Când zici Andrei Șerban, zici Trilogia Antică, zici Medeea și alte câteva titluri de spectacole greu de uitat și de ignorat, din anii ’90, la Teatrul Național din București, al cărui director a fost pentru scurtă vreme. Prea scurtă vreme, pentru că o răscoală a unor actori de tip Draga Olteanu-Matei și Florina Cercel, a făcut ca marele regizor să părăsească direcția Teatrului Național București. Pentru spectatorii mai vechi, numele lui amintește și un spectacol din ani îndepărtați, când, abia ieșit din Institutul de Teatru, azi UNATC, a făcut dintr-o piesă conformistă, Șeful sectorului suflete, ceva absolut mirobolant, cel puțin pentru anii aceia. Pe urmă, Andrei Șerban a scăpat din mlaștina ideologică în care se scufunda teatrul românesc, supus diverselor „comisii”, la fiecare spectacol. După ce a plecat la New York, i s-a deschis în față o carieră internațională, fiind prețuit de mari oameni de teatru, printre care Peter Brook. Întoarcerea sa în patria inițială, atunci când comisiile ideologice (de altădată) decedaseră și păreau că n-or să mai reînvie niciodată, a prilejuit ore de fericire spectatorilor fără prejudecăți.
În seara de 28 februarie, anul acesta, a avut loc premiera noului și admirabilului său spectacol, cu A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, în sala Studio a Teatrului din Constanța, improvizată vizavi de sediul obișnuit, aflat în renovare. Andrei Șerban a pus de vreo trei ori în scenă această piesă, așa cum a declarat el însuși, la mari intervale de timp, chiar de 15 ani, și de fiecare dată a descoperit în textul shakespearian cât e de actual acesta chiar pentru momentul respectiv.
Piesa oferă, într-adevăr, așa cum a demonstrat noua sa montare, un larg spațiu de desfășurare a imaginației regizorale. Subiectul e cunoscut de toată lumea, dar îl vom rezuma pentru a demonstra afirmația de mai sus, privitoare la actualitatea perpetuă a bardului. Viola, o fată de condiție bună – după criteriile acelei vremi, nedefinită, dar îndepărtată – călătorind pe o corabie care naufragiază, e aruncată de furtună pe un mal necunoscut, care se vădește a fi, nici mai mult nici mai puțin, decât Iliria (geografia lui Shakespeare!), unde e silită să se dea drept băiat, sub numele Cesario, pentru a se angaja la Ducele locului: Orsino. Femeia din Cesario se îndrăgostește însă nebunește de stăpânul său, dar nu poate refuza să fie trimisă de stăpânul său la contesa Olivia, pe care Orsino o iubește la nebunie. Dar Olivia, la rândul său, îl îndrăgește pe Cesario și îl respinge pe aspirantul Orsino. Însă la grațiile Oliviei râvnește și Malvolio (nume ușor de tradus: răuvoitorul), șef al servitorilor acesteia. Farsa pe care i-o face un fel de damă de companie a contesei, Maria, a produs, de-a lungul timpului, reprezentări de mare haz, rezultate ale unor imaginații regizorale dezlănțuite. Îmi amintesc de celebra scrisoare de nu știu câți metri, de la Bulandra-Icoanei, din spectacolul început în 1972 de Aureliu Manea, fostul coleg de Institut al lui Andrei Șerban, și continuat de Liviu Ciulei, care, însă, nu a semnat producția, preferând formula „colectivă” (regie sau producție). Fratele geamăn al Violei, naufragiat și el cu aceeași corabie, tot în Iliria (sic!), apare atât pentru a rezolva drama amoroasă a Oliviei, cât și pe aceea a ducelui, care, brusc, schimbă cursul (ca să ne exprimăm marinărește) spre Viola. În spectacolul lui Andrei Șerban de la Constanța, Malvolio își justifică numele, în final, prin teribila sa răzbunare pentru farsa care i s-a înscenat.
