Victor se ridică înspăimântat. O văzuse deasupra prăpastiei, la o masă cu două pahare de vin și o lumânare aprinsă. În fața ei stătea un bărbat necunoscut, care povestea ceva cu gesturi puțin exagerate, încercând parcă să impresioneze în ritm accelerat. La început nu auzi nimic, vru să citească pe buze și reuși să prindă la el cuvinte și expresii precum motor, dificil, n-o să-ți vină să crezi sau nebunie, iar la ea hohote scurte, zâmbete generoase sau câte o exclamație entuziastă. El se mai oprea din vorbit și, când ducea paharul de vin la gură, studia efectul cuvintelor asupra ei, iar ea îi lăsa privirea să navigheze pe fața ei ca pe o apă limpede, pe care el o putea tulbura azvârlind în joacă o pietricică. Apoi ridica ea paharul și gusta scurt, iar el continua să o privească, trasând în minte primele linii ale unei posibile aventuri.
Victor observă cum lumina lumânării care pâlpâia timid pe masă se ridica odată cu paharul fiecăruia, aprinzând vinul și proiectând asupra feței flăcări roșii care le ardeau obrajii și ochii cu o intensitate nebănuită, pătrunzând în corpuri împreună cu licoarea pe care o beau. Avu tendința să le smulgă paharele din mâini, să-i salveze cumva, dar apoi văzu feliile de lumină prăbușindu-se în hău, ca niște aripi incandescente și își spuse că vinul era poate cea mai mică problemă. Se uită uluit în jos, până când flăcările deveniră puncte minuscule, licurici pulsând accelerat, înainte să se stingă definitiv, și încercă pentru o clipă să calculeze distanța până acolo, dar înțelese că ar fi fost un calcul cu totul inutil și absurd. Își aminti că avusese deunăzi un dialog cu ea, când o condusese acasă cu mașina, în care îi vorbise despre un anume zâmbet care părea să-i pună sufletul pe tavă, și folosise expresia „date obiective”, iar ea se enervase, spunându-i că exagerează și o zbughise, trântind portiera. Avusese timp să-i surprindă obrajii incandescenți, privirea plină de mânie și cutele de pe frunte.
Întunericul se lipise la loc, ca un pământ bătătorit bine, care face chiar și firișoarele de apă să alunece neputincioase spre margini, unde găsesc poate un petec de iarbă mai primitor sau așteaptă răbdătoare să se evapore. Avea blugi negri, era încălțată cu adidași albi și încrucișase picioarele sub scaun. Când reveni la masă văzu însă că bărbatul dinainte plecase, iar în locul lui se ivise un tip cu brațe groase, tatuate de jur împrejur pe bicepși cu un fel de inele mici întinse pe o frânghie sau o liană. Avea o expresie ceva mai severă, o aparență mai sigură, dar bea din același pahar ca predecesorul său. O brutalitate nedefinită i se contura periodic pe chip, iar chicotelile ei erau ceva mai rezervate, deși îi asculta cu interes perorările despre nu știu ce zbor deasupra orașului, care îți punea lumea la picioare și te făcea să te simți grozav. Fascinația lumina uneori fața fetei pe dinăuntru, nu fără un pic de teamă, generată de cunoscuta ei frică de înălțime.
– Pur și simplu nu privești în jos, își aminti Victor că îi spusese la un moment dat, când vorbiseră despre cățăratul în copaci și despre un traseu montan care urca vertiginos deasupra satului din care porniseră.
Înțelese însă, pe măsură ce ochii se obișnuiră cu lumina fragilă a lumânării, că primul bărbat era tot acolo, ba mai mult, masa se prelungea în obscuritate și alți bărbați, poate patru sau cinci, poate mai mulți, o priveau în tăcere, așteptând să i se poată adresa, ajungând, alternativ, în fața paharului de vin golit pe jumătate, nivel de la care nu mai părea să scadă.
