Grigore Chiper este un apreciat poet optzecist basarabean, cu mai multe cărți publicate, și un prodigios cronicar literar. A ținut o rubrică de critică a cărții de poezie în toți cei 27 de ani ai revistei Contrafort. Mai scrie jurnal, publicistică și proză. Și-a adunat povestirile în două culegeri: Violoncelul și alte voci (Editura Augusta, Timișoara, 2000) și Nisipul de sub picioare (Editura Tracus Arte, 2014 – cu care a obținut Premiul Filialei Chișinău a USR).
Mă voi referi în cele ce urmează la cel de-al treilea volum de proză scurtă al lui Grigore Chiper, intitulat Cu romanul în vacanță.
Autorul nostru se bazează pe observație și tactilitate. Scrie o proză a cotidianului, cartografiază relieful unui continent ce scapă unei viziuni integratoare, pe care îl putem bănui imens, dar care ni se dezvăluie pe fragmente, în piese disparate, aidoma unui arhipelag – insule împrăștiate în neorânduială, recifuri de corali, mici golfuri cu forme neregulate, stânci ieșind ici-colo din valurile mării, bancuri de nisip dezgolite de reflux… Nu e vorba de o aventură în Mările Sudului, nicidecum – am folosit o metaforă pentru a defini genul de proză profesat de Grigore Chiper, care nu-și propune mize spectaculoase, nu compune lumi fastuoase, nu ne poartă prin labirinturi onirice (deși visele nu lipsesc), ci înregistrează, cum ar veni, cu camera de luat vederi, întâmplări, escapade de vacanță, întâlniri accidentale, dialoguri răzlețe, scene sau ritualuri de familie, prezențe la nunți sau înmormântări, amintiri din anii studenției sovietice etc.
Narațiunea fiind mereu la persoana I, suspectezi că multe dintre povestiri sunt inspirate din experiența personală a autorului, în orice caz e foarte ușor să faci această asociere, pentru că vocea auctorială are același timbru, atitudinea de observator sau de participant „abia tangibil” la realitate (ca să evoc titlul plachetei de poezie cu care a debutat Grigore Chiper în 1990) nu se schimbă. E o convenție respectată până la final.
Situațiile pe care le descrie Grigore Chiper sunt pentru mulți basarabeni recognoscibile. Cum ar fi drumurile nocturne cu autocarul sau microbuzul pe ruta Chișinău-București, în care șoferii te exasperează cu muzică sau cu filme rusești de pe casete video. Grea încercare pentru nervi. Să intervii, să nu intervii? Dacă îi faci observație șoferului să oprească nenorocita de casetă sau să dea muzica mai încet, neapărat se va ridica un alt călător care să te contrazică, să-ți „recomande” să-ți pui căștile pe urechi și să asculți ce-ți place. Individul cu observația pornește de la ideea că „oferta culturală” a șoferilor este în asentimentul majorității pasagerilor. Nu există intelectual de la Chișinău sau, ce zic eu, om de bun-simț, care să nu fi trecut printr-o asemenea situație neplăcută, la cât de infectată e mintea unor moldoveni de entertainment rusesc. Să-ți recuperezi demnitatea, să apelezi la conștiința națională (iluzorie) a altor călători e primejdios, riști să provoci un conflict politic, care să cuprindă întregul autocar, vei fi privit cu nedisimulată ostilitate. Totuși poți obține câștig de cauză, dacă nu renunți. În proza Cu romanul în vacanță, cea care dă titlul cărții, soluția e de ordin umanitar. Șoferul din microbuz va opri filmul pentru a nu deranja copiii mici care se chinuiau să doarmă.
Referințele livrești sau cinematografice sunt frecvente în carte, încât poți ușor compune portretul-robot al personajului-narator: un intelectual de vârstă medie, mai curând sceptic decât entuziast, cu familie și mașină, obișnuit să poarte prin deambulările sale, solitare sau însoțit de ai săi, o carte în servietă sau în rucsac, pentru a domoli banalitatea situațiilor vieții cu refugiul în lecturi.
O constantă este și tentația erotică, tratată prin prismă livrescă și ea, chiar dacă pornește de la niște impulsuri foarte… naturale. Naratorul întâlnește adesea fete atrăgătoare, mai ales blonde. Încearcă să intre în discuție, să le facă mici servicii, cum ar fi să o conducă în zori, pe una dintre ele, Francesca, în noaptea de Înviere, în sat, de la biserică spre casa ei, dar nu-și duce până la capăt povestea, lăsându-ne cumva visători: va urma ceva sau a fost doar o zădărâre a cititorului (Paște fericit!)? Alteori poate fi și mai puțin. O tânără cu ochelari de soare, îmbrăcată în negru, lângă care apare în câteva poze pe o navă în vacanță – absolut aleatoriu, ne asigură personajul-narator – îi servește soției sale prilej de suspiciune și gelozie, dar așa cum nu ni se livrează mai multe indicii, suntem din nou lăsați să ghicim: s-a întâmplat ceva acolo… Pe Skiathos (insula din Marea Egee, unde a avut loc idila) sau e doar o fantezie a eroului?
