Aţipisem în fotoliu imediat după urările de Anul Nou pe care şeful statului le adresase naţiunii nu la miezul nopţii, cum îndeobşte se obişnuieşte, ci undeva pe la ora 22. Cu duioşie aproape îmi adusesem aminte de preşedintele anterior care, pe cai mari aflându-se încă, de pe o scenă în faţa a mii de petrecăreţi în aer liber a trecerii dintre ani, fără a ţine seama de gerul cumplit sau mai degrabă nemaisimţindu-l, după ce hăhăise câteva urări încropite pe loc şi-a aruncat paltonul înspre publicul aflat în delir, asemenea unui star rock. A tras apoi un gât zdravăn dintr-o sticlă de şampanie pe care după aceea a azvârlit-o spre aceeaşi mulţime exaltată, dând tonul la marea gâlgâială. Nu s-a auzit (oricum, presa nu avea să scrie nimic) ca sticla să fi nimerit în căpăţâna cuiva, după cum nici despre soarta paltonului, că doar nu fusese catapultat cu adresă exactă în braţele vreunui sepepist strategic plantat în masa de juisori şi nici pe capota vreunei maşini nu aterizase.
Înainte de asta, făcusem un tur al televiziunilor comerciale în care toate programele parcă erau trase la indigo în ceea ce priveşte prostul gust, talentul îndoielnic al celor care se scremeau să stârnească râsul cu glume idioate, hărmălaia generală şi dansurile pe ritmuri orientale în care erau antrenaţi inclusiv realizatori ale unor emisiuni de la posturile respective, pe unii dintre ei considerându-i până atunci oameni serioşi. În fuga aparatului de filmat văzusem şi câţiva „invitaţi” ale căror figuri dădeau clar de înţeles că respectivii nu ştiau ce căutau acolo. Unii păreau chiar stânjeniţi de-a binelea, nu se puteau „integra” grupului de ţopăitori şi aruncau în dreapta şi-n stânga priviri speriate, parcă implorând să fie ajutaţi să plece. De unul dintre ei (cântăreţ cunoscut, dar cam plecat din ţara de care-şi aducea aminte din când în când), pot să jur că aducea a urmărit general care-şi găsise un adăpost temporar în mijlocul acelui grup pestriţ şi gălăgios pe care norocul i-l scosese în cale, fiind la o adică gata să o ia la sănătoasa şi să-şi caute un alt refugiu.
M-a trezit sunetul nebun al soneriei. Uitându-mă din reflex la ceas am văzut că deja păşisem în noul an. Mai precis era ora 00:05. De afară se auzea încă zgomotul infernal al petardelor, „rachetelor” şi al altor materiale pirotehnice cumpărate la negru ori confecţionate artizanal. Vacarmul strivise oraşul. Dormisem destul de adânc, din moment ce nu auzisem nimic până atunci, dar uite că nu fusese nevoie decât ca cineva aflat dincolo de uşa de la intrare să apese butonul soneriei pentru a mă face să sar în picioare.
Nu am mers imediat la uşă. Mă gândeam că nu era exclus să fie vreun copil (sau câţiva) cu sorcova sau cu ce se mai merge în prima zi a anului. Am stat puţin pe gânduri şi mi-am zis că până la urmă va trebui să ies pe hol pentru că aveam câteva obligaţii faţă de vreo trei, patru vecini care mă anunţaseră din timp că odraslele lor vor veni să mă sorcovească.
Deocamdată nu mă grăbeam.
Am deschis sticla de şampanie care mă aştepta mofluză pe masă fiindcă nu o băgasem în seamă la momentul potrivit şi se cam încălzise, şi mi-am turnat un pahar. „Un an mai bun şi cu sănătate!”, mi-am urat şi am fost tentat să sting televizorul pe care se derulau imagini de la o transmisiune în direct de undeva din capitală, unde o scenă uriaşă fusese invadată de o mulţime de „artişti” care continuau să urle antrenând asistenţa cu gesturi de păsări împuşcate în aripi urări pentru Bucureşti şi România.
M-am apropiat de fereastră. Întreg văzduhul era acoperit de sute de mii de steluţe şi jerbe luminoase ce urcau spre înaltul cerului cu aşa viteză de ziceai că vor să ajungă în lună, sfârşind însă prin a cădea înapoi ca o ploaie multicoloră ce nu mai apuca să atingă pământul. Din câte citisem în singurul ziar local dar şi pe Facebook, în acest an primăria suspendase nu numai concertele în aer liber ci şi obişnuitul foc de artificii din centru. Motive invocate: economii la bugetul local, chestii de ecologie, de siguranţa cetăţenilor şi alte aiureli. Ca urmare, deranjul multiplicat de vreo zece ori s-a mutat pe străzile pe care oamenii le-au invadat ca la carnavalul de la Rio.
După o pauză de un minut s-a auzit din nou soneria, sunând mai lung ca prima dată.
Şi uitasem de ea tot zgâindu-mă pe fereastră.
M-am îndreptat spre uşă controlându-mi din mers buzunarele ca să văd dacă am bani pentru a plăti colindătorul. Bănuiam că era unul singur, fiindcă dinspre hol nu răzbăteau glasurile şi veselia produse fie şi de un grup mic de urători.
În pragul uşii, zgribulită, o femeie având pe ea doar o rochie.
