Unul dintre cele mai cunoscute episoade care au urmat Războiului Troian este cel care prezintă soarta lui Agamemnon. Acesta, ajuns acasă victorios după zece ani de lupte, va fi ucis de soția sa, Clitemnestra, și de Egist, amantul acesteia, urmând ca mai târziu fapta să fie răzbunată de către Electra și Oreste, copiii lui Agamemnon. În Odiseea lui Homer, Egist e prezentat drept marele instigator, făcându-se vinovat mai întâi de seducerea Clitemnestrei, iar apoi de dorința nestăpânită de acaparare a puterii (și averii) regelui din Micene care condusese flota grecilor spre Troia. E drept că, în conformitate cu unele opinii exprimate mai mult în șoaptă de supușii lui Agamemnon, Egist avea și alte motive pentru planul pe care îl urzise, căutând el însuși răzbunarea, câtă vreme, cu ani în urmă, doi dintre frații săi fuseseră uciși cu cruzime chiar de către tatăl lui Agamemnon…
Câteva veacuri mai târziu, în Orestia lui Eschil, figura de prim plan a acestei istorii va fi regina Clitemnestra, care, după ce își întâmpină aparent cu bucurie soțul reîntors triumfător acasă, îl ucide, aceeași soartă având-o „soția de taină” a acestuia, Casandra, pe care Agamemnon o adusese cu mândrie cu el, ca pradă de război de la Troia. Spre deosebire de Homer, Eschil a evidențiat, printr-o excelentă intervenție a corului, motivul pe care îl avea Clitemnestra pentru a pune la cale (și a duce la îndeplinire) astfel de fapte: ea nu putuse uita cum, înainte de a porni spre Troia, pentru a se bucura de ajutorul zeilor și de vânt prielnic, Agamemnon o sacrificase pe Ifigenia, fiica sa mai mare. Prestigiul lui Eschil va impune, astfel, versiunea aproape canonică a acestor evenimente, care vor determina un șir de răzbunări sângeroase și de suferințe ale personajelor implicate. Căci, în a doua parte a Orestiei, Electra și Oreste, reuniți după mulți ani, vor plănui, iar apoi vor pune în practică, răzbunarea tatălui lor, ucigându-i pe Clitemnestra și Egist (pentru ca în ultima parte a trilogiei, Oreste, urmărit de nemiloasele Erinii, să fie judecat, apoi achitat cu ajutorul lui Apollo). Atrași de subiect, Sofocle și Euripide vor relata (și rezolva) fiecare în felul său tensiunile din familia regală, precum și problema deloc simplă a răzbunării, iar viziunea lor, mai cu seamă în ceea ce privește construcția personajelor feminine, se va impune până în perioada Renașterii, ajungând, apoi, la dramaturgii secolului XX, precum Eugene O’Neill, Jean Giraudoux sau Jean-Paul Sartre. Iar dacă Electra lui Sofocle e opusul celebrei și generoasei Antigona a aceluiași dramaturg, protagonista mânată parcă doar de dorința de răzbunare din tragedia lui Euripide tinde, prin complexitatea psihologică pe care o demonstrează, dar și prin subtilele explicații pe care le oferă spectatorului, spre sfâșierea lăuntrică a unei eroine moderne, puse mereu sub semnul nevoii de acțiune și de transformare interioară.
Cunoscând perfect aceste detalii, Colm Tóibín se apropie, la rândul său, de povestea lui Agamemnon, a Clitemnestrei și a copiilor lor, marcați, cu toții, de un tragic destin. Casa numelor, romanul pe care scriitorul irlandez l-a publicat în anul 2017 (apărut în limba română la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, în excelenta traducere semnată de Mihnea Gafița, cel care ni-l oferise, cu un an înainte, și pe Magicianul aceluiași autor irlandez!), propune o versiune sensibil diferită în privința detaliilor și motivelor pe care le au personajele de a acționa așa cum acționează în anumite circumstanțe – ele rămânând, în linii generale, cunoscute cititorilor. Aceasta pare a fi, de altfel, și principala dificultate pe care a trebuit s-o rezolve autorul, câtă vreme accentele mai mult sau mai puțin evident realiste ale prozei sale și aplecarea sa spre analiza de factură psihologică au vizat, în romanele lui de până la House of Names, încercarea de a prezenta cât mai convingător personaje (sau personalități culturale) apropiate de epoca modernă ori contemporană, deci, diferite structural (și funcțional) de schematismul adesea rigid al eroilor tragici. În plus, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că modelul orestic, atât de frecvent reluat, reimaginat și reinterpretat de scriitori din spații culturale diferite, în diverse perioade, a ridicat suficient de multe probleme oricui a încercat să-l repună în discuție. Astfel, pentru a reuși să echilibreze tonul, dar și teribilele întâmplări care au marcat familia lui Agamemnon, Tóibín oferă posibilitatea personajelor sale de a-și rosti chiar ele povestea, uneori cu accente dure, care ne duc cu gândul la picturile lui Goya – așadar, cititorul va avea în față atât versiunea Clitemnestrei, cât și pe aceea a Electrei (relatate la persoana întâi), aceste secvențe textuale fiind completate de intervenția la persoana a treia care prezintă, cu glasul unui narator omniscient, istoria lui Oreste. Perspectivele narative alternează și se succed pe parcursul cărții (care e împărțită în mai multe capitole, purtând drept titluri exact numele tragicilor protagoniști, Clitemnestra, Oreste și Electra).
