Între cele mai ciudate texte ale lui Fernando Pessoa se află un grup de manuscrise și fragmente dactilografiate atribuite unui „heteronim” minor, cu apariție meteorică, Baronul de Teive. La începutul unuia dintre aceste fragmente apare precizarea că ni se prezintă „unicul manuscris” al respectivului autor, întrucât acest Barão de Teive urma să se sinucidă, nu înainte de a da foc tuturor celorlalte manuscrise ale sale plănuite să alcătuiască o adevărată operă literară, cu majusculă. Înainte de sinucidere, el redacta așadar numai textul ce explica gestul auto lichidării, prin care își recunoștea și ratarea, ca scriitor, precizând însă că același text explicativ era și un fel de didascalie „stoică” menită să reliefeze demnitatea sinucigașului, iar în subsidiar, probabil, să-l sfideze tocmai pe… Fernando Pessoa.
Tonul textelor grupate separat, însă găsite alături de mapa ce conținea textele pentru Cartea Neliniștirii, seamănă frapant cu proza acestui celebru „jurnal” iar faptul că un pasaj marchează, cel puțin pentru acea secvență, data redactării în 1928, an de producție intensă pentru jurnalul atribuit lui Bernardo Soares, ne îndreptățește să ne întrebăm de ce aceste fragmente nu și-au găsit și ele locul printre celelalte marcate uneori de Pessoa cu lapidara însemnare „L. do D.”? Probabil fiindcă aceste pagini sunt un manuscris aparte, nu tocmai un „manual” de inițiere în stoicism, nici fragmente dintr-un jurnal mai mult sau mai puțin confesiv, din cele care au alcătuit treptat Cartea Neliniștirii. Falsul tratat despre stoicism e mai degrabă menit să ateste prezența suplimentară a încă unui personaj, heteronim radical deloc dispus să negocieze cu absolutul, dar de o intransigență capabilă să îl pună chiar pe șeful familiei de heteronimi într-o situație stânjenitoare. Căci Pessoa însuși a produs toată viața lui mai degrabă fragmente de scrieri, și numai în trei cazuri le-a considerat cărți (mici plachete) de sine stătătoare, exclusiv de poeme, două în engleză și una în portugheză, publicate în timpul vieții. Heteronimul pare să-l întrebe pe Pessoa dacă o viață în care un autor a produs mai mult fragmente decât opere împlinite poate fi acceptată fără mustrări de conștiință. Iată că o variantă a personalității sale multiple, întruchipată de acest baron, devine exemplul sau ipoteza tulburătoare a distrugerii și sinuciderii, adică riscantul experiment prin care însuși Fernando Pessoa pare să se privească pe sine în oglinda neantului. Nu e de mirare că baronul e considerat doar ca o definiție, ca o „mutilare” a lui Fernando Pessoa, între celelalte heteronime, ipoteza unui personaj-autor ajuns la răscrucea supremă când ar trebui să ia în calcul și varianta extremă a distrugerii manuscriselor și a sinuciderii autorului. Dar, așa cum se întâmplă și în cazul altor heteronime, care la Pessoa derivă dintr-un curent de idei sau dintr-o doctrină filozofică, n-ar fi exclus să fi prezidat la nașterea meteorică a acestui baron vestigiile unei dezbateri între nominaliști și realiști, cu alunecare spre acel scepticism ce pretinde că accesul spre absolut ne este definitiv refuzat.
Din explicațiile care justifică cele două gesturi ale baronului rezultă o fastuoasă proză de auto-investigație ce ar putea contura, la o adică, concepția lui Pessoa despre stoicism. Dar ele pun în lumină, mai cu seamă, profilul și personalitatea bizară a acestui raționalist, și resemnat și ușor patetic, care pretinde că nu se lasă condus de simțuri în „cunoașterea intimă a vacuității oricărui efort”, ci numai de rațiune, deși în secret face apel la compasiunea cititorului.