Nu mai ninsese de ani buni de Crăciun sau de Anul Nou, iernile aveau temperaturi primăvăratice, dar era totuşi noaptea dintre ani, şi ca o femeie să fie îmbrăcată doar într-o rochie mai degrabă de vară, asta nu era deloc în regulă. Nu-mi părea cunoscută, adică nu cred că-mi era vecină, deşi se duseseră timpurile când locatarii blocului se ştiau bine cu toţii, îşi făceau vizite pentru a juca rummy, cărţi ori table şi când gospodinele se împrumutau în mod obişnuit cu un pahar de ulei, ori o cană de zahăr, de făină, orez sau mai ştiu eu ce.
– Bună seara… îngăimă femeia încercând să-şi ferească privirea.
Era un gest inutil, pentru că dacă tot sunase, ce rost mai avea să-şi ascundă faţa? Să fi fost vorba de timiditate, de ruşine, de umilinţă? Rămânea de văzut.
Mi s-a părut că nu ştia ce să spună, cum să continue. Lăsa impresia că era mulţumită doar pentru că îi deschisesem uşa, gestul meu părându-i-se suficient, dar nu părea dispusă să explice de ce sunase la ora aceea şi ce dorea.
Privind-o mai cu atenţie mi-am dat seama că nu îşi ascundea privirea, cum crezusem în prima clipă, ci avea o problemă cu ochii. Nu ştiu cum se numeşte afecţiunea, dar cei care suferă de această maladie manifestă tendinţa de a privi într-o parte, pe sub gene, cu capul uşor aplecat, asemănător nevăzătorilor. Atâta doar că cei ca ea văd. Cum, din ce unghi şi cât din ceea ce se află în faţa lor, n-am idee. De regulă, aceste persoane poartă ochelari de vedere cu lentile semifumurii pentru ca interlocutorul să nu le observe defectul.
Femeia din faţa mea nu purta aşa ceva.
Având în vedere perioada din an în care ne aflam şi modul subţire în care era îmbrăcată, te-ai fi aşteptat ca femeii să-i clănţăne dinţii şi să-şi ţină mâinile încrucişate la piept pentru a trăi măcar impresia că se apăra de frig. Pe vremuri, când blocul era conectat la o centrală termică (dispărută de multişor), existau calorifere pe fiecare palier, astfel că pe casa scărilor era aproape la fel de cald ca în orice apartament. Acum era mai frig decât afară.
Aşadar, femeii nu părea a-i fi deloc frig, de parcă holul blocului nu era decât o încăpere nemobilată a unui apartament călduros.
Tăcea. Deşi avea privirea îndreptată în lateral, mă simţeam urmărit cu atenţie, aproape evaluat, ceea ce-mi producea o stare de stânjeneală, de parcă făcuserăm schimb de locuri.
Mă pregăteam să închid uşa şi să revin în sufragerie, fiindcă nu-mi inspira prea multă încredere când, parcă ghicindu-mi gândul, femeia întinse o mână ca şi cum se pregătea să se opună uşii în cazul în care aş fi dat să mă retrag, abandonând-o.
– Văd că… Nu ştiu cum să vă spun, dar…
Şi iar tăcu, întrerupându-se dintr-o frază pe care ai fi zis nu ştia cum s-o ducă la capăt.
– Dar?… am îngânat-o.
– Dacă-mi daţi voie, vreau să intru în casă.
– Pardon? am zis, şi ca să fiu sigur că nu va intra cu de la sine putere, am făcut un pas în faţă ocupând în întregime conturul uşii.
Nu fusese o idee prea inspirată pentru că aproape ajunsesem în holul geros. Cum nu-mi trecuse prin cap să iau o haină pe mine (de ce mi-ar fi trecut?) ieşisem în cămaşă. M-a străbătut un fior rece care m-a făcut să-mi retrag în casă piciorul temerar.
– Dacă-mi permiteţi, aş vrea să intru, repetă femeia.
– Păi, nu vă supăraţi, dar cum să… Aşa, la miezul nopţii?… Bine, şi dacă ar fi fost… dacă aveţi vreo urgenţă…
– Ce urgenţă, domnule? ridică femeia puţin tonul şi-şi îndreptă faţa spre mine, ceea ce mă făcea să cred că în acele clipe nu mă vedea.
– Cum ar fi, la toaletă, să-mi cereţi un pahar cu apă, să daţi un telefon, că văd că…
Mă refeream la cum era îmbrăcată.
– Cred că glumiţi, domnule, zise femeia schiţând un zâmbet şi uitându-se fix în ochii mei, deci neştiind dacă mă aflam în raza ei vizuală.
Ce-ar fi s-o las să intre şi să văd ce are de gând să facă? m-am întrebat şi imediat, în câteva secunde mi-am închipuit tot felul de scenarii, care de care mai frumos, mai fantezist sau mai horror. Părea puţin dusă cu pluta, dar nu aducea a criminală, deşi, mai ştii?; să se apuce să deretice prin casă, hm!; să mă poftească apoi afară din casă, nu era exclus nici asta; să mă agreseze sexual, ehe, şi asta ar fi fost o experienţă! Şi aşa mai departe.
Am alungat toate tâmpeniile astea din cap şi mi-am zis că pe moment tot ce trebuia să fac era să trag de timp ca să-mi dau seama cu cine aveam de-a face.