Altul veni și îi explică ceva excitat, rotind pumnii ca și cum ar fi controlat o motocicletă de teren, aplecându-se uneori pe-o parte, iar hohotele ei subțiri săreau în aer în serii de două sau de trei, câteodată un hăhăit scurt plutind deasupra mesei pe jumătate mirat, pe jumătate întrebător.
Victor se duse spre ea, mergând pe suprafața dură a întunericului, care răsuna sub pașii lui asemenea unui acoperiș de tablă. Trase un scaun și se așeză cât putu mai aproape, fără să-i limiteze totuși libertatea de mișcare.
– A, iată, ai apărut, zise ea, enervată, să pornească delirul!
El fu tentat să înceapă tocmai cu o explicație susținută de așa-zisele date obiective, însă își dădu seama de ridicolul situației și se opri la timp. Îi era sete, însă pe masă erau doar cele două pahare de vin, al ei și al lor, și fu rușinat să vadă că ea înțelesese și că se bucura că setea lui avea să rămână neostoită.
Fata continua să acorde atenție bărbatului așezat vizavi, fără să se abțină totuși să arunce priviri scurte în lateral, către el.
– Nu e speed dating sau ce crezi tu, nici pregătirea vreunei orgii, nu suprainterpreta.
El dădu din umeri. Se gândi ce bine ar fi fost dacă ar fi rămas în patul lui, cuprins de un somn calm, legănat de valuri line, somn pe care nu îl mai avea de ceva vreme. Dormea adânc când ajungea la capătul puterilor, dar tot nu putea spune că avea parte de somnul acela care te echilibrează, te repune pe șine.
Acum era altcineva în fața ei, era ciudat cum se schimbau fără să se ridice, să se foiască, să treacă unul pe lângă celălalt. Ea ridică din sprâncene, prinzându-i gândul din zbor.
– Aici intervine adevărata mea pricepere, îi șopti.
– Într-adevăr, răspunse el, calm.
Tipul cel nou se hlizea mai mult decât ea, făceau un duo destul de hilar. Era un pic feminin în mișcări, exagerat, parcă interpreta un alt rol. Începu la un moment dat să vorbească tare, pe repede înainte, iar Ima se împinse pe spătarul scaunului, proptind picioarele pe podeaua de întuneric, gata să sară în sus. Apoi înțelese că omul recita un poem de dragoste, în care iubita călătorea cu el pe un vapor cu pânze, spre țărmuri cu mistere nedescifrate, iar el o salva din furtuni și se lupta cu bestii înaripate. Ima luă o gură de vin, care coborî cu un val de flăcări pe gât, iluminându-i umerii și pieptul, apoi își rezemă bărbia în palmă și ascultă cu oarecare indulgență. Tipul nu apucă să termine poemul, altcineva îi luă locul.
– Eram curioasă unde ajungeam, spuse Ima, întorcându-se către Victor.
– Era destul de teatrală și poziția ta, îi semnală el.
– Poate, acceptă ea, alungând cu mâna un gând sau cerându-i să tacă.
Victor se gândi că aveau să continue așa la infinit, lângă tipul din față rămâneau mereu așezați, în semiobscuritate, ultimii doi, dincolo de care masa părea să continue, dar nu se vedea până unde.
– Și eu?
– Tu ești un prieten infidel, în sensul că mi-ai înșelat foarte repede așteptările. Ești cicălitor ca o soacră. Poate o a doua conștiință a mea. Și deja una îmi era prea mult.
– Și intrușii ăștia din mintea ta?
– E un singur intrus în mintea mea: tu. Ei sunt realitatea.
– Înțeleg. Prezentul tău excesiv.
– Nu înțelegi. Nu doar prezentul.
Cei care urmară păreau într-adevăr mai degrabă să-și amintească. Frazele lor sunau mai firesc, le auzea integral, de data asta, vorbeau despre străzi și clădiri, despre apartamente în care locuiseră, parcuri, muzee, librării și cafenele, multe cafenele. Aproape fiecare loc numit avea o întâmplare aparte, multe echivalau cu sentimente, stări de spirit, secvențe de durată, care se reactivau acum, rămânând cumva, la rândul lor, suspendate deasupra hăului.
