La Teatrul Nottara, în sala Studio, un spectacol demn de a fi văzut: Sonata de toamnă de Ingmar Bergman, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. O dramă de familie, aducând atmosfera întunecată din piesele lui Ibsen, fără a fi, totuși, la fel. Avem patru personaje, în fond două contează, mama și fiica, celelalte două, soțul fiicei și sora handicapată a acesteia, fiind doar un fel de cortină pe care se profilează conflictul dintre mama pianistă de succes și fiica, soție de pastor, al cărei orizont se mărginește la parohia din orășelul îndepărtat unde s-au stabilit.
Filmul din 1978 al marelui regizor le-a avut ca protagoniste pe Ingrid Bergman și Liv Ullman. Spectacolul de la Nottara le are în centru pe Victoria Cociaș, în rolul femeii de lume, vedetă, și pe Laura Vasiliu, fiica ce s-a simțit neglijată o viață întreagă, iar diferența între viața mamei și aceea a fiicei se resimte la o întâlnire târzie, când pianista catadicsește să-și viziteze fiica, sosirea sa fiind însoțită de obișnuitele amabilități și declarații pe care fiica le suspectează ca ipocrite.
De obicei, în lumea noastră, urmașii sunt cei care-și depășesc părinții, iar aceștia se simt cumva puși într-o inferioritate care, dincoace, în Sonata de toamnă, se inversează: mama e o femeie de lume, iar fiica rămâne în cercul său strâmt, din care începe să-și nutrească resentimentele față de mama sa.
Este, cumva, poate și un ecou îndepărtat din Pescărușul lui Cehov. Ca și acolo, mama este vedeta, dar situația e deosebită, fiul nefiind retras din proprie voință, ci din lipsa banilor și a relațiilor, pe care Arkadina le are, dat fiind talentul său de actriță. Desigur, este vorba de cu totul altceva în atmosfera nordică, ibseniană și bergmaniană, unde totul mocnește sub vălul conveniențelor, dar vălul se dovedește prea subțire și izbucnirea dă prilejul celor două actrițe să-și desfășoare posibilitățile. Dacă Victoria Cociaș își stăpânește stările, nuanțând pe măsură ce conflictul escaladează, ca să folosesc un termen din alte zone, Laura Vasiliu, în rolul fiicei, răbufnește de câteva ori, dificultatea e tocmai la controlul acutelor, nu doar la soprane sau tenori, ci, iată, și la actori. Înainte și după aceste două ieșiri ce ni s-au putut părea ușor scăpate de sub control, rolul Evei, fiica neglijată, este interpretat cu măsură, dând glas (dar nu acut) tristeții sale acumulate de ani și ani, din copilărie, când începuse să simtă că mama ei dă prioritate activității ei concertistice, în defavoarea copilului.
Dacă privim întreaga situație, totul stă sub semnul unor incertitudini, fiica handicapată nu poate vorbi inteligibil, iar pastorul nu e deloc sigur de existența lui Dumnezeu, păstrându-și un calm și o blândețe care învăluie scenele într-o aură de liniște și pace chiar în toiul celui mai acut conflict între mamă și fiică.
Spectacolul reușește ceea ce multe alte performanțe nu reușesc; deși este unul cuminte, cu decorul mic-burghez din alte vremuri, transformă cuvintele și mișcările de pe scenă în emoție care se transnmite în sală.
Traducerea semnată de Monica Andronescu (nu se specifică din ce limbă) curge firesc.
Regia: Alexandru Mâzgăreanu. Scenografia: Ștefan Caragiu. Distribuția: Charlotte – Victoria Cociaș; Eva – Laura Vasiliu; Helena – Sorina Ștefănescu; Viktor – Dan Bordeianu. Spectacolul pe care l-am văzut a avut loc mult după premiera de astă toamnă, în februarie.