– Hai, serios, lăsaţi-mă să intru, continuă femeia cu glas frumos dar ferm, privindu-mă cu capul puţin întors într-o parte, bănuiesc deci că fix în faţă.
Simţise că eram gata să cedez şi chiar mă împunse cu un deget în piept, abia atingându-mă, ceea ce asupra mea avu efectul unei descărcări electrice plăcute, care parcă-mi testa virilitatea amorţită.
Ce am făcut în continuare n-aş fi crezut că voi fi în stare: m-am dat docil la o parte şi i-am făcut un semn galant cu mâna: poftiţi, vă rog!
A intrat şi abia atunci m-am gândit că i-ar fi stat la îndemână să-mi trântească uşa-n nas lăsându-mă afară. Mi-am dus mâna la gură întrebându-mă dacă nu cumva gândisem cu voce tare şi cine ştie ce alte idei i-aş putea da.
Ajungând în mijlocul sufrageriei, femeia s-a întors brusc, cu mâna întinsă:
– Florentina. Numele meu e Florentina, în caz că aţi uitat.
„În caz că aţi (aş fi) uitat”?
Luat prin surprindere, am dat să mă prezint la rându-mi.
– Nu-i nevoie, mi-a retezat ea intenţia. Nu cred că vi l-aţi schimbat.
Bună gluma, mi-am zis şi am turnat din sticla de şampanie într-un pahar pe care i l-am întins. L-a primit cu un firesc complet deconcertant. Parcă ea era gazda iar eu nu făcusem decât să îndeplinesc un oficiu de invitat politicos.
– Până una-alta, am zis, la mulţi ani cu sănătate şi bucurii!
Femeia a dat să ciocnească paharul de al meu, dar s-a oprit în ultimul moment.
– Cum adică până una-alta? m-a întrebat vizibil derutată şi aruncându-mi o privire în lateral, care spunea că aştepta un răspuns grabnic.
Mi se părea limpede ce insinuasem, nu era mare filosofie. Ce nu înţelegea? Eram proprietarul unui apartament, aşteptasem singur sosirea anului nou, că o ratasem nu mai conta, iar ea sunase şi mă rugase s-o las să intre, fără a-mi spune motivul. Din mărinimie şi chiar milă o primisem în casă neîntrebând-o pentru moment ce voia (doar făcusem aluzia cu nevoia urgentă) şi până să mi-o spună (până una-alta, adică!) îi oferisem un pahar de şampanie şi-i adresasem o urare firească. Apoi, după câteva minute, după trecerea deci a acelui una-alta, dacă nu mi-o va spune ea de la sine, o voi întreba eu direct şi hotărât. Până atunci, să gustăm din vinul ăsta ale cărui bule de acid ţâşneau zbenguitor şi se spărgeau vesele într-un zumzăit răcoros. Iată însă că ea, cu un tupeu uluitor se prefăcea a nu pricepe. Încet, încet, simţeam cum încep să mă enervez şi nu ştiam cum să mă poziţionez ca să mă vadă bine. Trebuia să i-o retez fără întârziere, până nu ajungeam să mă înmoi şi să mă părăsească intransigenţa.
– Păi, stimată domnişoară…
– Florentina.
– Stimată domnişoară Florentina, poate nu realizaţi, dar tocmai v-am primit în casă, ca să nu mai zic şi cum îmbrăcată, şi cred că merit nişte explicaţii. Mă înţelegeţi?
A pus paharul pe masă şi m-a privit cu o asemenea uimire încât m-am simţit instantaneu blocat de o confuzie paralizantă. Ar fi dat să râdă dar parcă abia îşi stăpânea nervii.
– Domnule… zise, după ce m-a studiat cu mare atenţie preţ de un minut.
Mă pregăteam să-mi spun numele, dar făcu semn cu mâna, lăsaţi, nu e cazul, sau nu e necesar, sau nu-i nevoie, toate astea urmate de „pentru că ştiu” sau „nu mă interesează”.
– Domnule, continuă, ca să fiu sinceră, aveţi noroc să suntem într-o noapte specială, altfel…
Nu-mi venea să cred ce auzeam. Ce-ar fi totuşi s-o iau de mână şi s-o dau pe uşă afară cu toată împotrivirea pe care i-o bănuiam? Dar, vorba ei, noroc că eram într-o noapte specială.
– Altfel? am întrebat.
– Altfel v-aş lua de mână şi v-aş pofti afară.
Îmi ghicise deci gândurile, pe care şi le însuşise ca fiind ale ei.
Am băut paharul de şampanie şi l-am reumplut.
– Domnule Anghel (am tresărit când mi-am auzit numele), haideţi să fim oameni rezonabili. V-am înţeles cu multă empatie şi omenie şi v-am pus la dispoziţie apartamentul închiriindu-vi-l în schimbul unei sume de-a dreptul simbolice, cred că o recunoaşteţi şi dumneavoastră. Şi nici nu v-am solicitat vreun serviciu suplimentar, cum ar fi de pildă să aveţi grijă de vreun animal de casă: câine, pisică, papagal sau mai ştiu eu ce. Înţelegerea era ca la jumătatea lui decembrie să eliberaţi apartamentul, dumneavoastră înşivă spunându-mi că din 15 ale lunii aveţi asigurată o nouă locuinţă. De la data convenită au trecut deja două săptămâni şi un pic şi iată-vă tot aici. Ba, mai mult, comportându-vă ca un adevărat proprietar. Şi prefăcându-vă că nu mă cunoaşteţi. Sau recunoaşteţi. Îmi puteţi explica, de data asta dumneavoastră, această situaţie, sau comportament? Spuneţi-i cum vreţi. Că, sinceră să fiu, eu sunt depăşită complet.
