Copacul Iggdrasil. O vară cu Socrate
Ca să ne-mpărtășim din clima ideală,
când plouă peste țarini cu știință
și cu sânge, o vară de răcoare
vom petrece în vârful copacului ceresc.
Lasă deci grijile recoltei și spada nemiloasă
a soarelui, retrage-te-n penumbră,
sub frunzele învăluite în tihna altei lumi,
unde Socrate, volubil, încă ne-ntreabă
despre suflet, iar atenienii îl admiră
entuziaști de jos, uitând că i-au vrut moartea –
el, impasibil, învârte roata de lumini.
Un petic de real
Ne-nchipuim că nu putem trăi
fără o-nvălmășeală de cuvinte
rătăcite în holu-ngust,
unde să țipe, îngrozite,
asemeni unor stoluri de lilieci,
dar asta numai fiindcă
ne-ascundem de cuvântul
cel adevărat, nu vrem să-l auzim,
rostit întruna, atât de penetrant
și de limpid, încât iradierea lui
să-nsuflețească până și-această
hoardă zburătoare, cinstită pe nedrept
de noi, prin care, întârziat și trudnic,
accedem numai la un petic de real,
după ce-am izbutit, cu jalnică mândrie,
să prindem pentru-o clipă între ele
abia câteva aripi ale făpturilor
pâsloase ce se ciocnesc,
orbecăind, în sumbrul coridor.
Libertate
Cei doi copii, la joacă încontinuu,
chiar și-n pădurea-ntunecoasă,
nu luptă să-i creadă cineva,
să le-nțeleagă jocul subtil,
condus de reguli nemaivăzute,
mirabile cu totul, deși clare.
Fără a se-ntrerupe,
se mai studiază în oglinzi,
când le extrag din miezul
arborelui unde, nebănuite, stau
și unde se retrag îndată-n seve iarăși.
Uimiți cât sunt de hâtri, de caraghioși,
cu fețe-atât de comic înconjurate
de zulufi în flăcări, și-arată fiecare
celuilalt, în culmea strălucirii,
neștiutori, deplina libertate.
Viclenia aurorei
(Noi, în anii ‘80, atât de copleșiți…)
Sălbatica împotmolire-n sine,
ca-n cercuri de nămol, a vorbelor!
Vedem deruta gurilor mereu deschise,
ne-ngheață clipocitul mincinos,
zborul cu aripi măsluite al falselor cuvinte,
redundanța. În jurul lor nu-i zi,
nu-i noapte, un timp același trece totul
sub șenile. Cai nevăzuți asemuiesc
și nivelează sub copite visuri, sensuri.
Însă ceva, un sunet schimbător,
în dungă,-al vremii, despică blocul
de marmură, ochiul cu vine abisale
de tafta, neadormit în cercul de lavă
din focarul Terrei. Și noi, convinși
că mergem pe soluri ferme (ce naivi!),
suntem întorși, în brazde răscolite.
Atunci, nepăsători la neputința
și la confuzia spunerii, imperturbabil
se înalță zorii, domină tulbureala clipei,
aruncă din faldul aurorei lor semințe
de-mprimăvărare dintr-un răzor ceresc,
ca să putem zări, prin gratii și vetuste
contrafaceri, frunzarul toamnei viitoare,
boltit cu grijă deasupra dansatorilor,
în mantii cusute cu paiete, ce pun în scenă,
din fragmente, din amintiri străfulgerate
și jumătăți de fraze, noi semne în fuziune,
coregrafii cu înțelesuri primenite
și energii mai limpezi.
Goale vârtejuri
E noapte, orașu-a dispărut,
îi dorm locuitorii pe solul rece
din câmpia vastă,
departe de confort și fără adăpost,
nimic nu-i apără de vis,
de zarva unei lumi arhaice,
prigonitoare, încât nu-și află
mângâierea-n somn,
limbi de balaur demult retezate
de feți frumoși
învie pe sub stânci,
domnește doar neliniștea,
pale de foc îi ling pe-aceia
amânați în propria viață,
așa cum se-ncordează ghemuiți,
încet mâncate de flăcări li-s
mădularele, trupul întreg,
visarea câștigă în abis puteri,
căci ei se lasă furați de raza prețioasă,
uitată prin îngăduință nepermisă,
și,-atâta timp cât nu lansează-un
strigăt și nu se-mpotrivesc,
lacrimi de carne plânge un râu sterp,
ram de lumină și ram de-ntuneric
se scurg încleștate în goale vârtejuri.
O dimineață la munte
Vântul împrăștie fărâme strânse
peste noapte și iarba vineție-o
spulberă în grabă. Soarele-n zori,
deja rotund și plin, dezvăluie
și-mpurpurează un spate adormit –
zăpada statuară. Ea pare a se răsuci
și a-i răspunde printr-un zâmbet.
Ești fulgerat de bogăția clipei,
un vifor te izbește și inimii tale
din adânc se-alătură. Apoi imaginea
dispare, ca și comuniunea. Zăpada
își reia înfățișarea de la început:
inertă, mohorâtă, fără glorie.
Te-ntrebi neliniștit: care mi-e soarta
de unic martor al uimitoarei succesiuni,
de vreme ce nimeni n-a fost prin preajmă,
deci nicio altă mărturie nu există?
M-am regăsit cu totul în ce-am văzut,
eu am însuflețit priveliștea și nu știu
cât a rămas din mine după. Nu vor fi fost
decât schițe răzlețe, disparate, mărunțișuri,
spume-azvârlite-n hău, însă cu ele mai bogat
ca regii am să cutreier lumea, îți spui.
Am înțeles, timpu-i durere, lovitură,
violență, dar lucrul desăvârșit trăiește
spre bucuria celui priceput să vadă.
Și iar te-ntrebi: odată cu nălucile
surprinse în hiat și mie-mi
va fi dat să pier sau voi rămâne?