Printre marile mistere ale lumii – și, pe deasupra, și complicate – se află și ceea ce numim Legea compensației universale, una dintre uzanțele prin care realitatea își asigură un autoreglaj fin, îndepărtând astfel apariția celui mai amenințător pericol al speciei și societății umane: alunecarea în extremă. Organismul legic universal are mijloacele sale ascunse, resorturile sale secrete, prin care sunt domolite, atunci când apar, excesele. Sunt patinate asperitățile, polisate rugozitățile, șlefuite asprimile, readucând sistemul în limitele măsurii. Din păcate, azi omenirea se găsește într-un teribil impas.
Cunoaștem cu toții din narațiunea legendară antică faptul că lipsa de măsură a fost unul dintre păcatele mortale ale Olimpului ce a provocat nu puține turbioane epice cu final imprevizibil. (NOTĂ: Tot această lege a măsurii, pe care latinii au chintesențializat-o în faimosul dicton: Est modus in rebus, acest ucaz nescris al Instanței Supreme, această rânduială, care, în logica politică (atunci când presupunem și așa ceva!), se numește checks and balances, se simte și la nivel lingvistic, vocabularul căutându-și în permanență un factor de cumpănire. De pildă, construcției „lipsă de măsură” i s-a născocit imediat un pandant: „asupra de măsură”. Altfel spus, unei elipse i se așază alături – la compensație – o situație de dimpotrivă, abundență!)
Toți specialiștii (din toate domeniile) sunt de acord că astăzi lumea se află la răspântie, într-un punct de inflexiune. La climax-ul unei crize de sistem. Vechile temeiuri antropocentrice ale societății – după secole și milenii de funcționare dacă nu perfectă, măcar normală a acestora, cu verificări severe din timp în timp și, uneori, în situații de aventurism istoric grav, cu deconturi și note de plată impecabil calculate – acum sunt zguduite serios.
Una dintre supapele cele mai sensibile prin care se temperează ieșirile aprige de pe făgaș ale acestui agregat complex și care, totodată, îndepărtează vibrațiile negative, este Arta. Dar nu toată, nu arta în accepțiunea sa globală (și globalistă!), nu arta ca obicei meșteșugăresc, nu arta ca îndemânare, ca abilitate, ca dezmăț al năravului de a visa orice, fără nicio limită (aici intră în joc un tratament peratologic!). Ci Arta autentică. Certificată axiologic. Esențializată prin valoare. Când și când – de fapt, exact atunci când pare că nu se mai poate – Arta devine actant social și ordonator spiritual. Și trece la un intens proces de reglare, de purificare a realului. Revelând, prin fulgurațiile sale epifanice, puternic iradiante, zăcăminte de sacru, până atunci ascunse. Ea, Arta, revalorizează, astfel, aceste straturi din ființa interioară a Spiritului, ca niște fluide energetice, pe care le aduce la suprafață și le pune în circulația sângelui din organismul beteag al societății. Acestea sunt virtuțile terapeutice ale sacrului…Scuzați lungimea netemperată a intro-ului!
În ce ne privește, toată lumea este de acord că societatea românească se află, din nefericire, într-o criză identitară. Reluând un clișeu narativ-paremiologic popular: nu știe de unde vine, cu ce se ocupă și încotro se duce. De venit, poate că ar cam mai ști ea (există strămoși, pionieri, premergători, antemergători etc.) de unde vine, dar de știut încotro se îndreaptă, în ce direcție trebuie s-o apuce – habar n-are. Lipsa oricărui element previzibil (măcar premonitoriu!), absența oricărei proiecții și a oricărui proiect societal, măcar unul minimal, apoi haosul și incoerența, impredictibilitatea evoluției societății – au activat Arta și au împins-o, sub toate formele și cu toate speciile ei, să iasă din umbră și să-și asume rolul de panaceu. Pe cât posibil, prin nuanțele sale care țin de sacru.
România își resuscită substraturile artistice de sacru prin operele câtorva dintre exponenții ale căror nume înșirate, chiar dacă numai câteva, fac ca spațiul să devină insuficient; de la Silviu Oravitzan, Ștefan Câlția, Sorin Dumitrescu, Silvia Radu sau Marin Gherasim, până la Alin Gheorghiu, Vladimir Zamfirescu, Horea Paștina și cu întreg Grupul „Prolog” (Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Constantin Flondor, Christian Paraschiv, Mihai Sârbulescu). Sigur, din această înșiruire lipsesc „cei absenți”, pe care sfânta omisiune a memoriei i-a luat sub aripa sa necruțătoare. Drept care, le cerem îngăduință și iertare!