Termină ce avea de spus şi, aşteptându-mi răspunsul se aşeză pe celălalt fotoliu, privind la tv dintr-o parte brambureala care nu se mai termina şi pe care o provocau o serie de inşi care ţipau ca nebunii, fiecare ţinând a-şi face cunoscută propria inepţie, luându-şi vorba unul altuia, încercând să atragă atenţia asupra sa şi numai a sa. Era o înghesuială ca în studioul 4 al anului-bornă. Grimasele ei exprimau un dispreţ absolut faţă de imaginile de balamuc ce se perindau pe micul ecran.
Soneria ne-a făcut pe amândoi să tresărim. Ne-am îndreptat simultan privirea spre uşă. Ar fi fost culmea să mai vină cineva şi să ceară să-i dau drumul în casă, mi-am zis. Am aşteptat amândoi ca să vedem dacă soneria va mai suna o dată. A sunat.
– Primiţi sorcova? se auziră de afară, amestecate, glasurile mai multor copii.
Ne-am ridicat în acelaşi timp de pe fotolii. Fără a ne adresa vreo vorbă sau privire ne-am grăbit să ajungem primul la uşă. Florentina a fost mai iute de picior.
Erau două fete și doi băieţi, aşteptând cuminţi, cu toţii aflaţi la vârsta pubertăţii.
O sorcoviră cu prioritate pe Florentina, ridicându-se pe vârfuri pentru a ajunge la capul ei. Făcură apoi acelaşi lucru şi cu mine, cu mai puţină tragere de inimă.
Am scos din buzunar o hârtie de o sută de lei.
– Cine strânge banii? am întrebat. Sunteţi la colectiv, nu?
Fu indicat unul dintre băieţi care luă banii cu o aşa indiferenţă de parcă de la toţi cei pe care îi colindau nu primeau decât hârtii de o sută.
– Poţi să-mi împrumuţi nişte bani? mă întrebă Florentina tutuindu-mă şi ridicând din umeri ca să fie şi mai convingătoare că nu avea nici un ban asupra sa, ceea ce era de la sine înţeles. Am mai scos o hârtie de o sută de lei, convins că nu o voi recupera vreodată şi i-am întins-o.
– Mersi, o să ţi-i dau în casă.
Am zâmbit în sinea mea, „vezi să nu”.
Casierul grupului băgă şi această hârtie într-un buzunar de sub jacheta cu glugă de puf, ca la eschimoşi, apoi cei patru copii au luat-o la fugă pe trepte în jos.
Ne-am întors în casă şi Florentina se duse direct în dormitor. Am urmat-o curios să văd dacă nu cumva neobişnuita musafiră are de gând să se culce. Aceasta glisă o uşă de la şifonier, trase un taburet şi după ce se cocoţă pe el începu să cotrobăie prin raftul de sus. Nu după mult timp coborî cu o casetă în mână. Se aşeză pe pat, deschise caseta şi scoase din ea o hârtie de o sută de lei.
– Mulţumesc, zise întinzându-mi-o. Ţi-am zis că o să-ţi înapoiez banii.
Habar n-aveam de existenţa acelei casete. Era din lemn, asemănătoare acelora executate în întregime manual, cu multe motive semi-populare sculptate cu migală şi chiar talent în atelierele de tâmplărie ale penitenciarelor. Uite că îmi aminteam că primisem cu mulţi ani în urmă una asemănătoare de la un seralist care la rândul lui o avea de la un văr închis la închisoarea de la Mărgineni. Era cumva acea casetă de care însă uitasem de ani de zile? Parcă n-aş fi crezut, fiindcă nu era exclus să o fi dat cuiva sau chiar să o fi aruncat, pentru că nu-mi plăcuse şi-mi părea că ascundea în ea multă suferinţă. Dar, aşa să fi fost, de unde ştiuse femeia de ea şi de unde banii?
– Cu plăcere, i-am răspuns luând suta şi punând-o în buzunar.
Florentina se urcă iar pe taburet şi puse caseta la loc.
– Ei? mă întrebă apoi, după ce coborî şi se aşeză pe pat.
– Ei, ce?
– V-aţi găsit un alt… o altă gazdă?
Aşadar, situaţia în loc să se lămurească se complica şi mai mult. Ba chiar risca să se împotmolească de tot. Doamna în rochiţă de vară, pe numele declarat Florentina nu doar că se revendica drept proprietară a apartamentului, dar îmi sugera cât se poate de explicit că foarte curând era cazul să cam plec din el. Iar faptul că ştia de o casetă cu bani aşezată într-un loc precis din casă era vizibil o bilă albă pentru ea, fiindcă părea mai mult decât familiarizată cu locuinţa, mişcându-se prin ea cu o lejeritate de parcă era într-adevăr a ei. N-ar fi exclus, deşi asta ar fi fost culmea! mi-am continuat gândul, ca de undeva, cine ştie de unde să scoată şi un contract de închiriere.