– Nimic nu pare încheiat, observă Victor. Toate par să ardă, să plutească, să cadă.
– Prăpastia e doar o iluzie, dragul meu, îi explică ea, surprinzător, cu tandrețe.
– Nu prăpastia e iluzie, răspunse el, mirat de bunătatea cu care i se adresase.
– Dar ce anume? Visul?
– Nici visul.
– Hai, spune-mi, dacă tot te-ai apucat.
El privi înapoi, fără să răspundă, și ochii i se loviră de zidul gros de întuneric, prin care încercă în zadar să sape un tunel cât de îngust, pe unde să fugă. Căută ochii omului de vizavi, total absorbit de ființa ei, încercă să-i desprindă privirile și să-l atragă într-o conversație separată, să-i adreseze propriile lui întrebări, să completeze cele câteva goluri care rămăseseră nelămurite, dar nu reuși.
– Nu vorbesc decât cu mine, îi zise ea. Hai, dezvoltă puțin chestia cu iluzia. Mă enervezi când faci asta.
– Și ar trebui să reacționez cumva dacă te-am enervat?
Ea îi întinse paharul de vin.
– Poți să bei puțin de aici, îi spuse încet.
Văzu urme vagi de ruj pe marginea paharului și asta fu de ajuns să călătorească înapoi, repede-repede, traversând orașe, râuri, lacuri, munți și păduri. Recunoscu mulțime de străzi, clădiri impunătoare, case, hoteluri, pontoane de lemn, parcuri, biserici, bărci, poteci, restaurante, oameni și, da, cafenele. Trecu chiar prin mai multe încăperi, între care o cameră de hotel unde, pe o măsuță, între două fotolii, erau alte două pahare de vin băute pe jumătate. Paharele lor. Fu tentat să înghită pe nerăsuflate vinul acela, din ambele pahare, însă nici nu avu timp să-și ducă gândul până la capăt. Trecea prin ziduri, trunchiuri de copaci, autobuze, absolut orice obstacol îi ieșea în cale. Se simți aproape trântit înapoi pe scaun și dureri cumplite îi traversară corpul, ca niște tăieturi de cuțit pe diagonală, la nivelul feței, al pieptului și pe abdomen. Se pipăi instinctiv în toate acele locuri, căutând să vadă dacă sângera, însă carnea era încă acolo, epiderma intactă, iar degetele îi rămăseseră uscate.
Împinse paharul înapoi și privi din nou spre bezna din spate.
– Mă mir totuși că nu începi, spuse ea.
– Ce să încep? o întrebă.
– Delirul. Specialitatea ta.
Se întrebă, la rândul lui, care era specialitatea ei și se miră că, după atâția ani, nu avea încă un răspuns potrivit pentru asta, nici măcar unul aproximativ. Credea că o cunoaște în cele mai mici detalii, exista evident o conexiune specială între ei, care adesea depășea bornele firești, atingând zone magice, aproape tribale. De exemplu simțea când era cu alt bărbat care o interesa, care aprindea în ea dorința, putea nota cu acuratețe intervalul orar în care erau împreună, cum trăiau momentele acelea și chiar putea să transcrie pasaje din ceea ce își spuneau, indiferent cât de departe se afla de ea. I se păruse, evident, exagerat și se întrebase dacă nu o luase razna de-a binelea, dacă nu era totul în mintea lui, ajunsese să se întrebe dacă trecutul lor se desfășurase în coordonatele cunoscute, dacă Ima exista cu adevărat și nu era doar o invenție de-a lui. Apoi lua totul din urmă, pas cu pas, legând lucid iubirea lor de lucruri, de locuri, de oameni, de evenimente perfect verificabile. Și, bineînțeles, gelozia, motivele care o stârniseră și despre care ea spunea tot timpul că nu existau, deși continua să îl înșele, să flirteze cu zeci de bărbați, să caute și să cultive admirația pe care i-o arătau, să-i stimuleze să o măgulească, să-i facă promisiuni, să evadeze cu ei, să-l ignore adesea complet, perioade mai lungi sau mai scurte. Relua temele discutate, respectul, disprețul, pasiunea, hainele, felurile de mâncare preferate, situații care îi displăceau, aspecte care o blocau sau care, dimpotrivă, îi aprindeau imaginația.