A 12-a noapte extinde parcă simplul subiect la rolul femeii în societate, într-o vreme când îi erau interzise o mulțime de profesii, inclusiv aceea de actriță, rolurile feminine fiind interpretate de bărbați. Andrei Șerban a știut să creeze în acest spectacol o atmosferă de eros pulverizat și o aură de fantastic, rezultatul fiind asemănător unui vis din care trezirea e happy. Cristiana Luca, în rolul fetei-băiat, își trăiește rolul cu o delicatețe și o sensibilitate aflată continuu pe muchia dintre masculin și feminin, cu un talent evident, în timp ce Mihaela Velicu, în rolul contesei, creează tipul de femeie adultă, hotărâtă, acționând sub impulsul sentimentelor ei.
Avem, ca de multe ori în piesele lui Shakespeare, câteva personaje, ca să zicem așa, obligatorii, cum e cuplul de bețivi, Sir Toby Belch (Liviu Manolache, foarte expresiv) și Sir Andrew Aguecheek (Cătălin Bucur, alt tip, dar aceeași trăire a rolului), bufonul Feste (Ștefan Mihai, entuziasmant comedian și cântăreț), precum și o damă de companie sau cameristă, Maria, autoarea scrisorii care-l induce în teribilă eroare pe Malvolio, interpretată de Ecaterina Lupu cu o energie și într-un ritm frenetic. Marian Adochiței a fost un Malvolio admirabil în seara de 28 februarie, urmând ca a doua zi, într-un spectacol pe care nu l-am văzut, rolul să fie preluat de Emilian Oprea. Dar și rolurile mai mici, mai puțin tipice, sunt compuse de actori tineri sau nu tocmai, cu un talent ce frizează uneori virtuozitatea. În toată această creație gândită de Andrei Șerban, un regizor care nu se mulțumește cu ceea ce am putea numi regia leneșă (ca să pastișez un termen al lui Ion Barbu țintit spre creația unui ilustru confrate, „poezia leneșă”), evitând simpla reproducere a conceptului de la o producție la alta, descoperind de fiecare dată alte fețe și alte sensuri ale unui text cum e această piesă, considerată în general, superficial, o simplă comedie a încurcăturilor.
Nu trebuie omisă concepția scenografică, creatoarea cadrului potrivit pentru ce se întâmplă, felul cum e împărțită scena, într-un fel de cloisonné, pereții căruia, abia sugerați, delimitează spațiile în care evoluează actorii, lateralele sugerând marea unde se produce furtuna în urma căreia naufragiază corabia cu pricina, aruncându-i pe țărmul Iliriei (sic). Pereții din jurul scenei sunt aboliți, fiind doar sugerați de fâșiile lucitoare de plastic, prin care se poate intra din orice parte, parcă pentru a sugera ideea că te poți aștepta la orice într-un asemenea spațiu, în fond deschis, de fapt asemenea celui din vis. Creatoarea decorului este Carmencita Brojboiu, ca și la Oedip, extraordinarul spectacol de la Bulandra al lui Andrei Șerban, selectat la premiile Galei UNITER de anul acesta.
Finalul spectacolului este unul neobișnuit: crunta răzbunare a lui Malvolio pentru bătaia de joc al cărei subiect gras a fost, se transformă într-o canonadă războinică, fum/noapte și ceață, căreia îi cad victime toți cei din scenă, urmând un fel de noapte valpurgică, ce ne proiectează pe toți, actori și spectatori, într-o post-viață, dacă tot sunt la modă post-urile. Astfel, sensul spectacolului trimite cu gândul la ideea că, după toată această veselie muzicalizată, după erosul ce rătăcește de la unul la altul, urmează un final tragic, într-o vreme când lumea e zguduită de războaie adevărate. Din păcate.
În final, la ovațiile publicului, directorul teatrului, regizorul Erwin Șimșensohn, i-a prezentat pe toți cei care au contribuit la crearea spectacolului, alături de echipa artistică, mașiniștii, plasatoarele, într-un gest admirabil de dreptate care li se face la fiecare premieră.