Parcă punând stăpânire şi de data asta pe mintea mea, Florentina se ridică de pe pat şi glisă în partea cealaltă uşa şifonierului. Se urcă din nou pe taburet şi de sub un strat de lenjerii de pat scoase la iveală un dosar.
Am simţit cum mi s-a schimbat, dureros culoarea feţei; roşie ca focul sau albă ca varul, una din două, nu-mi dau seama, pentru că aveam simultan senzaţii de arsură şi de frig.
Îmi era clar că acel dosar conţinea un asemenea contract.
Într-adevăr, Florentina parcurse în fugă câteva foi şi extrase două dintre ele prinse cu o agrafă. Mi le întinse îndemnându-mă din priviri să le citesc, şi se lăsă cu voluptate pe pat de parcă voia să se întindă pe spate. M-a cuprins o scurtă ameţeală care m-a dezechilibrat şi m-a făcut să mă aşez lângă ea. „Subsemnatul… (numele meu), având C.I. seria… numărul…” Am terminat de citit în gând, în timp ce îmi mişcam şi buzele, involuntar şi i-am înapoiat hârtiile. Erau în mare parte tipizate, dar aveau şi câteva rânduri punctate pe care le completasem de mână. Îmi recunoscusem scrisul, semnătura, dar tot nu-mi puteam aminti cum şi în ce împrejurări fusese întocmit acest contract. Data încheierii lui era 15 iunie, deci fix în urmă cu şase luni faţă de cea în care expirase, cu alte cuvinte contractul părea cât se poate de valid şi dovedea că femeia avea dreptate: era proprietara apartamentului!
Florentina se ridică de pe pat şi se întoarse în sufragerie. Am urmat-o ca fermecat, fără pic de voinţă proprie, fără să mă întreb ce se va întâmpla în continuare şi nici măcar punându-mi problema dacă tot ce se petrecea nu era decât un vis, ceva.
M-am dus la bucătărie de unde am revenit cu două platouri, unul cu aperitive şi celălalt cu prăjiturele cumpărate de la cofetărie cu o zi în urmă. Le-am aşezat pe măsuţa de sticlă aflată între cele două fotolii, aşteptând ca un tont reacţiei femeii.
– Vai, sunteţi un drăguţ, domnule Anghel, zise Florentina, sunt o minunăţie prăjiturile astea! Am auzit că e bătaie pe ele, sunteţi un norocos că aţi reuşit să găsiţi. Sau aţi făcut comandă dinainte?
Nu mă consideram deloc norocos şi nici vreo comandă nu făcusem. Pur şi simplu ieri după amiază am intrat în cofetăria aflată vizavi de bloc şi am cerut un platou cu prăjituri din vitrinele pline ochi. Am schiţat totuşi un zâmbet complice, de parcă într-adevăr apelasem la nişte relaţii pentru a pune mâna pe asemenea delicii.
Fără a mai aştepta vreo invitaţie, Florentina se puse pe mâncat şi nu se opri până nu dădu gata tot platoul cu prăjituri. O priveam cum le înghiţea una după alta şi mă întrebam îngrozit cum va trebui să procedez în cazul în care i s-ar fi făcut rău. Nu a păţit însă nimic. În plus, însoţea fiecare îmbucătură cu o înghiţitură de şampanie din paharul pe care şi-l tot reumplea singură până când goli sticla.
În mod curios, ochiul abătut de la axa normală se schimba, era când dreptul, când stângul, aşa că cel puţin aparent mă privea ba dintr-o parte, ba din alta.
Terminând prăjiturile şi şampania, Florentina se ridică din fotoliu, merse la bucătărie, se auzi pocnetul frigiderului închis, iar ea se întoarse dezamăgită (mi s-a părut) pentru că nu mai găsise nimic în el. Prăjituri, adică, pentru că foame propriu-zis nu părea a-i fi din moment ce nu se atinsese de aperitive. Ţinea însă în mână ca pe un trofeu sticla de Chivas Regal din care mai era puţin peste jumătate.
– Dar te răsfeţi, zise, şi, văzându-mi intenţia de a mă scula din fotoliu şi a aduce două pahare adecvate, continuă: nu te deranja, ştiu foarte bine de unde să le iau.
Deruta mea crescu şi mai mult. De unde Dumnezeu ştia femeia asta pe care o vedeam pentru prima dată, unde se aflau lucrurile din casă? Din casa mea? Sau te pomeneşti că ea avea totuşi dreptate? Adică ea să fi fost proprietara apartamentului iar eu un simplu chiriaş temporar? Că doar aşa reieşea din contractul pe mi-l vârâse sub nas şi pe care îl citisem literă cu literă. Bine, dar asta era total neverosimil! Ştiam bine că aveam în cartea de identitate adresa de aici, iar pe undeva trebuie să fie şi actul de cumpărare a apartamentului. Mai puteam la o adică aduce martori, vecinii mă cunoşteau şi n-ar fi fost nici o problemă să depună orice mărturie care mi-ar fi fost favorabilă şi aşa mai departe. Atunci, ce se întâmpla? De unde siguranţa femeii că e casa ei? De unde avea habar şi cum ajunseseră acolo de unde le luase ea, caseta cu bani şi acel contract de închiriere care desigur era un fals? Poate că nu era decât o hoaţă care intrase în apartament cât eu fusesem plecat de acasă şi plantase cutia cu bani şi contractul, ca şi alte lucruri pe care să le scoată la iveală cu nonşalanţa şi firescul proprietarului. Dar, iarăşi: de ce ar fi făcut-o?