Aici, în noaptea asta în care îl azvârlise somnul lui bântuit sau, mai degrabă, insomnia prelungită, Ima era amfitrioana unui dineu al cărui scop se contura extrem de greu în mintea lui. Desigur, se întreba ce anume urmărea ea însăși, poate un exercițiu de control, o verificare a puterii de seducție, o metodă de a-și alunga îndoielile, o posibilitate de aducere la zi a propriei viziuni despre dragoste, nevoia unei rupturi radicale, a unei alegeri decisive… Putea fi oricare din motivele astea, însă toate păreau că duc în aceeași direcție, a unui joc cu ceilalți, a unui flirt prin care o mulțime de oameni să rămână prinși în mrejele ei, ca într-o pânză de păianjen din care să-i poată elibera numai când va dori și exclusiv în condițiile în care va vrea să o facă. Își aminti de asocierea aceea cu planetele care orbitează în jurul unei stele, de reproșul pe care i-l făcuse că destabilizase întregul sistem cosmic, pentru că pe fiecare orbită se aflau nu una, ci mai multe planete, pentru că le tot azvârlea într-o parte și în alta, fără să le permită libertatea unei alegeri individuale, amânând, reactivându-le periodic gustul, împrospătând o memorie deja confuză, desenând o arie a unei presupuse vulnerabilități personale pe care toți ceilalți trebuiau să o protejeze, să o repare, să o poleiască. Prezența lor, pasiunea, mâinile, ochii, corpurile și mințile lor aveau unica menire de a șlefui, de a-i susține continuu strălucirea. Și orbitele se tot aglomerau, figuri noi erau atrase în joc, fără ca nimeni să plece.
Îi spusese că își dorește o orbită doar pentru el, prima, cea mai apropiată, dacă nu va putea fi acceptat în interiorul cercului, apoi cedase, urându-se pentru slăbiciunea de care dădea dovadă, cerând una din orbitele ceva mai îndepărtate, de unde să o poată ține sub supraveghere și să-i poată sări oricând în ajutor. Însă nu-i ceruse niciodată ajutorul, nu îi putuse specifica dacă îi poate aloca un rol anume în viața ei și nici dacă avea să-i permită vreodată să plece. Îi rămânea evadarea asumată, care putea însemna combustie totală, disperare, singurătate sau sinucidere.
Se întâmplă însă deodată să apară pe scaunul din față o figură neașteptată, o femeie în vârstă, necunoscută, care aștepta, cu mâinile pe masă, privind înspre el. Apoi, lângă ea, râzând cu gura până la urechi, se așeză o altă femeie, și mai bătrână.
– Nu le-am chemat eu, tresări Ima, revoltată, uitându-se spre Victor.
El ridică din umeri.
– Nici eu.
Femeile acelea apucară paharele de vin și le scurseră până la ultima picătură, apoi le aruncară în spate. Întunericul începu să se rupă în fâșii, iar oamenii strigau, speriați, prinzându-se de mese sau de scaune, care pluteau însă anapoda, lovindu-se unele de altele și căzând, rând pe rând, în prăpastie. Cele două femei se îndreptară spre Ima și spre Victor, râzând isteric, cu brațele întinse, vrând parcă să-i sugrume. Ei săriră deoparte, prinzându-se de mână, și alergară, fără să privească înapoi, de unde râsul acela se auzea tot mai tare, ca o furtună teribilă, care-i urma îndeaproape, înghețându-le spinarea.
Se opriră, gâfâind, într-o piațetă pe care nu o recunoscură imediat, și se așezară pe o bancă, sub un copac. Rămaseră nemișcați vreme îndelungată, străduindu-se să-și revină.
– Pulsul meu cred că a sărit de 200, zise ea, într-un târziu. În curând îmi va exploda inima.