Sinucigaș locvace, dar și ambiguu, foarte mândru de gestul final ce ar urma să-i asigure până dincolo de moarte demnitatea în fața propriilor sale limite, baronul trece așadar la fapte, face „efortul” de a acționa (în vreme ce un adevărat stoic s-ar rezuma doar să contemple, eventual, posibilitatea unei sinucideri). El dă foc textelor sale disparate, acumulate prin ani, întrucât le consideră iremediabil ratate, dar nu ezită să se expună ridicolului declarând patetic imposibilitatea de a mai fi realizată, în zilele noastre, orice „artă superioară” (din moment ce nu i-a reușit lui, se înțelege). Infatuarea lui n-ar fi tocmai pe gustul lui Fernando Pessoa, iată de ce acest exces de demnitate are și o nuanță caricaturală, poate tocmai ca să îl provoace pe Fernando Pessoa (cum el avea să fie provocat și de alți heteronimi ai săi, inclusiv prin afirmația că Pessoa rămâne cea mai fictivă variantă de autor din propria lui familie). Însă dacă visul de a realiza o Operă (cu majusculă) îl depășise pe acest Baronul de Teive, îndrăzneala de a visa la așa ceva trebuie să fie – ne lasă să credem același Pessoa – mai degrabă o trăsătură de romantic exaltat; iar personajul s-ar înscrie astfel în categoria celor „trei pesimiști” – Leopardi, Vigny și Antero de Quental – ironizați subtil de Pessoa ca „victime ale iluziei romantice” (în acest text separat cu care se încheie ediția portugheză, preluat și în ediția românească de față).
Așadar acest manuscris nu se putea integra în Cartea Neliniștirii fiindcă el lansează subsidiar întrebarea: de ce nu sunt destinate flăcărilor și paginile disparate care alcătuiesc tocmai Cartea Neliniștirii? Oare cei doi autori ai respectivei „cărți”, adică ajutorul de contabil Soares și Pessoa însuși sunt mulțumiți de aspectul fragmentar, chiar haotic, al cărții, oare o consideră Operă cu majusculă – iată posibila întrebare perfidă? Educația stoicului dialoghează în oglindă cu Cartea Neliniștirii amplificând acel proces de „mise en abyme” al scrierilor din cufărul familiei Pessoa, aruncând în discuție varianta anulării lor totale, deschizând așadar perspectiva teatralizată a neantului absolut când creația însăși e suspectată de vacuitate și nulitate.
Baronul se iluzionase că va realiza opera „pe care niciodată n-ar fi putut-o realiza”. Analist rece, el nu poate evita constatarea eșecului, dar de aici rezultă nu doar actul sinuciderii, ci și alte interesante observații și concluzii care țin de asumarea libertății. Sunt liber de orice determinism, pot hotărî să mă sinucid, sunt liber să o fac, declară baronul chiar pe la începuturile notelor sale, așa cum face bastardul român Lafcadio Wluiki, personajul lui Gide din Pivnițele Vaticanului, mai târziu, cel care ucide o persoană necunoscută, doar pentru a-și dovedi sieși că e liber în absolut, neinfluențat de nicio condiție exterioară. Aceeași paradoxală ipostază a libertății absolute, independentă de orice determinism, este și motivația secretă a stoicului (nu prea stoic) imaginat de Pessoa: sinucigându-se, baronul crede că își afirmă orgolios libertatea absolută, inclusiv una nocivă, transformând gestul acestei sinucideri în trăsătură de noblețe, care este tot un fel de „operă”. De fapt, retorica se autosabotează în ambele cazuri: Lafcadio nu se poate elibera de impulsul său de ucigaș, iar baronul rămâne dependent de idealul marii opere, care i se refuză. Cinismul personajului gidian, care nu se poate elibera și de dorința de a ucide, fie și numai pentru a-și demonstra libertatea, este însă absent din retorica Baronului de Teives. Prezentă este la el vanitatea de a lăsa o dovadă a „demnității” sale, prin această relatare despre împrejurările sinuciderii, plus ideea că prin sinucidere desăvârșește, cel puțin, „cadrul interior” al persoanei sale, de ratat complex, prezentându-ne „puținul adevăr” salvat din seria tuturor minciunilor posibile ale unei vieți. Să înțelegem oare că gestul sinuciderii răscumpără și echivalează opera literară mult visată? Baronul de Teives se sinucide sonor și, într-un fel, o face disprețuindu-i atât pe Soares cât și pe Pessoa care continuă, totuși, proiectul infinit al redactării jurnalului Cartea Neliniștirii. Astfel însuși Fernando Pessoa, cealaltă jumătate de heteronim care figurează ca autor al Cărții Neliniștirii, pare acuzat în subsidiar de lipsă de demnitate, din moment ce își continuă opera prolixă care umple un întreg cufăr cu manuscrise visând, în fond, la rândul său, să realizeze cândva Marea Operă.
