în românește de D. Țepeneag
Eseistul Bertrand Vergely (n. în 1954) este un important filozof francez, profesor de filozofie morală la Institut de Théologie Orthodoxe Saint Serge din capitala Franței. Autor al unor volume despre Platon, Kant, Nietzsche, Hegel, Heidegger, Bertrand Vergely publică, de asemenea, eseuri de meditație asupra moralei creștine, cum este cel din care dăm mai jos un fragment tradus de D. Țepeneag: Silence de Dieu (Tăcerea lui Dumnezeu), apărut la editura Presses de la Renaissance, în 2006.
«Dacă Dumnezeu există, cum de poate tolera suferința copiilor precum și pe cea a nevinovaților?»
Strigătul e al lui Ivan Karamazov, eroul lui Dostoievski. E al lui Albert Camus. E al nostru. Suferința unui copil precum și aceea a unui inocent ne apare ca un scandal absolut. Și pe bună dreptate. O asemenea suferință vizează relația noastră cu justiția. Ni se pare just ca un vinovat să plătească pentru fapta pe care a comis-o. Dar când un inocent suferă, ce fărădelege a săvârșit? Suferința lui nu arată, oare, o inversare a ordinii reale? Cum să credem într-o justiție divină activă în lume dacă nevinovatul copil suferă? Cum să nu înțelegem revolta omului cu bun simț ca și a intelectualului care preferă să nu mai creadă în Dumnezeu decât să accepte o credință care justifică o asemenea suferință.
Vreme îndelungată nu ne-am revoltat. Am fost fataliști. Veche moștenire țărănească. Violența face parte din mersul lucrurilor. Natura e violentă. Animalele sunt violente. Oamenii sunt violenți. Asta e realitatea. Așa a fost dintotdeauna. Așa va fi mereu. Veche moștenire religioasă de-asemenea. Omul a păcătuit în fața lui Dumnezeu. E pedepsit. Trebuie să plătească pentru greșelile sale. Lumea e o vale a plângerii.
Da. Multă vreme n-a fost revoltă ci resemnare. Natura a fost pângărită, omul, culpabilizat. Pe urmă, într-o bună zi, vântul și-a schimbat direcția. Lumea a devenit modernă și sartriană, s-a revoltat împotriva faptului de-a nu se revolta. A văzut originea violenței nu în Natură, ci în resemnarea din fața naturii. A descoperit sursa răului nu în om, ci în culpabilizarea omului. A încetat să-și imagineze că există o ordine a lucrurilor la care să adere, așa cum a încetat să creadă în Dumnezeu și să trăiască religios. A descoperit că Natura nu e atât de violentă când încetezi s-o culpabilizezi.
Această ruptură cu Natura, precum și cu religia, a fost considerată o catastrofă. A apărut ca o nelegiuire faptul că omul nu se mai resemnează și nu se mai socotește vinovat. Așa ar fi fost cazul? Sau dimpotrivă, cu acest prilej s-a ivit adevărata credință? Oare nu asta a deranjat și încă mai deranjează?
Când ne resemnăm în fața violenței Naturii, suntem într-adevăr înțelepți? Suntem tot atât de violenți ca și ea. Cine nu poate să domine se resemnează, așteptând să poată domina. Resemnarea nu e decât o viclenie din partea violenței care își așteaptă ora. De aceea e înțelept a te revolta împotriva unei asemenea resemnări. Ne resemnăm prea mult și prea multă vreme. Resemnarea asta a devenit un obicei ancorat în memoria noastră. Ea a creat cea mai veche religie a umanității și anume religia violenței. Nu facem ceva rău dacă respingem o asemenea religie. Dimpotrivă, e un bine. Nimic nu e mai dăunător decât să repetăm că omul a fost, este și va fi violent. Asta îi omoară pe copii și pe inocenți. Cum să fii inocent și fără griji dacă gândești că violența e la baza oricărui lucru ? Inocența ca și nepăsarea sunt condamnate.
Tot așa, religia care îl culpabilizează pe om se crede religioasă. Și nu e câtuși de puțin. Afirmi că omul e responsabil de tot ce se întâmplă pe pământ când ți-e teamă să te confrunți cu inocența acestuia ca și cum ar fi propria ta inocență. E mult mai ușor să fii nefericit decât fericit și mult mai ușor să fii vinovat decât nevinovat. Cine e nefericit are motive să urască. Cine e vinovat să se urască. Dacă resemnarea în fața naturii servește la justificarea unui cult arhaic al violenței, culpabilizarea omului servește la distrugerea mentală a celorlalți precum și a sinelui. In sensul acesta, revolta împotriva unei religii a culpabilității e un act liberator. Așa că se cuvine a fi salutat. După cum se cuvine a saluta refuzul față de ordinea lucrurilor. Ceea ce nu rezolvă totuși toate problemele.