Florentina reveni cu două pahare joase, cu gura largă şi fundul gros de un deget şi jumătate şi turnă fără milă whisky în ele.
– Ne-am cam occidentalizat şi am uitat de neaoşa ţuică, zise cuprinsă de o veselie subită.
Am ridicat vinovat din umeri, uite că ţuică nu aveam, şi nici nu ştiam de unde aş fi putut face rost, căci din magazin nu m-aş fi încumetat să cumpăr. Poate doar să fi dat o fugă pe undeva pe la ţară, dar şi acolo cred că trebuia să ştii bine de la cine cumperi.
– Dar e bun şi ăsta, continuă Florentina arătând spre sticlă, chit că nu ştiu cât din ce scrie pe etichetă e adevărat, din moment ce mai tot e îmbuteliat la noi, pe te miri unde.
Bău jumătate din pahar ca pe bere, apoi se ridică.
– O să mă duc să fac un duş şi să iau apoi ceva ca lumea pe mine.
Nici nu îndrăzneam să deschid gura. Eram sigur că avea ceva îmbrăcăminte pitită şi aia pe undeva. Nu ar fi fost exclus ca după duş să apară într-o ţinută de bal.
Florentina intră în dormitor, de unde răzbătură câteva zgomote de uşi şi sertare deschise. La puţin timp se auzi pornind centrala aflată în bucătărie. Dăduse drumul la apă caldă.
Am luat o gură din băutura care însemna maximum din cât îmi puteam permite să cumpăr o dată pe an şi aşteptam să se întâmple ceva, eventual să mă trezesc din vis, sau toată aiureala asta să se termine până la urmă, oricum, într-un fel sau altul, dar numai să se termine odată.
Duşul Florentinei se prelungea.
Am băut restul de whisky şi mi-am reumplut paharul. L-am băut tot, de nervi şi am mai turnat un pahar. Sticla aproape se golise.
Mai mult de-al dracului am băut şi restul, ca să nu mai rămână nimic şi pentru ea când va ieşi din baie. Şi ca să fie treaba rotundă, i-am băut şi paharul ei. Încet, încet de la alcoolul băut cam repede şi în exces, am ajuns să nu mă mai gândesc la bizareria pe care o trăiam de vreo două ore. Chiar mă simţeam bine şi o aşteptam aş zice cu nerăbdare pe Florentina ca să pălăvrăgim despre una, alta.
La un moment dat s-a auzit centrala oprindu-se. În sfârşit, terminase cu îmbăiatul.
Privindu-mi ceasul am văzut că treaba asta durase aproape o oră. Şi totuşi, nu prea simţisem trecerea timpului, decât în primele zece, cincisprezece minute şi-mi dădeam seama că au fost momente când uitasem de ea şi chiar şi fâşâitul apei nu-l mai percepusem.
M-am întrebat cu ce o voi mai trata după ce îşi va face apariţia. Într-o clipă de însufleţire m-am hotărât să cobor până la market-ul aflat la parterul blocului, de unde să cumpăr ceva ce se preta acestei nopţi deosebite. În mod normal era non-stop, şi precis nu eram singurul tip nechibzuit care rămânea în pană de nişte băutură, ţigări sau mai ştiu eu ce, nemaivorbind că patronul ar fi putut merge la profit maxim, crescând preţurile cât voiau muşchii lui că n-ar fi cârâit nimeni. Ştiam că avea o gamă largă de băuturi şi de asemenea tot feluri de prăjituri ambalate şi chiar torturi. Cât or fi de bune, asta nu mă interesa în acel moment.
Am tras o scurtă direct peste cămaşă, mi-am încălţat ghetele şi am ieşit din casă fără a face cel mai mic zgomot. Am închis uşa cu cheia şi am luat-o pe scară în jos sărind ca-n tinereţe câte două, trei trepte.
Am constatat că ningea. Dar ningea serios, „ca în abecedar”, cum se obişnuia să se repete, obstinat în reportajele radio-tv la apariţia primilor fulgi de nea. Deja zăpada se aşezase de vreo cinci centimetri. Era şi destul de frig şi-mi părea rău că nu-mi pusesem ceva pe cap.
Magazinul non-stop era închis, deşi pe cartonul de la intrare era scris contrariul.
Am privit în lungul străzii încercând să-mi amintesc pe unde mai era vreun butic ceva, şi am pornit-o la întâmplare. Poate urma să întârzii puţin, dar nu aveam de gând să mă întorc acasă cu mâna goală.
Am ajuns relativ repede la un alt „non stop”, nici acesta nu era deschis. În fond, era noaptea de Anul Nou. Da, mi-am zis, nu cred că am şanse să găsesc ceva deschis.
Am pornit-o totuşi mai departe.
