Abstracțiuni încălzite temperamental, ondulații care se străduiesc a contura lumea exprimând însă în aceeași măsură o asumare proprie, deschideri spre un orizont intemporal prin care trece suflul clipelor. O perspectivă îngăduind începutului și sfârșitului aspirația spre o coincidență în care materia și palpitul moral se intersectează prea adesea imprevizibil, în care identitatea eului auctorial pare a ceda nu o dată, complezent, în favoarea unui alter ego misterios. Întrebări elementare care dobândesc aerul unor răspunsuri, o neîncetată căutare care duce alternativ la stupoarea sau la iluminarea conștiinței. Iată câteva impresii produse de lectura poeziei semnate de Shanti Nilaya (după cum aflăm din precizarea d-sale, un pseudonim cu etimologie sanscrită a cărui traducere înseamnă „ultima casă a păcii”): „Se scoală trupu-n zori golit –/ Nici os nici vene și nici firea/ Care să lege nemurirea/ De unde tocmai a venit,// Cu așternutul – pat, rutină – / Cu omul vechi ce se știa,/ Și de atâta nou-lumină/ Se scoală trupul altcuiva.// Se cercetează – unde-i mâna?/ Unde-i ideea, planul meu,/ Unde e-acel ce se culcase/ În seara dusă? Unde-s «eu»?” (Mă dau pe mine la săraci). Poeta aplică o tactică a mișcării dinspre un centru enigmatic înspre zonele marginale, înregistrând ceea ce i se pare relevant în acest chip. Cu toată relativa abundență a versurilor, multe dintre ele posedă nota unor apoftegme sau definiții: „Ce este poetul?/ Fluxul care colectează tot suflul lumii/ Când acesta o pârjolește prea tare?/ Deșertul care se așterne în fața ploii/ Când preacurata se transformă în potop?/ Sau, poate, în marea logoree a definițiilor,/ Să fie poetul făcătorul de lumi/ Când lumea uită cum se amestecă lutul – / apă și deșert,/ întru Nașterea lumii din nou…” (În marea logoree a definițiilor). Un badinaj între epoci și spații poate constitui prilejul unor incertitudini, care însă, grație deciziei expresive de care au parte, virează înspre ironie: „Își va aminti, însă, Noua Antichitate/ la timp potrivit/ că istoria se repetă?/ Refăcând Dialogul lui Platon,/ înțeleptului îi va fi părând/ iar și iar/ ca Poetul să fie/ excomunicatul orașului/ pe criterii de simplitate./ Ah, sacra urbis!/ Oare, ce perfecțiune să fie aceea/ care are nevoie de martor/ Altminteri, comod ar fi/ – despre a Scriiturii Perfectă Republică – /să închidem coperte uriașe de carte/ pe care nimeni,/ niciodată nu o publică” (ibidem).
O atare mobilitate speculativă devine un constant izvor liric. Nici încredințarea, nici dubiile nu se pot fixa, astfel încât postura curentă devine o inteligență grațioasă, o spontană asumare a diversității vivante. Posedând cumva în subsidiar fluxul seducției feminine? Senzualitatea prezumată se retrage în travaliul verbului, devine o voluptate a formei: „La Sfânta Liturghie,/ Ca să astâmpăr vânt ce îmi bătea/ (ori să m-adoarmă, ori să mă-mbie)/ În geam de gânduri, lemn de poartă grea,/ M-am așezat cu aripa cea arsă,/ Prin ani – și de căldură și de ger – / Spre strada unde îngeri pun o farsă/ La cale iar: un nou Prolog în Cer…” (Cu mir turnat în chip de antidot). Asociindu-și tentația faustică: „La ora cea de taină,/ Când despre Faust glas ca de copil/ Mi-a spus că dintre pagini rupse hora/ Capcanei veșnice lui Satanail” (ibidem). Mai peste tot ambiția complexității, un respectabil număr de factori antrenați într-o jonglerie a intelectului. Imaginea de căpetenie e cea a situării ființei într-un centru absolut de pe poziția căruia e cu putință abordarea convenabilă a locurilor secunde. Rezultatul, un soi de comeraj inspirat de acestea: „Ca o derulare de film în sens invers – / antiscenariul fiecărei piese de teatru,/ al cărei obiect/ nu mai pornea de la meșteșug,/ poveste scriitoricește trudită,/ ci de la