperit măcar direcția: cu alte cuvinte, măcar să știm că am pășit pe cale.
În cea mai recentă carte a lui Dawson Church[1], considerată „Cea mai bună carte de știință” de către American Book Fest 2020, este analizat acest parcurs: autorul descrie ce se întâmplă în creierele noastre și cum le putem „remodela pentru reziliență, creativitate și bucurie”. Ne atrage atenția încă din introducere că este adeptul performanței, atât pe plan personal cât și profesional, și că antrenând creierul poți realiza stări de unde cerebrale care „cresc performanța personală, inspiră creativitatea, resetează reacțiile și promovează sănătatea fizică și mentală”.[2] Lucrând de ani de zile cu electroencefalografia, știe, prin urmare, că studiile bazate pe această tehnică sunt de încredere.
Iată câteva sugestii practice, ajutătoare pentru cei care devin „căutători” (și încă nu „găsitori”):
- Pentru ca pasul evolutiv să pornească pe direcția potrivită, e necesar să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce deja suntem, pentru punctul în care am ajuns, fie că suntem mulțumiți, fie că nu. Dacă avem puterea și luciditatea să ne dăm seama unde ne aflăm, pe cât de obiectiv putem, asumându-ne întru totul starea, experiența, problemele pe care le avem, dar și realizările (nu învinovățindu-ne, nici victimizându-ne, pe de altă parte, nici umflându-ne în pene, ci sinceri cu noi înșine), avem șanse concrete să identificăm direcția pe care urmează să înaintăm. Dawson Church explică un lucru uimitor: fie că suntem angajați într-o activitate care ne solicită creierul pentru a îndeplini unele sarcini, fie că suntem în pauză, lenevind sau în reverie, creierul consumă aceeași cantitate de energie (cu alte cuvinte, creierul uman nu seamănă cu motorul oprit al unei mașini). Când intră în repaos, creierul este la fel de activ, acumulând o cascadă de griji și gânduri înspăimântătoare, cărora li se adaugă lamentația legată de sine[3] etc. „Nu i-a trecut nimănui prin cap că și când ne relaxăm, creierul e la fel de ocupat ca atunci când ne concentrăm pe sarcini dificile… Sare de la un gând la altul, de la o emoție la alta, printre imagini și amintiri”[4] – acest stadiu al activității mentale se numește, colocvial, „creier de maimuță”. Astfel că, pentru a avansa pe un teren mai stabil, individul are nevoie să-și conștientizeze pălăvrăgeala, zgomotul mental, să se cerceteze, să-și recunoască starea, fără să se lase ademenit de învinovățiri. Altfel nu va putea face pasul spre înainte.
- E nevoie să fim conștienți că între cele două puncte – cel de Acum și cel de Atunci – există un gol de cunoaștere. Fie că e vorba de informație academică, de experiență, de cunoaștere de sine, avem nevoie de noi căi neuronale care să se formeze, ne trebuie noi sinapse care să ne ofere un nou fel de a vedea lumea, mai aproape de ceea ce căutăm. În funcție de calea pe care ne-o alegem, știm că neuronii, dacă primesc stimuli noi, formează încontinuu noi legături, dar acestea se păstrează numai dacă informația se repetă. Mai simplu spus: deoarece nu se consumă energie pentru menținerea sinapselor, dacă organismul nu mai întrebuințează respectivul traseu, informația se pierde.
Este necesar ca zi de zi să umplem acest gol de cunoaștere cu informație care să ne mențină pe calea aleasă. Consecvența în direcția stabilită determină un avans mai lesnicios, deoarece creierul este construit în așa fel încât cu energia minimă să dea maximum de eficiență. Cu condiția, firește, să nu-l sabotăm. Ni se spune că informarea duce la formare, rezultând transformarea realității, a împrejurărilor, creându-se sincronicități ale evenimentelor. Nota bene: informația lucrează asupra traseelor neuronale, indiferent de sens. Dacă alegem corect, ne transformăm ca atare, dar dacă informațiile sunt false sau dăunătoare, formarea creierului și transformarea realității personale vor merge în direcția respectivă, reflectând, în consecință, calea aleasă. Aici e adevărată butada: toată viața învățăm, dar cel mai greu e să ne dezvățăm de ce-am învățat greșit.
- Având în vedere că există mereu pericolul de a devia de pe calea aleasă, deoarece fiecare moment existențial se poate transforma într-o răscruce, fiecare întrebare pusă poate primi un răspuns deviant. De aici rezultă că e bine să verificăm eficiența înaintării, ca să nu risipim resursele și să nu ne risipim pe noi înșine. Trăim într-un secol în care facem greu față stimulilor exteriori care ne distrag. Nici o generație n-a fost supusă ca generația noastră unui asemenea bombardament de stimuli: aceasta a devenit o problemă serioasă, cu care ne confruntăm pentru prima dată și încă nu suntem siguri cu ce rezultat.