Addenda. Când tocmai dispăruse celebra „comisie ideologică”, compusă din activiști de partid și „oameni ai muncii”, care se exprimau despre ceva pentru care nu aveau nici o pregătire, măcar sufletească, Andrei Șerban, ca și atâția alți artiști de valoare din lumea aceasta, a dat de noua variantă de cenzură, aceea izvorâtă din așa-zisa corectitudine politică. Una care nu admite, teoretic, nici o discriminare, dar discriminează de zor după criterii precum atitudinea față de sex/pardon gen, vârstă, ca să nu mai spun față de un concept (cel de rasă) aplicat oamenilor, abolit în gura mare de lumea de azi, scos însă la lumină de anti-rasiștii de ocazie, noii cenzori.
Despre noua cenzură, Andrei Șerban a ținut să vorbească în discursul ținut la Universitatea din Constanța, unde i s-a decernat titlul de doctor honoris causa. Nu înainte de a sublinia că trupa de la Teatrul din Constanța este una foarte bună, ceea ce au putut vedea și spectatorii de la premieră. Fiind un artist care are experiența Americii de câteva decenii, poate mărturisi pentru ceea ce se întâmplă în prezent:
„Când am ajuns în Manhattan, la 26 de ani, scena era o tribună a libertății. Am descoperit la Teatrul La Mama, în East Village, un grup pestriț de artiști tineri boemi veniți din toate colțurile lumii. Ce făceam împreună era extraordinar. Formam o comunitate a artei fără frontiere, în sânul căreia diversitatea era ceva natural, și descopeream un teatru cu adevărat universal, vibrant, exploziv, emanând o energie socială armonioasă. Arta era un spațiu al imaginației, era inclusivă în mod organic, fără impuneri demagogice. La sfârșitul anilor ’60, zicala ‘America e țara tuturor posibilităților’ devenise pentru mine experiență trăită. Era perioada protestelor contra războiului din Vietnam, a tulburărilor sociale din Chicago, așa că vedeam peste tot exemple vii ale respectării primului amendament din Constituția americană – dreptul la free speech – exprimare liberă. Azi amendamentul e același, dar libertatea de expresie e încălcată pentru cei care nu sunt de acord cu noii activiști bolșevici. Un semn al apariției corectitudinii politice e direct legat de momentul când oamenilor a început să le fie teamă să continue să-și exprime liber opiniile dacă nu sunt cele considerate acceptabile, impuse de ideologia woke.
Culmea culmilor, chiar și Shakespeare, regele teatrului universal, e atacat azi ca fiind misogin, rasist, de dreapta etc. Presimt că începe să ne fie frică să jucăm Shakespeare ca să nu fim acuzați de reacționarism. Dar Peter Brook, cel care l-a înțeles pe bard mai bine decât oricine, ne-a arătat prin marile sale spectacole în ce fel Shakespeare e mereu profund actual, mai actual, înțelept și lucid decât oricare autor în viață.
Și piesa sa la care lucrăm acum (26 februarie 2024 – nota mea, N. Pr.), aici la Constanța, A douăsprezecea noapte, îi confirmă actualitatea: aparent o comedie, poate fi extrem de amuzantă, poetică și onirică, dar atinge și întrebări și teme grave ale timpului nostru, spre exemplu dualitatea ființei, rolul femeii, ambiguitatea sexelor, genul, LGBT, dar și nebunia și orbirea dragostei, sau tentația puterii, fie politică, fie sexuală.”
Regret că spațiul nu ne permite să reproducem și partea de „profesiune de credință” din discursul marelui regizor și profesor de teatru, dar mă consolez: tot acest discurs poate fi găsit pe internet.
Revenind la premiera din 28 februarie, iată și caseta tehnică a spectacolului:
A douăsprezecea noapte de Shakespeare (traducerea făcută de „noi”, mi-a spus regizorul), Regia: Andrei Șerban. Regizor asociat: Dana Dima. Scenografia: Carmencita Brojboiu. Distribuția: Orsino – Andrei Bibire; Viola – Cristiana Luca; Sebastian – Theodor Șoptelea; Antonio – Iulian Enache; Olivia – Mihaela Velicu; Sir Andrew Aguecheek – Catălin Bucur; Malvolio – Marian Adochiței; Feste – Ștefan Mihai; Curio/O femeie la curtea Oliviei – Alina Manțu, Georgiana Mazilescu; Valentin/Un polițist – Georgiana Mazilescu, Alina Manțu; Căpitan/ un Polițist – Florentin Roman.