La un moment dat m-am întâlnit cu un grup de cheflii care nu m-au lăsat în pace până nu am băut cu ei în cinstea noului an pe care mi-l doreau mai bun decât cel trecut şi cu mult noroc în dragoste şi bani, ceea ce le-am urat şi eu. Bărbaţi şi femei, deopotrivă mangă şi cu o bună dispoziţie scăpată de sub control îmi strecurau în mână ba o sticlă de vin, ba una de whisky, coniac şi chiar bere. Inclusiv ceva ce nu am ştiut ce era. Am fost nevoit să trag şi câteva fumuri dintr-o ţigară subţire de foi. Noroc că ofertantul n-a observat că nu am lăsat fumul să ajungă în piept, pentru că ceva îmi spunea, după veselia anormală a tipului că ţigara aia nu era tocmai în regulă. M-am trezit şi cu câteva pupături, ba o tipă având pe ea un cojocel descheiat luat direct peste sutien, îmi vârî cu viclenie şi multă abilitate limba în gură şi mă prinse cu o mână „din faţă”, îndepărtându-se imediat cu o expresie de nedumerire pe chip.
Cu greu am scăpat din strânsoarea lor, la un moment dat crezând chiar că nu voi mai putea ieşi din cercul pe care-l făcuseră în jurul meu, lăsându-mă târât de parcă m-ar fi prins cu un magnet. Unii dintre ei sugerară să joace periniţa, că şi-aşa nu se mai dădea de ani buni la televizor, unul dăduse tonul la „Treceţi batalioane române, Carpaţii” şi câţiva deja urlau „Aşa beeeeu oameniiii buni…” Erau atât de luaţi de alcool încât nimeni nu mai ştia ce vorbea cel de lângă el şi nici nu-l interesa.
Abia după ce au dispărut mi-am zis că aş fi putut să-i întreb dacă nu aveau vreo sticlă în plus, cu orice ar fi fost, ca să nu mai zic că aş fi putut să o opresc cu de la mine putere fără a-şi fi dat seama. Am alergat după ei dar nu i-am mai prins din urmă şi nici auzit. Se topiseră.
Odată rămas singur mi-am dat seama că nu aveam idee unde eram, în lipsa unui reper identificabil; nu recunoşteam absolut nimic din zona în care mă aflam.
Am mai mers câţiva paşi pe urma lor, m-am oprit, m-am învârtit, am luat-o pe o străduţă care era o fundătură şi m-am întors în locul de unde plecasem. Nu avea rost să mă mai uit la ceas, cred că rătăceam pe străzi de vreo două ore.
Chiar să nu recunosc nici o clădire, nici un edificiu?… Nu mi se mai întâmplase. Parcă ajunsesem prin cine ştie ce întâmplare obscură într-o localitate cu totul străină. Am rămas nelămurit în loc, minute întregi, simţind cum zăpada care cădea din ce în ce mai deasă şi mai grea mă acoperea cu un rând de haine albe şi reci.
Nu aveam nici o opţiune cât de cât sigură de a o lua într-o direcţie sau alta, aşa că m-am lăsat în voia paşilor. Care m-au purtat foarte repede fix până în dreptul blocului meu, de parcă aş fi fost îndrumat de un GPS neştiut şi nevăzut, silenţios, asemenea unei rândunici călăuzite spre cuibul său.
Am ajuns în faţa apartamentului fără a fi reuşit să încropesc în minte o explicaţie pentru lunga mea absenţă de acasă. Ei, şi? Prea mari obligaţii în sensul ăsta nu aveam.
Cheia băgată în broască nu se mişca nici în dreapta, nici în stânga. Am încercat s-o forţez de câteva ori, nici vorbă. Am sunat, deşi tocmai lucrul ăsta voisem să-l evit.
Dinăuntru se auziră nişte papuci lipăind pe gresie.
– Da, imediat. Cine e?
Am recunoscut vocea Florentinei.
– Eu sunt, Cristian.
– Care Cristian? întrebă ea, ceea ce mă enervă.
Mi-am zis că poate îmi uitase prenumele, dacă tot zicea că mă cunoaşte.
– Anghel…
Un drăcuşor din ureche îmi şopti: „chiriaşul…” dar nu i-am dat atenţie. Dacă aş fi putut i-aş fi administrat mai degrabă vreo două.
– Aha!…
Florentina voia să mă fiarbă puţin. După aproape un minut de aşteptare am auzit zgomot de cheie răsucită. Aşadar, uşa era încuiată pe dinăuntru, dar cu altă cheie. Schimbase între timp şi broasca? În fine. Important era să mă văd înăuntru şi le vom lămuri apoi pe toate.
Florentina apăru în conturul uşii postându-se astfel încât să fie clar că nu doar eu, ci nimeni altcineva nu era binevenit. Avea pe ea o pereche de jeanşi crem şi un tricou alb mulat pe un bust ca sculptat. Îşi desfăcuse părul (mai devreme îl avusese prins?) care-i bătea cu vârfurile umerii uşor arcuiţi şi fragili. Nu apucase să se machieze. Sau poate nu avusese inspiraţia să-şi aducă trusa, am gândit ironic. M-a privit încruntându-se de parcă o orbea o lumină puternică. Ori voia să pară că nu mă vedea bine.
– Vă rog? întrebă. Vă pot ajuta cu ceva?
Am simţi ca o lovitură în moalele capului Gluma mersese prea departe. Femeia asta neobrăzată trebuia să primească o lecţie s-o ţină minte. Şi asta cât mai repede. Poate trebuia să i-o fi administrat chiar mai devreme. Uite cum se adeverea vorba aia cu facerea de bine.
– Cred că glumeşti!
– Ce facem, ne tragem de şireturi, domnule? Dacă nu vă supăraţi, aş vrea să vă îndepărtaţi de uşă până nu sun la poliţie.