Credem în Dumnezeu când refuzăm să ne resemnăm, așa cum credem în om, în ceea ce poate face, în însuși faptul de-a face. Descoperim astfel adevăratul sens al lucrurilor. Acesta e viu. Se află în viața activă, cea de toate zilele. In aceea în care omul se implică acționând. Natura nu e, deci, ceea ce se crede. Nu rezidă într-o ordine a lucrurilor exterioară omului, ci într-o viață activă, conștientă grație lui. E devenirea conștientă a acestuia și nu trecutul său obscur și exterior.
De asemenea, credem în Dumnezeu când refuzăm o religie a culpabilității care îl rușinează pe om acuzându-l de tot răul din lume. O asemenea credință e aceea care îl deosebește pe inocent de vinovat. E credința ideii că o viață e posibilă dincolo de violență și de umilință. Altfel spus, trebuie să crezi că omul poate fi salvat pentru a crede în om și în nevinovăția lui. Trebuie să crezi că nu e iremediabil sortit unei ordini violente a Naturii, precum și a lui însuși, de care nu poate să se elibereze decât renunțând la el însuși și astfel distrugându-se.
Să ne oprim o clipă asupra revoltei. Aceasta poartă în ea un imens suflu de viață. Așadar ea trebuie în mod normal să ducă la credință. Din nefericire, nu se întâmplă așa. Revolta modernilor nu duce la credință, ci la disperare. Mesajul său e distructiv în loc să fie creator.
Ce putem constata? Refuzul de-a se supune Naturii tinde să devină un refuz al Naturii înseși. Refuzul unei religii a culpabilității tinde să se transforme într-un refuz al oricărei credințe. De unde acest paradox. Refuzul violenței tinde să devină o violență încă și mai mare decât violența dinainte. Astfel că până la urmă ne resemnăm și o acceptăm. Numai că revolta îl învinovățește pe om de-a nu fi fost violent refuzând să se revolte.
Astfel, nu pentru că ne revoltăm împotriva resemnării și a culpabilizării ne și eliberăm de ele. Și nu e întâmplător. Cine se resemnează astfel în culpabilizare trăiește împotriva ei. S-a resemnat fără să-și dea seama gândind că nu are încotro.
E cu putință să ieși din violență ca și din culpabilizare. In paginile care urmează vom încerca să și demonstrăm. Vom arăta că asta e, în profunzimea sa, și miza unei cugetări privind atitudinea lui Dumnezeu în fața răului.
Numeroși teologi s-au străduit să-l dezvinovățească pe Dumnezeu. Mulți dintre ei continuă s-o facă. Ceea ce e mai degrabă rău decât bine. Ii e dat omului să-l dezvinovățească pe Dumnezeu? Iar când o face, n-o face, oare, pentru a justifica și dezvinovăți o religie care duce o politică religioasă ?
Religia care încearcă să-l dezvinovățească pe Dumnezeu are în ea ceva istovitor. Omul revoltat care încearcă să-l împovăreze pe Dumnezeu se împovărează pe sine. Camus și-a dat seama. Dacă l-a acuzat pe Dumnezeu în Ciuma, în Omul revoltat a făcut procesul nihilismului. Dovadă că a văzut limitele revoltei, fără să aibă timp să tragă toate consecințele.
Există un Dumnezeu culpabilizator în care e mai sănătos să nu crezi, dar și un Dumnezeu al profunzimilor în care e dificil să nu crezi. Viața are un sens. Omul e o ființă prețioasă. Iată ceea ce ne ține în viață, ne împiedică să ucidem și să ne ucidem. Să nu crezi într-un asemenea Dumnezeu e ca și cum ți-ai trage un glonț în cap. Ceea ce nu se întâmplă decât rareori și numai în cazuri extreme, când oamenii devin asasini ori își pun capăt existenței. Nu e dificil să te arăți disperat când ești autor de succes, un seducător cu multe reușite, un dandy plin de parale, un artist pe care lumea îl adoră. E chiar mai degrabă util. Disperarea procură o formă de detașare amuzantă. Te arăți disperat pentru că, altfel spus, nu ești cu adevărat. Când ești cu adevărat, totul e altfel. Viața nu mai are haz. Suferi ca un osândit la muncile iadului. Simți pe propria piele că ești privat de izvorul vieții.