Dar, să ne întoarcem la „Universul Oravitzan”, acolo unde vorbim de sacrul sevastiesc.
Intenționat am folosit forma învechită a adjectivului „împărătesc”, pentru că artistul timișorean poate fi asemuit, fără să greșim, unui adevărat „bazileu” al semnelor. În toamna anului trecut, orașul l-a cinstit nu doar cu titlul de „Cetățean de Onoare”, însă i-a oferit în dar un „spațiu” (de opt încăperi) în incinta Muzeului Național al Banatului (Bastionul Maria Theresia), deschis permanent vizitatorilor. Un spațiu care poartă numele marelui artist: Spațiul Oravitzan, în care bine-cunoscutul artist a adunat la un loc, ca într-un creuzet magic, cele mai reprezentative lucrări ale unei osteneli de peste șapte decenii. Printr-un transfer magic, acel spațiu se deposedează de toate atributele sale civile și devine unul sacru. E foarte greu să faci o asemenea transformare, fiindcă ea nu mai ține de niște parametri fizici. Nu mai e fizică, e metafizică. Peregrinarea prin cele opt săli spațioase, în care Oravitzan însuși și-a ticluit, ca să zicem așa, scenografia, este de fapt, un parcurs inițiatic, o intrare în magicul crucial. Cruci modelate prin jocul luminilor, împletituri în fir de aur ce creează simbolul hristic asemeni unei coloane a infinitului, de pe care sângele mântuitor nu se transformă în întunecatul teluric, ci în explozie de lumină, brațe de cruce, care, asemeni unor coroane de lumină, poartă numele prietenilor artistului, boabele de grâu dintre crucile create de artist sau steaua lui David, care se înfrățește cu crucea și cu simbolurile creștine.
Poate că insistența autorului asupra viziunilor sale apăsate pe simbolul Crucii transcende primul nivel al percepției (racordul rapid cu Noul Testament!) și încearcă să ne coboare lent într-un joc secund mai pur, în circulația acestui simbol în lumea pre-creștină sau, mai exact, înainte de nașterea lui Iisus. Știut fiind că de-abia în sec. IV, Biserica Creștină acceptă ca simbol central al ei Crucea. Aur, lemn, culoare (acel albastru heraldic, ce se trage din Cer sau roșul cinabru, care sugerează sângele ca simbol cristic), stranietatea Crucii văzută din toate unghiurile ochiului (Oravitzan depășește aici regimul totemic și plasează simbolul într-o formă nouă, modernă, de pan-sacralitate!), instalațiile derutante (Crucea cu brațe egale întinsă pe jos, având în mijloc, la intersecție, potirul de aur, iar, în interstițiile ei, grâu parcă vărsat din mâna lui Dumnezeu, simbolizând germinația sacrului și continuitatea vieții!), tablourile din prima perioadă, când încă nu-și pusese pe umerii hieratici ai imaginației sale hlamida împărătească a sacrului – așa s-ar mai putea descrie fugar această expoziție. Sau, altfel spus, legitimizarea: sacrului împărătesc.
„Toate aceste lucrări – a remarcat cândva Mitropolitul Banatului – au fost făurite cu migală la umbra luminii lui Dumnezeu, la care a stat, a dăltuit și a pictat Silviu Oravitzan. El ne face, astfel, o sfântă chemare, în această catedrală a luminii: Îndrăzniți, lumina nu doare!”.
Parcurgând retrospectiv Spațiul Oravitzan, dincolo de emoție și de un fel de sfiiciune aidoma unei transfigurări, îți rămâne percepția, culcușită adânc în memorie, a unei ieșiri din teluric, susținută concomitent de o suspendare a timpului. Efectul lor este, la finele parcursului, o stare de năuceală, de buimăceală, după care, multă vreme se instalează în memoria spirituală o perplexitate liniștită, chibzuită ca o stare ataractică binefăcătoare. Explicația este că fuseseși supus unui experiment extrem de interesant și de atrăgător de alteritate, intraseși într-o călătorie într-un spațiu paralel și în bucla unui timp antitetic. Acolo unde, în cercul misterios al acestei alte lumi, s-a zămislit lumina.
„Opera lui Oravitzan, în întregimea ei – scrie undeva Basarab Nicolescu – este o liturghie a sacrului, iar această liturghie se petrece în noi prin lumina Terțului Ascuns.
