Lumină, încet de Marian Drăghici, Editura Tracus Arte, București, 2023, 204 p.
Se fac, iată, 20 de ani de când s-a auzit pe aici de Licht, langsam – de felul ei, apărută în Austria, în traducerea Floricăi Madritch-Marin. Credința în poezie, credința și poezia tutelează (și mistuie) spiritul poetului Marian Drăghici: „Mica rugă secretă a unei străvechi copilării – Ajută-mi, Doamne,/ să fiu poet! – îmi fu aspru ascultată/ împlinită./ Efectul de bumerang lent-ucigaş al ascultării/ împlinirii/ unei rugi de copil, nesăbuite,/ este, în timpul astei vieţi, şi poate nu numai al astei vieţi,/ imparabil. Ne-negociabil.// Iar contra-rugă la destin nici că se face.” (din poemul La început).
Volumul de față, ediția a II-a, „cu poeme inedite și unele din nou scrise/ rescrise, de la 1983 la 2023”, este prezentat elogios – cum altfel?! – de Al. Cistelecan, Dan Cristea, Ioan Holban și mai pe larg, în prefață, de Ion Pop. Dar, cum opțiunile existențiale (monah ca lumea, cum sună titlul unui poem) îl îndeamnă pe Marian Drăghici spre cizelare și smerenie, ora et labora, poetul are înțelepciunea tăcerii, a liniștii – isihaste au ba – cu alonjă spre alte regnuri, până la Câinele de pe strada Washington. Dar mai bine să ne oprim la bufnița aurie, care apare, emblematic parcă, și pe copertă: „La presimţirea gloriei poetul acesta/ stinge lampa şi tace./ Lampă metafizică tăcere şi mai şi.// […] Ce cântă nu mai aude, dar sigur cântă ce-i place,/ o iubire goală sărind încă fără sfială/ peste aprinsele perfecţiunii, iată, băltoace.// Numai că după vântul de-aseară zburlit a primăvară/ personajele acestui mic poem –/ bufniţa-n promoroace,/ lupul strâns în cojoace, însăşi biata vioară –// cum apăru clipa aceea, tutelară, culme a clipelor,// cer să iasă din text, şi atât de sărace/ să se poarte pe-afară ca radicali liberi, de capul lor./ Această perspectivă nu ştiu a câta oară/ mă zguduie şi înfioară – ci o ador.” (din poemul După vântul de-aseară).
Borne de Maria Postu, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, 90 p.
Sunt trei secțiuni ale volumului: Tandrețea gurii de lup, Borne, Renunțări imposibile. „Tripticul în care e împărțit volumul are, totuși, o dialectică de biografie scufundată”, scrie Al. Cistelecan. Căci bornele la care face referire poeta Maria Postu, chiar existente pe parcursul timpului, de la copilărie încoace, se lichefiază, se ascund și pier sub straturi indistincte: „ca de obicei vei trece mai departe surd şi orb la strigătele mele şi ale celorlalţi/ vei trece mai departe şi nici nu ştiu până unde merge această autostradă/ nu opreşti nicăieri să alimentăm autoturismul nostru se hrăneşte/ cu sângele nostru cu energia noastră cu timpul nostru/ noi rulăm ignorând orice reguli şi borne/ ignorând semnalele agentului care renunţă/ în cele din urmă să ne mai oprească (din ignorând orice reguli şi borne). Și totuși, 30 de pagini mai încolo, în ultima secțiune, își face loc și resemnarea în fața finalului, privit cu blajinătate, nu cu vreo molatecă revoltă măcar, căci suntem cetățeni ai unui altunde, doar în trecere pe aici, oaspeți ai vieții: sunt anumite momente când trebuie să accepţi/ că vizita se apropie de sfârşit/ masa a fost servită/ jucăriile zac aruncate peste tot sau poate că de unele/ nici n-ai avut timp să te atingi/ e atâta dezordine în casa gazdei în care te-ai simţit ca acasă/ e o anumită tristeţe în ochii celorlalţi jucători/ pe care ţi-o atârni de gât ca un dvd ale cărui imagini/ nu le vei privi niciodată/ îți vei aminti desigur de cât de greu a fost să înveţi regulile jocului/ de câte greşeli şi pedepse ai trecut ca să poţi avansa în ierarhie/ dar până la urma ai devenit un jucător perfect,/ ce păcat că atunci când credeai că ştii totul şi poţi câştiga orice joc/ trebuie să te pregăteşti de plecare (sfârșitul vizitei).