Grigore Chiper are un stil lapidar, atent măsurat. E un observator egal cu sine însuși, pe care nimic nu-l poate scoate din fire. Se poate spune că povestirile sale seamănă cu niște notații de jurnal, zigzagate, în care apar și se intersectează diverse asociații și posibile linii de subiect, după cum ți se întâmplă într-o zi oarecare când e de ajuns să ieși din casă, fie și c-un plan dinainte stabilit, ca să te asalteze hazardul. O proză a situațiilor mobile, fără ancore stabile, semănând destul de mult cu scriitura descriptivă a polonezului Andrzej Stasiuk din volumele Fado sau Nouă. Un epic domolit, nespectaculos, dar care te prinde treptat în atmosfera lui, îți ține atenția trează, cum observă și criticul Răzvan Voncu pe ultima copertă a cărții.
Uneori însă temperatura subiectului crește când nu te aștepți: de pildă, în povestirea intitulată cehovian Mănușile. Într-un tren muncitoresc, iarna, personajul-narator citește o carte de McEwan și-i urmărește cu coada ochiului pe trei indivizi rusofoni, singurii cu care a rămas în vagon. Aceștia, la rândul lor, se arată tot mai interesați de „cititorul” solitar, până când unul dintre ei, un blond, se scoală de pe scaun și-l abordează cu o vădită intenție provocatoare: îi cere să-i cedeze mănușile de piele pe care eroul nostru le frământă în mâini. Scena e bine lucrată psihologic. Tensiunea crește progresiv, timpul se dilată ca o plastilină, cât să-i dea personajului-narator răgazul să-și analizeze șansele într-o situație aparent fără ieșire. Mănușile sunt doar un pretext, un preludiu ce anunță un deznodământ foarte neplăcut, fatal chiar: „Nu aveam mulți bani la mine: doar ca să ajung și să mă întorc, plus o sumă neglijabilă pentru bandiți. Dar ce contează pentru cineva care te atacă urmărind să te jefuiască și să nu fie descoperit. E un lanț de raționări care te poate duce cu gândul la răul suprem. Am auzit că unii jefuitori cu înclinații de ucigaș se înfurie rău dacă găsesc puțini bani asupra ta.
Când mă gândesc că treaba e nasoală, cei trei se ridică de pe banchetă. Unul, mai scund, a spus ceva românește. Nu era o frază din astea pe care o mai aruncă rușii sau alții dându-se drept mari cunoscători ai limbii române. Era o frază spusă corect, fără accent, o frază articulată pentru cei care pricep limba română. Era mai mult decât sigur că și blondul înțelegea româna, chiar dacă nu o vorbea. Nu știu de ce, dar tocmai aceste cuvinte care au spart un context mohorât de tot, ca și zilele care vor urma după această încălzire neașteptată a timpului, m-au calmat, de parcă un român sau moldovean de pe la noi nu ar fi în stare să comită crime (…)
Mă simțeam ca și atunci când avionul cu care călătorești aterizează puțin câte puțin, vezi deja acoperișurile, apoi mașinile de pe autostrăzi, în cele din urmă, oamenii mărunți și ți se pare că orice pericol a rămas în urmă. Ești la o altitudine de câteva sute de metri și ai impresia că nimic rău nu ți se mai poate întâmpla…” (p. 28-29)
În povestirea Potopul personajul-narator – mereu aceeași voce calmă auctorială – descrie moartea tatălui său (cunoscând biografia autorului, presupun că a pornit de la o experiență personală). Atmosfera este de evocare tristă, dar în același timp detașată, desensibilizată. Distanța și exercițiul scrierii, al rememorării, convenția artistică îi cere să trateze acest episod – care cuprinde nu doar înmormântarea, dar și ultimele zile ale tatei, încăpățânarea lui de a planta semințe în colțul îndepărtat al grădinii, într-un fel de sfidare a morții –, recurgând la un procedeu similar, la un detaliu oarecare, cu efect ulterior relevabil. Potopul e romanul lui Sienkiewicz împrumutat unui fost coleg de școală din sat, dar și naufragiul existențial pe care-l trăiește naratorul și familia sa:
„O sun a doua zi pe mama și o întreb cum se simte și ce face:
– E ca și cum a trecut pârjolul, îmi spune.
Sau potopul, aș fi adăugat eu în cunoștință de cauză. Golul, singurătatea și durerea sunt cele trei repere în jurul cărora va trebui să-și clădească de-acum încoace existența nouă într-un sat tot mai pustiu și mai amărât.” (p. 119)
Transcrierea acestei realități, care îl subjugă pe narator – după propria sa mărturisire –, e, până la urmă, mai tulburător-semnificativă artistic decât orice construcție epică fabuloasă, decât orice „roman de vacanță” cu care încerci să amâni sau să te iluzionezi că ai putea evita asumarea lumii cu tot vidul și cruzimea ei.
Grigore Chiper, Cu romanul în vacanță, Editura Prut, Chișinău, 2023