Deși Crucea este simbolul fundamental al universului semantic al lui Oravitzan, prin care artistul (dar poate că mai bine i s-ar spune Revelatorul!) își sprijină argumentele luminii (nu te poți sătura de meditațiile sale vizuale: Cărări de lumină, Ploaie de lumină, Noduri de lumină etc.!), aceasta nu înseamnă că ea, opera lui, este o marcă teologală circumscrisă strict arealului creștin-ortodox. Lumina te poate înghiți. Și astfel, el, privitorul, să nu mai fie el. Ci să dispară ca entitate individuală și să devină opera lui, a Marelui Artist, Demiurgul. Zice Oravitzan undeva: „Un artist atunci începe să lucreze: când lumina lucrează în el și devine un bun conducător între unu și multiplu, între lumina cea dintâi și multiplul ei, care suntem noi, între lux (lumină) și lume”. (NOTA BENE: Mi-a povestit o prietenă, artistă cunoscută, o întâmplare pe care tind s-o cred, nu fără însă să resimt oarecari frisoane doar amintindu-mi-o. Așadar, lucra la un tablou. Se afla la momentul în care termina de definit un înger. Un înger cu rol, firește, important, în economia epică a tabloului. Și urma să ia o pauză, lăsându-l, cum se spune, neterminat. Dar, în clipa în care a dat să se ridice de pe scaun, a constatat uluită că nu poate. Că ceva o țintuia locului. Ceva nu-i dădea voie. Ceva îi refuza mișcarea. Crezând că e o simplă întâmplare, a mai încercat o dată. Dar tot fără reușită. Atunci, s-a întors și a revenit la lucrul tabloului. Condusă parcă de o energie stranie, mâna a izbutit, din numai câteva pensulații, să termine de realizat îngerul. Îl trecuse, cum s-ar zice, în real. Îl scosese din desfigurat în figurat. Și tot în clipa aceea, când a lăsat pensula jos, pictorița s-a ridicat de pe scaun. Lejer, firesc, natural, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat… De fapt, îngerul își ceruse dreptul la viață.)
Însă Universul Oravitzan nu se termină aici. El continuă cu încă două străluciri, pe care mi le-a descoperit însuși artistul, într-o minunată peregrinare, în timpul ultimei întâlniri cu el acolo, în iarna trecută. În „orașul de pe Bega” tocmai se încheiau festivitățile Capitalei Culturale Europene, en fanfare cu spectaculoasa expoziție Brâncuși, de la Muzeul de Artă Timișoara.
Prietenul meu m-a condus mai întâi la ICAM(!). Ce-i aia ICAM? Este Institutul de Cercetări Avansate asupra Mediului, de pe lângă Universitatea de Vest, o nouă construcție cu 60 de săli și laboratoare, unde vor activa colectivele de cercetători și studenți cu analize și observații asupra mediului și a schimbărilor climatice. Cea mai impresionantă sală, aula institutului, beneficiază de un element de imagine absolut inedit, semnat tot de artistul Silviu Oravițan. Fundalul uriașei săli este acoperit de o lucrare pe care, privind-o ai impresia unei bolți cerești ce se deschide și se prelungește dincolo de spațiul finit al încăperii. O frescă – dacă se poate spune așa – pe un fond de un bleu celest, aflat în rezonanță cu pete de auriu, roșiatic, verde, indigo sau brun, pe care sunt aplicate formațiuni geometrice formate din așezarea foarte exactă a unor cruciulițe abia vizibile, cu brațe egale, colorate. Lucrarea este alcătuită din 48 de panouri mari, de 2 x 2 m, perfect alăturate, pe care jocurile de culori (bleu, bleumarin, auriu, roz, brun, verde) creează de departe o unitate de privire omogenă, aflată în acord perfect cu peretele de un bleu paradiziac. Este aceeași senzație pe care trebuie că o are un astronom, atunci când privește cosmosul printr-un telescop puternic: miriade și miriade de stele în irizări și concentrări cromatice nebuloase, ca niște pânze de lumină de o policromie năucitoare.
Nu mai spun că întreaga lucrare din aula ICAM se transformă și capătă alte conotații vizuale, atunci când soarele pătrunde pe ferestrele laterale ale aulei, învelind-o într-o lumină ireală. De fapt, aici, în acest punct astronomic și, totodată, magic, voia să ajungă artistul cu lucrarea asta, fără să fie neapărat un manifest (nu e chiar o exagerare dacă uzăm de termenul ecologist, din păcate atât de tocit în zilele noastre). Programatic sau nu, ecologismul subiacent al extraordinarei strădanii artistice a lui Silviu Oravitzan poate fi înțeles și ca o proclamație pentru curăț(en)ie. Artistul reușește să atingă curăția luminii, pe care o descompune în fotoni îndumnezeiți, unitățile ei de bază. Iar crucea cu brațe egale este, de fapt, echivalentul fotonului.