Vioara, povestea mea de Alina Tudorache, col. Lumea Artei, Editura Junimea, Iași, 2023, 200 p.
O colecție ce se vrea o fertilă sursă de inspirație – așa cum, la rândul său, fiecare artist a fost măcar în copilărie fascinat de cei ce aveau să devină spirite tutelare ale creației sale: „Schimbarea cea mare s-a produs în momentul în care mama m-a luat cu ea la filarmonică, să audiez un concert. Era prima dată când mă aflam într-o sală adevărată de spectacole. Aşadar, după instrucţiunile de rigoare («Să fii cuminte, nu te mişti de aici, nu vorbeşti cu străinii, la final ieşi din sală şi vii în foaier, te aştept acolo»), m-a lăsat şi s-a retras să se pregătească pentru concert. În tot acest răstimp, până să înceapă concertul, urmăream cu mult interes şi curiozitate sala. Cât de frumoasă şi mare era! Iar luminile umpleau şi conturau atât de frumos forma sălii, cu acele candelabre imense, ornamentale, care parcă vegheau de sus bunul mers al lucrurilor. Totul era măreţ, elegant, rafinat, de bun-gust. […] Domni şi doamne, foarte elegant îmbrăcaţi, singuri sau acompaniaţi de câte cineva intrau în sală făcându-mă să îmi răsucesc gâtul în toate direcţiile în admiraţia lor.” Volumul violonistei Alina Tudorache este structurat firesc, marcând etapele vocației și profesiei pentru care a fost hărăzită: după Cuvânt de bun-venit, capitolele sunt înșirate cuminți, fără a se lăsa să se întrevadă zbuciumul sufletesc, efortul sau chiar jertfa: Prima întâlnire cu o vioară, Prima profesoară de vioară, o amintire de neuitat, Peregrinarea mea continuă …şi continuă, O nouă etapă în viaţa mea, Prima întâlnire cu maestrul Bujor Prelipcean, De la Master spre Infinit, În loc de încheiere, Anexă foto, Review-uri despre cartea Vioara, povestea mea. Volumul este prefațat de Florin Paul și a întrunit aprecieri ale unor oameni de specialitate ca: Magda Negrea, Paula-Livia Vorniceanu, Cristina Ghegheș, George Arhip.
Siberia de la capătul drumului. Amintirile unui nechibzuit de Traian Dobrinescu, col. Cartea românească de proză, Editura Cartea Românească, București, 2024, 662 p.
Aproape șapte sute de pagini, însoțite finalmente și de o scurtă anexă cu Itinerarii grafice, despre anii de după 1989, cu toate tribulațiile autorului – inclusiv antreprenoriale, implicit geografice. Când toți esticii se repezeau spre Occident, Canada și America, Traian Dobrinescu se îndreaptă spre frații de peste Prut, coboară spre Bosfor cu o afacere nereușită (privită foarte zen), ajunge în Siberia cea de la capătul drumului pentru o altă afacere, cu drujbiști și mii de metri cubi de lemn: „Şoseaua spre Novosibirsk este troienită, alb peste tot unde-ţi îndrepţi privirea. Grămezile adunate de viforniţă sunt adevărate capcane albe în care te poţi înfige cu maşina într-un moment de neatenţie. Se circulă greu. […] Privind acei oameni împăcaţi în nefericirea lor, înţeleg că, în viaţa ce mi-a fost hărăzită, mi s-a dat mai mult decât mi s-a luat. Golesc jumătate de sticlă bucuros că mă aflu acolo pentru a înţelege că tocmai năpăstuiţii sunt aleşi ca să cinstească taina şi măreţia vieţii”.
Romanul este prezentat favorabil de Nicolae Manolescu, Gabriela Gheorghișor, Eugen Negrici.