– Ar trebui să alergăm mai des, răspunse el, ne-am pierdut antrenamentul. Cu toate că inima ta e destul de bine antrenată, adăugă, pe un ton ușor malițios.
– Îmi vine să te pocnesc, zise ea.
Se ridicară și începură să meargă încet, traversând piațeta, pe care o recunoscură, și care la capete se îngusta, asemenea unui drum.
– Cred că nu i-am dat niciodată importanța cuvenită, a zis ea. Mi s-a părut doar un spațiu de trecere, un coridor.
Reduseră și mai mult ritmul, oprindu-se la fiecare serie de trei-patru pași, uitându-se cu atenție de jur-împrejur, reevaluând peisajul nopții după schimbări minimale de perspectivă. Mai făcuseră asta, demult, când în mintea ei era senin, iar în inima lui nu era decât ea. Fusese o călătorie cu mai multe opriri, care echivalase cu o explorare lentă a universului complicat creat de aducerea lor împreună, de ființa nenumită a prezenței lor comune. Piața era iluminată consistent, cu lampioane care săpau veritabile văi de lumină în obscuritatea densă a acelei nopți înnorate, dar pereți sau bariere de semiîntuneric rămâneau între ele, acolo unde lumina scădea în intensitate și parcă bezna se scurgea de pe acoperișuri, se ridica deopotrivă din pământ și uneori dispăreau în totalitate, pentru câteva clipe, și oricine s-ar fi uitat din afară ar fi zis că locul era pustiu.
În curtea Bisericii Evanghelice lumina izvora de jos, într-o ascensiune ambițioasă pe zidurile albe, până la turnurile care înțepau cerul fără stele din noaptea aceea. Intrară în curte și se plimbară de-a lungul zidurilor, urmărind jocul de umbre al propriilor trupuri, care se desprindeau, din loc în loc, apucând-o, grăbite, în alte direcții.
– Ducă-se! zise ea, urmărind două umbre înlănțuite care tocmai o zbughiseră spre Café Wien.
Alt cuplu de umbre se cățără pe catedrală, împrumutând din albul ei fantomatic și devenind una cu zidul.
– Câți oameni am adunat în noi! se miră ea, coborând privirea și ochii lor se întâlniră, în sfârșit, buzele se sărutară și se îmbrățișară strâns, cutremurați de bucurie și spaimă și orga bisericii se puse deodată să îi acompanieze cu note lungi, sobre, puțin cam brutale pentru sufletele lor subțiate.
Se văzură deodată mici, două făpturi fragile care aveau nevoie una de cealaltă ca să însemne ceva, să completeze spațiile lipsă din fiecare. Victor înăbuși un val de compasiune care urca vertiginos, îl simți rămânând în gât, ca un nod sufocant, pe care îl destrămă, în cele din urmă. Ima privea în sus și, poate pentru prima dată, în ochii ei străluceau două lacrimi discrete, ca o perdea transparentă care-i făcea să lucească, dar le împiedică să alunece pe obraji.
– Toți mi-au spus că arăt grozav, că sunt inspirați de picioare, de sâni, de fese, de ochi sau de gură. Unul mi-a zis ceva de tălpi, îmi venea să-l pocnesc.
– Și pe mine îți tot vine să mă pocnești, ca adineauri, adăugă el.
– Da, pentru că meriți, toți meritați.
– Și chiar arăți bine, pe alocuri.
– Da, dar mă simțeam o carcasă, cel mult un donator de organe. O păpușă. Un corp deposedat de suflet. Îmi venea să mă arunc în gol.
– În care gol?
– Ai dreptate, nu știu în care. Poate de asta nu mă arunc.
– Cred că viața însăși e o tranzacție sau un șir întreg de tranzacții. Și piața se tot schimbă. Regulile cererii și ofertei se aplică și aici.
– Da, cererea e mare, asta pot spune.
– Și reclama? Cât de mult investești în reclamă? Cât de mult oferi în avans, spre degustare?
Nu răspunse. Lacrimile se uscaseră. Ochii erau acum o spirală de ură și remușcare.
– De fapt cine ești tu, Ima?
