Adrian Lesenciuc – reinventându-se mereu – surprinde din nou cu acest volum de poezii, george & generația g, apărut la Editura Aranca, în anul 2023. Într-un fel era de așteptat să vină cu ceva nou, cunoscând caracterul proteic al personalității sale, scriitor care străbate cu o egală ușurință teritoriile literare de la poezie la roman, de la eseistică la publicistică, de la istoria literară la lingvistică. Cu toate acestea, speram să-l regăsesc pe cel pe care aveam impresia că-l cunosc foarte bine, cu motivele sale literare cunoscute, cu limbajul lui original, cu noutățile de formă și de stil.
Axioma unui déjà-vu mi-a fost infirmată radical de această nouă carte. Adrian Lesenciuc este aici cu totul altul. Ca să te poți apropia de el, trebuie să uiți tot ce a scris până acum și chiar tot ce s-a spus despre el în timp. Este – cred – pentru prima dată în spațiul nostru literar când este transfigurat artistic – într-o viziune originală, trecută prin filtrul unei sensibilități auctoriale – universul poeziei noastre actuale.
Noutatea volumului vine în primul rând din originalitatea sa, atât sub raportul tematicii cât și al stilului. Este, cred, printre puținele volume de poezie în care întâlnim un singur personaj, în care întreaga osatură a volumului se sprijină pe un singur pilon. Cine este acest personaj, ne-o spune autorul încă din prima sa poezie: este „poetul/ cu tăișul hârtiei pe gâtul poemului”. Trebuie făcută precizarea că în orizontul scriitorului nu se află doar poetul cu har, poetul autentic, ci și toată stirpea de veleitari, de poeți obscuri cu ifose și pretenții de artiști, care tinde să sufoce canavaua literaturii.
Dacă nu ar fi scris într-o notă ironică, s-ar putea crede că întregul volum nu este altceva decât o artă poetică extinsă, care și-a propus să epuizeze tot ceea ce se poate spune despre poezie și menirea poetului. Dar nu este deloc așa: eroul (eul poetic) devine personaj al unei distopii, al unei lumi care și-a pierdut reperele culturale, iar artistul și poezia sa au devenit prezențe desuete, anacronice. Ființa poetică are toate datele unui narator omniscient și omniprezent (ca într-o proză), de aceea o să-l numesc POETUL. El nu mai este zeul care aduce clarificări sau dă sentințe absolute. Viața lui este demitizată, văduvită de aura ei luminoasă, încântătoare. Cât despre poetul-veleitar – căruia i se conferă un loc aparte în economia volumului –, în jurul lui se țese o întreagă comedie, onorabilul devenind un fel de Sarsailă-autorul, care-și compune o mină de scriitor cu faimă, de poet autentic.
Anecdotic vorbind, volumul ar fi putut fi scris tot atât de bine de un analist oarecare, de un observator atent, care are unele informații despre viața literară și care privește dezinvolt în ograda poeziei și descoperă cu stupoare o faună amuzantă care se mișcă haotic, care încearcă să se salveze și aleargă înnebunită după glorie. Din fericire (sau nu) lucrurile nu stau așa: istoria aceasta se scrie din interior, de un mânuitor al condeiului, chiar de un poet, și cu atât mai mult adevărurile ce ies la iveală sunt mai credibile, mai crude, mai eclatante. În desfășurarea nu tocmai liniștită a vieții noastre literare, traversată de cutremure și polemici mai puțin cordiale, e greu să mai găsești o oază de liniște, de lumină și culoare. Cu bună știință (sau fără să vrea) Adrian Lesenciuc intră în siajul opiniei generale despre viața literară de azi, ajungând să parodieze universul poetic actual. O face însă cu har, cu un umor fin, cu oarecare condescendență, știind că viitorul va alege ce este valoros și ce nu. Ca autor viu, activ, care se mișcă cu dezinvoltură în mediile literare de la noi, Adrian Lesenciuc a ajuns să cunoască bine climatul artistic actual și pe scriitorii noștri. De aici finețea, adâncimea și clarviziunea cu care e ilustrat acest univers.
E poate momentul să amintim că una dintre trăsăturile dominante ale volumului său de poezii este caracterul ludic al scriiturii. Autorul pare a cocheta cu o idee gravă, pe care o ascunde cu abilitate, lăsând impresia că se joacă pe strunele unui instrument dezacordat. Și toate acestea într-un limbaj voit prozaic, care nu se mai închină la formele clasice ale poeziei. Așadar, discursul lui preia acum datele limbajului specific oralității, distilând în el și nota sa umoristică. Un ochi atent va descoperi și un gen de ingenuitate, de prospețime, care susțin la cote maxime efectul ironic al limbajului. Și, așa cum observa Irina Petraș într-o notă pe marginea volumului gEneida, „Toate astea, într-o elegantă limbă românească, atât de bine și bogat stăpânită, încât își poate îngădui și să se lase cu încântare în voia jocurilor ei de sonuri și cuvinte”.