De exemplu, capacitatea tinerilor de a-și menține atenția la orele de curs a scăzut la 7 minute. Dacă înainte se recomanda ca la 20-25 de minute profesorul să introducă o scurtă pauză de „resetare”, o imagine inedită, o anecdotă, o informație amuzantă sau cu „cârlig”, acestea având rol de „fereastră” care schimbă orizontul de privire, acum profesorii abia fac față nevoilor prea dese de resetare ale elevilor. În doar câteva minute, privirile opace ale ascultătorilor transmit că informația nu mai poate fi preluată, iar atenția s-a disipat. Dar nu e vorba doar despre elevi și studenți. Chiar și adulții se află sub asediul mesajelor, emailurilor, stimulilor disonanți care vor să le acapareze atenția, apelând la aptitudini „multitasking” (iată o provocare nu doar pentru lingviști, ci și pentru neurologi). Bineînțeles, creierul caută să facă față, dar costul stresului ascuns îl va plăti organismul și psihicul suprasolicitat al individului și, până la urmă, al societății care va trebui să facă față oboselii cronice, o boală care e deja la o aruncătură de băț distanță. (Deși am mai scris despre asta, revin cu informația: dacă suntem adânciți într-o activitate, o distragere de un minut în care citim un mesaj pe telefon, un SMS, un e-mail sau verificăm Facebook-ul, WhatsApp-ul, ne deviază atenția într-atât, încât sunt necesare 23 de minute și 15 secunde pentru a reveni la concentrarea și performanța anterioară – conform testelor neurologice). Pentru eficiență e necesar să ne antrenăm mintea ca să rămână concentrată și să evităm distragerea atenției, să fim conștienți de pericolul ei și să nu ne lăsăm la îndemâna acestor hoți de timp și de atenție.
- Pentru creștere, individul a avut mereu nevoie de un antemergător. Chiar dacă binomul Maestru – Discipol din antichitate pare că s-a dizolvat, realitatea e că omul învață și azi predominant în acest mod. Începând din primii ani de viață, când ni se structurează impostările neuronale care ne vor defini personalitatea. Apoi își intră în rol învățătorii, profesorii, prietenii, anturajul ales: toate aceste relații vor însemna tot atâtea căi care ne vor defini viața. Cu toate că în relația individ-cunoaștere se interpune cartea, catedra și, mai nou, calculatorul cu toate datele de pe Internet, până la urmă, toată informația pe care o primim din toate domeniile vine de la un Maestru inițial, de la un Specialist, de la un Cunoscător. Mă refer la informația autentică. Deoarece această informație autentică – preluată și „digerată” de fel de fel de minți, relansată și redistribuită, ajungând la creiere incapabile să caute izvorul primar – rămâne esențială. În cadrul acestui item ni se sugerează să avem grijă de unde ne luăm informația, să avem grijă cine reprezintă anturajul nostru. Se spune că personalitatea noastră este tributară sumei celor 5 prieteni (sau cei mai importanți oameni) pe care îi cultivăm, care stau în preajma noastră. Există o directă contagiune emoțională, socială, intelectuală. Se exercită o atracție și o emanație a preajmei. Dacă ne petrecem viața printre oameni care văd doar negru și descriu nuanțele acestuia, nu avem cum să vedem colorat. Dacă discutăm numai despre nenorocirile existențiale, nu vedem crâmpeiele de bucurie. Emoțiile sunt contagioase ca o boală virală. Și tristețea, și fericirea. Și rea-voința, și recunoștința.
- Dacă e vorba de evoluție, gândește pe termen lung. O schimbare, o acumulare care să presupună constanță nu este vizibilă în câteva săptămâni, nici în câteva luni. Este nevoie de ani de înaintare în aceeași direcție. Și în concordanță cu asta, observă-ți atitudinea față de evenimente și situații, cultivând o atitudine care avantajează. Chiar dacă întâlnim adversități, acestea ne fac mai puternici decât dacă nu le-am fi întâlnit. „Cercetările arată că oamenii care trăiesc un eveniment traumatic, dar apoi sunt capabili să proceseze și să integreze experiența, sunt mai rezilienți decât cei care nu au experiența unui astfel de eveniment. Acești oameni sunt mai bine pregătiți pentru adversități viitoare”[5] spune Dawson Church, apoi explică cum se întâmplă asta neuronal: „Plasticitatea neuronală funcționează în favoarea ta. Îți mărești dimensiunea căilor de semnalizare din sistemul nervos ce gestionează recuperarea după stres. Ele te echipează să faci față mai bine stresului din viitor, devenind mai rezilient în fața supărărilor și problemelor vieții”[6].
Ca încheiere voi exemplifica folosind experiența unui „psiholog în lagărul de concentrare”, cum și-a denumit Viktor Frankl una dintre cărți. În cartea sa Omul în căutarea sensului vieții[7], descriind teribila experiență în lagărele morții, spune că: „poți să îi iei omului totul, cu excepția unui singur lucru, ultima dintre libertățile omului: alegerea propriei atitudini într-un set dat de circumstanțe, alegerea propriei căi.” Dawson Church, citându-l pe Frankl spune: „când nu putem să schimbăm o situație, suntem provocați să ne schimbăm pe noi înșine”[8]. Dacă aș spune eu să-ți schimbi atitudinea când ceva nu merge bine, ce autoritate aș avea, în definitiv câtă suferință am avut de ingerat ca să pot da sfaturi? Dar dacă unul care a suferit în lagăre de concentrare spune asta, merită să luăm aminte. Iată cum explică psihiatrul acest proces neuronal: „Între stimul și reacție există un spațiu. În acel spațiu se află putința noastră de a ne alege reacția. Reacția noastră se găsește în creșterea și libertatea noastră. Ultima dintre libertățile umane este alegerea atitudinii în fiecare set dat de circumstanțe.” (s.m. HB).
[1] Dawson Church, Creierul în extaz. Neuroștiința remodelării creierului pentru reziliență, traducere din limba engleză de Daniela Andronache, Editura For You, București, 2020.
[2] Idem, p. 14.
[3] Idem, p. 89.
[4] Idem. p. 88.
[5] Dawson Church, op. cit., pp. 292-293;
[6] Ibidem.
[7] Viktor Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, Editura Vellant, 2018.
[8] Dawson Church, op. cit., p. 295.