substanțialul concret – / nimeni nu mai avea nevoie/ de jelitorii de semne,/ nici de pagini,/ verbele și atributele se extrăgeau/ îndărăt din imagini” (A doua încuvântare). Nu fără năzuința spre un rod ideal, „din adânc de ecou/ încuvântând lumii uituce, profane,/ omul cel nou” (ibidem). Relativ, deoarece există o ospitalitate oferită secvențelor trecutului, de la incrustațiile mitologice până la referințele la opere literare. Introducând eleganța unei scuze („Ieri/ Nu aș fi vrut/ Ca istoria mea veche/ S-o scrie Herodot,/ S-o deslușească Socrate/ Cu degete răsfir pe eternitate,/ Crezând că dintre-acestea la un loc/ Ea,/ Lumea viitoare-ar învăța/ Cum masca tragediei/ Aievea se lipește de un chip” – Literatura mare perechile-și ucide), autoarea socotește de cuviință a-și înscrie sentimentul pe fundalul compact al timpului istoric: „Dar cugetând,/ De când ai apărut în viața mea/ Văd cum istoria își derulează lung reversul./ Maure Desdemone-și trec inversul prin sufletu-mi. Și-atât de mult aș vrea/ Iubirea ta egală cu a mea/ Să-ntreacă-n mine simpla rătăcire,/ Să-mi pună țel,/ Să desconspir de astă-dat’ năpasta – / povestea de iubire-n lumea asta/ S-o chestionez cu al Isoldei gând” (ibidem). Sau, mai aproape, o evocare a unui personaj tolstoian: „Mă pierdusem printre macii/ Annei Karenina/ Căzusem pe linii ferate./ Și fiecare dintre ele era hartă vie,/ Murmur tânguios ce chema/ Spre tărâmuri în răstimp necălcate.// Să văd forma sânului ei stâng,/ Urcam deal săgetat verde-crud/ de un tren – /atât de crud față de atâta verde” (De lanul florilor roșii, dați seama…). Intervenind o insolită identificare proprie cu însuși trenul asasin: „Tocmai atunci,/ deodată cu acei nori fără număr,/ precum trenul i-am trecut Annei/ peste dealurile înverzite,/ peste păr,/ peste umăr…” (ibidem).
În bogata textură a raportărilor posibile, istoria rămâne un mediu extrem de vivace prin mișcările sale înscrise fantast în planul prezentului. Un reper în măsură a îngădui un altul mai profund. Emoțiile trecutului capătă o mistică intonație: „Am spus din nou să se facă lumină/ și lumină se făcu în acel ținut./ Mă asiguraseși că suntem învestiți cu/ toate puterile,/ cu o dulce râvnă…/ iar eu am crezut.// Am chemat în fața mea norii,/ ghiocul și soarele/ în ramuri de eucalipt agățat./ Au venit mai apoi păsările cu aripi largi,/ adăpostitoare…/ Și iarăși nume le-am dat” (Cu o palmă mai sus). Dar și aici intervine o relativizare cochetă. Părăsind solemnitatea, autoarea intră în postura unei mondene cu asemenea ludice reticențe: „«Dar ce faci, Doamne, intri-n Raiul meu?/ E un Rai în care de trei ori pe zi/ (Așa cum am eu chef!)/ Se beau cafele/ Din cornul abundenței de la stele,/ Și mă-mbogățesc ca oamenii…/ În locul meu, nici Tu nu te-ai primi!// E-un Rai în care nu prea fac curat/ Și nu primesc nici musafiri,/ Nici critici./ Dar spune-mi, Doamne, vrei să mă verifici/ Sau vrei de hărnicie să mă scuturi,/ Când treabă fac – pe-un scaun gol pun fluturi»” (Confruntarea cu limita). Pentru a se răsuci în alt moment către dăruirea extatică: „Lasă-mă, Doamne, să recunosc/ Așa cum Mântuitorul își cunoștea rănile/ Dinainte să i se fi născut./ Așa cum ochii – / planete ale Cuvântului Tău – / Își cunoșteau orbitele,/ Înainte ca privirea să își țâșnească/ Strigătul cocorului mut!” În cuprinsul poeziei noastre tinere devenite un cor cu un număr impresionant de voci perceptibil ca atare, Shanti Nilaya are șansa rară a unei prezențe distincte. O siguranță a formulei caracteristic ritmate și rimate, o tentație de-a ajunge la izvoarele poeziei prin savanta abordare a acesteia, printr-un melos sever ce ni-l reamintește pe autorul Jocului secund. Să mai afirm că e deja în măsură a ne cuceri?
Shanti Nilaya, Dezlegarea de Ulise, Editura 24 ore, Iași