În mod ciudat, se prefigurează tot ca „experiment” și imposibilitatea de a realiza o operă, adică blocajul în absolut, imposibilitatea imaginației de a finaliza un proiect, imaginația devenită infertilă tocmai fiindcă perfecțiunea visată a devenit o abstracțiune ce seacă vitalitatea. Există un paragraf tulburător în aceste fragmente, care ne duce cu gândul, de asemenea, la parabola textului ce se autosabotează prin exces stilistic, prin devitalizare – deci la celebrul pasaj camusian cu „iapa alezană”[1], care în concepția autorului ei, respectivul Grand, funcționar municipal în orașul blocat de ciumă, rămânea, din nefericire, doar o biată „aproximare” a marii opere, iar autorul ei nu va reuși să depășească formularea primei fraze, rămasă, ea, ezitarea repetitivă, tocmai fiindcă visează capodopera. Precum funcționarul veleitar de la Oran, baronul pessoan veleitar își imaginează că ar fi putut și el realiza, la o adică, o mare operă, dacă textul de bază ar fi fost deja conceput de altcineva, iar el să-l perfecționeze.
„Idei bruște, admirabile, exprimate parțial prin cuvinte intens adecvate – dar dezlânate, care ar trebui să fie cusute după aceea – edificându-se ca niște monumente; dar voința n-ar putea să le însoțească dacă li s-ar cere să meargă în pas cu estetica, nu să rămână în stadiul de paragraf pentru cine știe ce povestire posibilă… Sau pur și simplu doar câteva rânduri, care ar părea admirabile dar care, de fapt, pot fi admirabile numai în cazul în care de jur împrejurul lor s-ar afla deja scrisă și acea povestire unde ele ar figura ca momente expresive, ca niște expresii sintetice, ca niște legături…Câteva dintre ele erau vorbe de spirit, remarcabile dar de ne înțeles în absența textului care nicicând nu fusese scris.”