Tot despre fotonii îndumnezeirii e vorba și în altă lucrare a maestrului Silviu Oravitzan, aflată, de astă dată, la sediul Mitropoliei Banatului și Arhiepiscopiei Timișoarei. Acolo, separat de clădirea oficială și după biserica veche din curtea Mitropoliei, s-a construit o sală pentru întrunirea sinodului. O sală extraordinar de modernă, cu sistem de microfoane, cu plasmă ce se coboară din tavan (deși, tot pe tavan se află și icoana lui Iisus – cum s-or acomoda cele două sisteme, numai Dumnezeu știe! – icoană însă ce poate fi descoperită – aici e marea dibăcie – numai dacă privirea se îndreaptă în sus, așa cum și trebuie într-un lăcaș de cult…în fine!), cu un mobilier rafinat și, în general, cu toate utilitățile necesare unei adunări cucernice.
Surpriza cea mare survine însă atunci când, odată intrat, privești în dreapta. Acolo unde, incredibil, în loc de zid, se află un perete de lumină (sic!). Pe lungimea totală a sălii și pe toată înălțimea până la tavan a fost construit un vitraliu. Un vitraliu complex, al cărui autor este artistul Silviu Oravitzan, care, la rugămintea mitropolitului Ioan Selejan, a acceptat această provocare fabuloasă: ca o latură a sălii să fie, de fapt, un imens vitraliu, adică un perete de lumină. Dar minunea (care i-a luat artistului aproape un an de muncă și de supraveghere a lucrărilor de montare) nu se oprește aici. Așa cum se știe, un vitraliu este alcătuit din fragmente de sticlă de diverse culori, dar cioburile sunt plate. Prin care trece lumina și atât.
Silviu Oravitzan a venit cu o altă idee: bucățile de sticlă (sunt mii, căci fiecare are latura de – cred – 5 cm!) nu sunt plate, ci sunt, de fapt, prisme. Ca niște trunchiuri de piramidă miniaturale. Prisme decupate perfect, polisate perfect (mi-am amintit pe loc de Spinoza și de lentilele lui), perfect transparente și, detaliul cel mai interesant, asamblate perfect de forma unei cruci cu laturile egale. Și, bineînțeles, în diferite culori (galben, portocaliu, alb, bleu). Efectul este, trebuie să mă credeți, colosal.
Am prins o minune, o după-amiază fantastică, cu soare împlinit, aflat în plenitudinea sa, ca un uger uriaș de lumină aurie, ce cotropea cu razele lui acest perete magic. Și m-am așezat exact acolo, chiar în centrul „mesei de prezidiu”, unde lumina se refracta prin miile de prisme ale vitraliului (unele galbene, altele albe, prin care se zărea bisericuța, dar multiplicată(!), căci nu se putea obține o imagine unică). Am fost acoperit pe loc cu o mantie de lumină multicoloră, transparentă, caldă ca un gând de închinare. Crucile alcătuite din prisme preluau lumina, o despleteau, o descompuneau până la stadiul de foton, apoi o topeau și o răspândeau în încăpere printr-o infinitate de curcubeie. În acel moment, fotonii îndumnezeiți mă înveleau în lumină, astfel că transfigurarea a avut loc pe neștiute: într-o clipă – o clipă din eternitate – m-am descompus, devenisem parcă o ectoplasmă, o ființă eterică plutind în roiul de particule. Eram eu însumi lumină. Suferisem o fotonastie. O helionastie. Devenisem lumină din lumină. Mă topisem și pentru o clipă ajunsesem o fărâmă din Lumina Dintâi. Păstrez câteva fotografii prețioase ale miracolului acela, pe care mi le-a făcut însuși artistul-magician… Călătoria se terminase.
Unul dintre cele mai luminate spirite ale Bisericii noastre, Bartolomeu Anania, spunea despre Silviu Oravitzan: „Eu cred că arta lui Oravitzan are o funcție liturgică tocmai prin prezența luminii, la fel cum spune Arghezi: De sus de tot, o rază aurie ia parte’n bolți la Sfânta Liturghie. […] Ceea ce nu suntem în stare să vedem prin ochii trupului putem vedea prin credință, iar arta lui Oravitzan se adresează retinei interioare. Aș vrea să-i mulțumesc acestui artist al luminii din toată inima mea și a celor care vor avea sensibilitatea pregătită să îi recepteze opera.”