Ceea ce contează, în cazul acesta, e să tragi consecințele: oare nu amestecăm două lucruri care n-au nimic în comun când ne întrebăm ce face Dumnezeu când creația suferă. Nu-i amestecăm pe Dumnezeu exterior și pe Dumnezeu interior? Când se ivește o nenorocire și suferim, e normal, inevitabil, uman, sănătos să ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu întrebându-ne ce face. Mai ales când suferința asta e legată de oarba violență a Naturii ori a injustiției strigătoare la cer a oamenilor. Dacă nu devii ateu în asemenea împrejurări e, ca să spunem așa, neliniștitor. Una e Dumnezeu care e absent când îl chemi în ajutor, alta e Dumnezeu care e viața întregii vieți – pentru a relua superba definiție pe care Sfântul Augustin o dă în Confesiuni. Să-l reduci pe Dumnezeu la rolul de asistent înseamnă să-i elimini caracterul fundamental. Înseamnă să-l scoți din el însuși. Să ne amintim. In vremuri de restriște cine ne-a asistat? Și nu e o asistență, ci o credință arzătoare. In fața marilor suferințe, când nu mai putem face nimic, putem să supraviețuim grație credinței. Iată ce ne salvează. O prezență. Un gest. Un cuvânt.
Viața e astfel făcută. E între uman și ontologic. De aceea lucrurile nu sunt așa cum le credem noi. In ce privește suferința și moartea în special. Nu pentru că nu există o soluție tehnică, umană, la o problemă umană, nu avem un răspuns în profunzime. Dar nici dacă există o soluție tehnică și umană la o problemă, nu înseamnă că avem un răspuns. Suntem toți într-o zi sau alta în fața suferinței și a morții. Avem toți parte de experiența limitelor umane în materie de asistență. Toată lumea sau aproape toată, cu câteva excepții, ajunge în asemenea situații. Când există o prezență, un cuvânt, un gest, o atitudine densă și profundă, putem trăi, în pofida asistenței umane. Invers, mulți oameni dispun de toate asistențele umane cu putință. Și totuși pier. Fără credință în ceea ce e încă viu în ei, lipsiți de cuvânt, de gest și de prezență, asistența umană nu le e de-ajuns.
Există faptul de-a fi asistat și acela de-a fi salvat. Nu pentru că ești asistat ești și salvat. Se întâmplă să fi fost salvat, deși n-ai fost asistat. Într-o zi, vom muri. Oamenii nu vor mai putea să facă nimic pentru noi. Și totuși momentul acela încă va fi un moment al vieții, un moment esențial, pentru noi, pentru toți cei din jur. Când ne vom pierde viața, vom fi confruntați cu noi înșine pe culmea vieții. O vom vedea cum ni se dezvăluie. Iar noi vom găsi aici forța de-a muri. Nu înseamnă că am fost asistați în asemenea momente. Dar vom fi fost ființă în stare pură. Ființa vieții nu ne va fi furat moartea făcându-ne astfel să existăm. Și astfel nu ne va fi furat nici viața. Aparținem unei surse salvatoare și nu doar unei surse umane. E aici o diferență care nu e totdeauna ușor de depășit. Uneori e tentant să te slujești de existența mântuirii pentru a nu fi de față. De asemenea, uneori e tentant să te servești de ajutor pentru a nu fi salvat. Nu avem dreptul moral să ne dispensăm nici de unul nici de celălalt. Omul trebuie să fie ajutat, dar și salvat. Iar dacă înțelegem graba de a-l ajuta pe om, înțelegem mai puțin și graba de a-l salva, precum și distanța pe care aceasta o implică. Ne indignăm împotriva unui Dumnezeu care nu e de față, fără să înțelegem că, împotriva aparențelor, el e cel care salvează. Omul merită mai mult decât asistență. Merită să fie salvat. Oricât ar fi de legitimă, revolta împotriva suferinței și a morții nu trebuie să ne împiedice s-o spunem. Iar pentru a o spune să încercăm s-o gândim.
Cap. I din volumul Silence de Dieu (Tăcerea lui Dumnezeu),
Presse de la Renaissance, 2006