Aproape tot ce mișcă în acest volum stă sub semnul derizoriului, al perisabilului, al efemerului. Deși scrisă și ea în același registru, poezia (IV) ar putea fi citită ca o artă poetică. Mai întâi aflăm că viața poetului este un calvar: „poetul suferă ca un bou/pentru toate nimicurile lumii…/ adulmecă mirosurile fetide și le îndulcește/ în pagini cum ar acoperi amăreala pastilelor”. Sensibilitatea sa este mereu agresată de fizionomia derizorie a cotidianului: „poetul simte și suferă/ închide în sine totul până la limita/ elastică/ a propriului suflet”. Visurile, speranțele, dorințele eului liric sunt și ele transpuse în același registru ironic, ludic. Poetul se iluzionează că lumea îl ascultă, că suferă alături de el, că vorbește în numele tuturor, reușind să sensibilizeze sufletele cititorilor săi, că limba sa devine „o comoară în adâncuri scufundată/… e numai miez și gust/ e simț fără umbra rațiunii” (VII). Alteori tonul devine sarcastic. Acum în bătaia armei se află veleitarii, poeți ratați, care-și suflecă mânecile cu încântare la fiecare vers făcut. Unii sunt sponsorizați de la partid: „poeta firavă e destul de tare/ că ia bani de la partid/… și poetul ăla mic e mare/ că partidul îl umflă/ dar se umflă și el singur în pene” (XXI). Nici editurile și criticii literari nu scapă de ironia acidă a autorului. Analiștii au devenit complezenți, cronicile lor literare s-au transformat în inepți ditirambi pe marginea volumelor comentate. „Poetul – se spune – e musai să-și facă editură…/ și să publice tot ce crede el despre regenerarea literaturii. Dar mai ales să-i publice pe criticii mai mari și mai mici/ care prin editura poetului vor deveni cu siguranță mult mai/ mari și mai vizibili”. Cu timpul, aceștia „se vor preface în statui/ care se înalță pe soclul propriilor cărți/ la care vor veni să depună flori babele/ în așteptarea publicării unor alte cărți/ la editura poetului” (XIV). Demersul artistic și munca poetului devin, inevitabil, perisabile – se pierd și ele, fără dubiu, în anonimat: „poetul scrie în tinerețe/ dintr-un foc/ trei poezii dedicate iubitei/ dar timpul trece/ iubita se schimbă/ iubirea veșnică se zbârcește/ pielea poeziei face riduri/… zilele trec/ trec și iubitele ca nori lungi pe șesuri/ ridurile se adâncesc/ poezia se chircește într-un sertar” (XV). Discursul poetic glisează spre anecdotic, spre calambur. Realizat sub forma unui dialog imaginar (XXVI) – sau nu –, cu un public ipotetic, ființa poetică face mărturisiri despre reacțiile stârnite de lectura poeziilor sale. Cei care nu erau vizați s-au amuzat și s-au bucurat că nu erau poeți: „și cei care nu erau poeți au râs/ și au zis/ ce bine că nu suntem poeți/ că iată ce ne-ar fi așteptat”. Ceilalți (posibil autorii ratați) l-au privit cu suspiciune și l-au persiflat. Ei s-au întrebat – vizibil deranjați – cine sunt poeții ridiculizați și de ce tocmai el se sustrage grupului acestora: „nu uita că și tu ești poet/ îmi zice unul/ și că lucrurile nu rămân așa/ o să ți se întoarcă”…
Acuzat că e prea prozaic, că scrie prost, că e ratat și misogin, poetul, care și-a îngăduit să-și citească poeziile în fața lor, devine ținta ironiilor și a invidiei, a glumelor răutăcioase ale celor care îl ascultă: „tu nu ești decât prost și nesimțit și plin de tine”. Morala poemului (dacă putem spune așa) vine la final când, întrebat de o ziaristă sașie ce a vrut să spună, răspunsul apare ca o axiomă: „am vrut să spun că poeții sunt destui/ dar poezia a mai rămas puțină/ pe fund/ iar când poeții caută poezia/ se apleacă să o vadă/ și scriu despre fund”. La sfârșitul lecturii ai sentimental că totul a fost spus, că nimic nu a rămas neatins din iluzoria viață a Poetului.
Întregul volum spulberă orice imagine idilică a universului poeziei de la noi. Ba mai mult – la o lectură mai atentă –, putem descoperi că discursul poeților s-a mutat pe rețelele sociale, acolo unde abundă comentariile complezente, laudele reciproce, acordarea de premii literare sui generis, verdicte ale unor critici care descoperă talente peste noapte, fotografii și chipuri ingenue de poeți apăruți de nu se știe unde etc. Imaginarul poetic rămâne mereu același, iar timbrul ironic (dar și autoironic) nu se schimbă deloc. Bănuim că în spatele acestei ironii mușcătoare se ascunde, poate, amărăciunea poetului care-și vede confrații în situații deloc măgulitoare, iar poezia în pragul degradării. Să fie, oare, începutul unei distopii în lumea literară – așa cum spuneam la început – care se lasă întrezărită în subtext?
Adrian Lesenciuc, george & generația g, Editura Aranca, 2023