– Asta aș vrea să știu și eu.
– Ești un nucleu? O iluzie? Prăpastia în care se pot arunca oamenii ăștia? Un balsam care tratează ori stimulează orgoliul, hrănindu-le mândria masculină? Un vânător, un călău? O victimă?
– La un moment dat toți oamenii ăștia par să îmi crească respectul de sine. Să mă confirme. Îmi spun că merit să mi se ofere, să mi se pună la dispoziție, să roiască în jurul meu. Îi posed, oferindu-mă lor. Îi țin apoi prizonieri, îi văd umblând după mine, o armată întreagă. Sunt unul mai frumos ca altul, se întrec în bogăție, în virilitate, în promisiuni și inițiative.
– Și tu devii mai bogată? Lumea pe care ți-o întind la picioare îți e de ajuns?
– Deloc. De asta tot caut, am mereu nevoie de alții, acumulez, armata mea crește.
– Pentru care bătălie?
– Asta nu am reușit să aflu. Nu înțeleg care e dușmanul, habar nu am ce luptă duc. Cred că îmi plac doar parcursul, focul de tabără și paharul de vin din fiecare seară, jocul, care credeam că e gratuit.
– Și disperarea e gratuită.
–De asta mă tem. De ce ar rămâne dacă ei toți ar dispărea într-o zi. Dacă mă trezesc singură, într-o seară, lângă un foc de tabără pe care trebuie să-l alimentez și în flăcările căruia mă oglindesc. Cine sunt eu, dacă nimeni altcineva nu e lângă mine. Dacă mi se strică telefonul și nu mai aud nicio voce, nu mai primesc niciun mesaj. Dacă muzica tace. Dacă lumea fuge de mine sau adoarme deodată. Cine sunt eu, dacă privesc înăuntru, dacă rămâne doar nucleul, regina detronată nu mai are slujitori, carcasa nu mai face doi bani, unduirea feselor mele nu mai amăgește pe nimeni?
– Dacă nu mai e nimeni să-ți spună ceva amuzant? întrebă el, râzând.
– Exact.
– La asta m-am gândit și eu, zise Victor. Nu mă încadram nicicum în seria aceea interminabilă de admiratori, nu aveam niciuna din calitățile lor. De aceea nu ai știut niciodată prea bine unde să mă poziționezi, cine eram eu pentru tine, de ce țineai cu tot dinadinsul să mă păstrezi aproape. De ce m-ai făcut să asist la tot spectacolul, la defilarea continuă, la adevărurile care-mi spuneai că sunt percepții greșite. De ce am rămas în spirala asta de sublim și grotesc.
– Pentru că îți era sete. Și căutai fântâna, crezând că are apă vie. Dar nu a avut niciodată.
Orga tăcu. Se îndreptară spre Podul Minciunilor, traversând straturile succesive de lumină și întuneric. În clădirea restaurantului din colț, chiar lângă pasajul spre Piața Mică, era plin de oameni, dansau exuberanți, săreau, cu mâinile întinse în sus, râdeau, se îmbrățișau, se sărutau. Păreau să strige, dar nu se auzea nimic nici din muzică, nici din strigătele lor. Era un imens joc de mimă, o bucurie artificială, parcă regizată. De altfel, când se apropiară de fereastră, să vadă mai bine, lumina se stinse. Puseră palmele pe geam și priviră înăuntru mesele goale, scaunele ridicate deasupra, podeaua perfect curățată.
Pe pod, se aplecară peste balustradă. Drumul devenise, cine știe de când, albia unui râu care venea dinspre Turnul Sfatului, prin cele două pasaje. Era o apă surprinzător de limpede, se duseră pe cealaltă parte a podului și se uitară după ea cum curgea ordonat, pierzându-se în Orașul de jos, către strada Ocnei. Se uită spre Victor, cu ochii arzând și el vru să-i explice.
– Nu, îi strigă ea, acoperindu-i repede gura cu palma. Nu-mi spune încă! și el o ascultă liniștit, zâmbitor, aplecându-se înspre apă.