Evident că Pessoa nu se sinucide, iar prolificitatea lui de texte atribuite sieși sau altor peste o sută de autori fictivi reprezintă tocmai atitudinea unui stoicism vital, extrem de productiv, chiar împăcat cu soarta, ce relativizează permanent lucrurile, moderează speranțele și se ferește de excese, inclusiv de setea de absolut care l-ar putea conduce pe un individ la sinucidere. Pessoa degajează gestul teatral în discurs, iar variantelor sale existențiale le induce teatralizarea heteronimică. Setea de absolut va fi existat și la Fernando Pessoa, iar tânjirea după opera perfectă este probabil și explicația faptului că mai toate proiectele sale au rămas neîncheiate, sau în stadiul de a fi revizuite și completate. Inutil să ne întrebăm dacă Pessoa însuși va fi fost tentat vreodată de sinucidere (anumite pagini de jurnal din tinerețe stau mărturie despre o perioadă tulbure în biografia autorului, marcată și de un nihilism dizolvant, când un fel de exaltare negativă îl îndemna să practice scrierea automată, să „stenografieze” dialogurile lui cu morții, influențat probabil și de mania divinației ce caracteriza, între altele, estetica decadentismului). Însă abundenta producție de manuscrise din cufărul lui Pessoa dovedește că el credea în literatură și în posibilitatea „operei”; în comparație cu el, Baronul de Teive este o exagerare, o „mutilare” negativă în familia personajelor pessoane, chiar dacă în trăsăturile firii acestuia figurează și unele nuanțe ce definesc personajul real Pessoa: timiditate în raporturile cu femeile, spectrul imposibil al unei căsnicii, frustrarea recurentă de a nu reuși să se ridice la înălțimea stimei nutrite pentru anumite capodopere ale altora, dubiile permanente și crizele de identitate, dar și un fel de orgoliu afișat prin care Pessoa însuși se plasa într-o filiație de noblețe a spiritului, printre inițiații în misterele lumii accesibile doar unui număr restrâns de aleși. Educația Stoicului s-a completat până prin 1932 cu alte fragmente, unele dactilografiate, plasate de obicei în mapa unde creștea proiectul cărții lui Bernardo Soares, dar nu pentru a li se alătura acestora ci, probabil, în vederea alcătuirii unui tratat mai amplu, ca replică la Cartea Neliniștirii. Evident că ambele au rămas opere deschise, ca un elogiu adus precarității extrem de fertile, totuși, ce i-a îngăduit lui Pessoa să lase atâtea pagini memorabile, poeme, proză confesională, drame statice, scenarii de filme, scenarii polițiste, eseuri, proze fantastice, parabole și fabule, sau de scrieri ezoterice, prin care geniala lui moștenire e unică.
Într-o schiță de prefață compusă pentru opera lui heteronimică, Pessoa însuși stabilea o comparație între Baronul de Teive, Bernardo Soares și Álvaro de Campos, cel mai expansiv și mai revoltat heteronim din familie, tustrei niște inadaptați la viața reală, dar tustrei avizi să producă fragmente, texte, literatură – adică o „operă”, fie ea și precară. Or, iată că Baronul de Teive se sinucide atestând astfel că „arta superioară” a devenit imposibilă. Să înțelegem oare că acea „artă superioară” trebuie să se concretizeze într-un opus organic, rivalizând cu capodoperele tradiției, adică mai mult decât o adunătură de fragmente disparate? Implicit, este pus în cauză statutul creației pessoane în ansamblul ei. Baronul insinuează că Pessoa nu se ridică la înălțimea exigenței absolute. Poate ar trebui să-și ardă și el manuscrisele și să-și teatralizeze sinuciderea în decorul atemporal al unei arene romane, înconjurat de stele, împlântându-și daga în piept, indiferent dacă Cezarul, sau Cititorul, l-ar grația sau nu.
Cert este că în respectivul trio, cel mai ironic dintre ei, și cel mai vital, mai curios, mai productiv (și aproape optimist) este Álvaro de Campos. Un poem al său datat din 1926 chiar începe cu o întrebare provocatoare: „Se te queres matar, porque năo te queres matar” – dacă vrei să te sinucizi, atunci de ce nu vrei să te sinucizi? Putem paria că-i fusese adresată lui Pessoa, ca o provocare din partea personajului care monologhează, tot la începutul anului 1928, într-o cameră peste drum de dugheana tutungeriei ce reprezintă exteriorul, adică tot Universul, resemnat, și chiar ușor exaltat, știind că, deși este un „nimeni”, strânge totuși în el „toate visele lumii”!
[1] Albert Cams, La Peste : „Par une belle matinée du mois de mai, une élégante amazone parcourait sur une superbe jument alezane, les alées fleuries de Bois de Boulogne”… (n. trad.)