Şi dădu să închidă uşa. Am blocat-o cu piciorul şi i-am făcut vânt impertinentei care căzu grămadă cu un ţipăt înfundat. Am închis uşa în urma mea şi am trecut peste femeie ca şi cum sărisem un şănţuleţ. În bucătărie am băut un pahar cu apă, apoi am deschis frigiderul mai mult din reflex pentru că ştiam că nu voi găsi nimic în el. O făcusem ca să fac ceva. Pe masă, Florentina adusese sticla goală de whisky terminată de mine, pe cea de şampanie golită de ea şi platoul pe care fuseseră prăjiturile. În chiuvetă, pregătite pentru a fi spălate, patru pahare: două de şampanie şi două de whisky.
În drum spre sufragerie am privit-o pe Florentina care dădea semne că începe să-şi revină. Nu părea să se fi lovit prea tare.
Mă gândeam că în sufragerie voi găsi platoul cu aperitivele râncede, dar aici mă aştepta o surpriză uriaşă. Pentru că aceea nu era sufrageria mea. Mai precis, era altfel mobilată şi nu recunoşteam nici un obiect care să-mi aparţină. O altă marcă de televizor şi mult mai mare. O altă canapea (mai scumpă!). O masă extensibilă desfăcută parcă în aşteptarea musafirilor şi patru scaune pe laturile ei. O mică vitrină plină cu pahare şi ceşti de toate felurile care nu existase vreodată. După cum şi câteva rafturi suspendate pline cu cărţi aşezate într-o dezordine studiată. Câteva tablouri mici (reproduceri) de care iarăşi nu aveam cunoştinţă. Când avusese timp Florentina să facă toate aceste modificări? Deşi, nici nu ştiam de ce mă întrebam, lucrul acesta ar fi fost imposibil.
Florentina rămăsese întinsă pe gresia de pe hol. Gemea şi-şi dusese mâna la cap. Nu păţise nimic grav, aşa că am lăsat-o acolo.
Am urcat o scară nu prea lungă şi am pătruns în dormitor unde am avut o nouă surpriză. Dacă surpriză înseamnă să intri într-o încăpere familiară, a ta, pe care o regăseşti aşa cum ai lăsat-o în urmă cu câteva ore. Toate lucrurile erau la locul lor. Acelaşi pat, acelaşi şifonier cu uşi glisante, rămase deschise aşa cum le lăsase Florentina după ce se suise pe taburet ca să ajungă la rafturile de sus, aceeaşi aplică în mijlocul tavanului şi aşa mai departe.
Cuprins brusc de o bănuială care-mi dădu fiori, am mers la baie şi am deschis uşa.
Aşa cum mă aşteptam, aceasta arăta total altfel decât cea a mea. Oglinda avea o formă ovală şi ocupa cam jumătate de perete, în locul căzii era o cabină de duş cu o sumedenie de funcţii, poliţa de deasupra chiuvetei era plină de tot felul de farduri, rujuri, parfumuri, creme, tuburi, piepteni şi alte chestii de toaletă feminină, în locul caloriferului de fontă se afla unul vertical pe care erau aşezate la uscat prosoape pe care nu le recunoşteam, vasul de wc avea altă formă şi culoare, iar alături se afla un bideu. Întreaga baie părea de două ori mai mare decât „cealaltă”.
O durere surdă îmi transformă capul într-o oală sub presiune în care simţeam cum îmi fierb creierii. Aveam nevoie urgentă de nişte analgezice, dar în baie nu am văzut (să zic „evident”?) dulăpiorul meu cu medicamente.
Am coborât scara, am traversat sufrageria şi am ajuns lângă Florentina care se ridicase în şezut şi stătea rezemată de perete de parcă se odihnea. Părea încă năucă după căzătură. Am privit-o fără pic de compătimire. Nici acum nu m-am gândit că acea căzătură pe care i-o provocasem ar fi putut să-i fie fatală.
Aveam s-o mai las puţin acolo unde se afla şi dacă voi vedea că nu se putea ridica prin forţe proprii, abia atunci îi voi întinde o mână de ajutor. După care va urma discuţia lămuritoare. Mai lungă sau mai scurtă. Acum voiam s-o întreb dacă are nişte calmante fiindcă de dureri îmi venea să-mi smulg capul.
M-am lăsat pe vine şi am privit-o fix în ochi, neştiind dacă mă vedea sau nu şi nu cumva trebuia să-mi mişc puţin poziţia capului. Nu suferise nici un traumatism, cel puţin unul vizibil, deşi nu era exclus să fi făcut un cucui. Am prins-o de mână. Mâna ei era moale ca o cârpă.
– Te rog frumos, ai cumva ceva pentru dureri de cap? Că în baie nu e dulăpiorul de medicamente.
Florentina flutură un zâmbet chinuit, părea că se gândeşte la ceva, eventual încerca să-şi aducă aminte unde ţinea medicamentele şi dacă avea ceva pentru cap.
– Pentru că nu înţelegi că nu eşti în casa ta! De-aia nu-ţi găseşti nenorocitul de dulăpior. Idiotul dracului!
Şi zicând asta îşi desprinde mâna din a mea şi mă lovi puternic în faţă.
Mâna ei ce păruse atât de fragilă avu forţa unui baros.