Imediat după apariția cărții, unii exegeți au reproșat, fie și indirect autorului faptul că, cel puțin în primele zeci de pagini, evenimentele relatate sunt asemănătoare până la identificarea completă cu modelul reprezentat de scrierile grecilor antici (Homer și marii tragici), întrebându-se, oarecum retoric, unde și-ar mai putea găsi locul vocea proprie a unui scriitor contemporan în acest context… Și e adevărat că perspectiva Clitemnestrei asupra sacrificării Ifigeniei și a momentelor tensionate care au premers plecarea flotei aheilor spre Troia se situează foarte aproape de ceea ce cititorul știe deja (mai cu seamă unele detalii privind circumstanțele în care Ifigenia ajunge în Aulis fiind parcă desprinse direct din tragedia lui Euripide). Dar, citite cu atenție la detalii, chiar și aceste prime zeci de pagini din Casa numelor demonstrează că, aparent urmându-și îndeaproape predecesorii, Colm Tóibín întreprinde, de fapt, un original și îndrăzneț demers, constând în distanțarea în cheia pastișei ori, în unele momente, a parodiei, de modelele canonice ale anticilor, nimic altceva decât făcuse, încă în perioada antică (chiar dacă, desigur, la alt nivel estetic), Euripide însuși în întreaga sa operă. În plus, dacă prezentarea sosirii Ifigeniei în portul unde vântul încetase să mai bată pare desprinsă direct din Ifigenia în Aulida, scriitorul irlandez încearcă să satisfacă interesul cititorului contemporan pentru detaliile personale, umplând, cum s-ar spune, toate golurile din creațiile antice, și descriind scenele petrecute între cei doi soți, Clitemnestra și Agamemnon, înainte de sacrificarea adolescentei, dar și încercările disperate ale unei mame îndurerate de a-l convinge pe marele Ahile (care îi fusese prezentat drept viitorul soț al frumoasei Ifigenia) să o ajute să-și salveze fiica.
Romanul rămâne, deci, convingător mai cu seamă în prezentarea elementelor de bază ale unei umanități surprinse într-o situație limită, a temerilor, revoltei, deznădejdii Clitemnestrei (care nu asistă în mod direct la uciderea fetei, ci e întemnițată, ca să nu se folosească de vrăjile ei pentru a întrerupe sacrificiul decis de Agamemnon), a spaimei Ifigeniei care realizează că nimeni și nimic nu o mai poate salva, a derutei micului Oreste, rămas singur într-o lume ale cărei reguli îi par, dintr-o dată, de neînțeles. La rândul său, Electra e un personaj uimitor și imposibil de prins într-o formulă ori definiție unică, semănând, pe alocuri, cu un soi de antică Ioana d’Arc, plină de patimă și nestăvilită, mânată de dorința de răzbunare și de justiție, în termenii pe care chiar ea îi definește. Mai puțin teatrală decât în piesele antice ori moderne care au pus-o în prim plan, această nouă Electra impresionează, la rândul ei, în ciuda violenței unora dintre actele și faptele sale, prin dimensiunea sa umană, prin motivațiile atât de caracteristice unei adolescente de vârsta ei – o invidiază pe Ifigenia pentru frumusețe și distincție, deși o iubește nespus, se simte pusă în umbră de măreția Clitemnestrei, e convinsă uneori că dragostea mamei i-l răpește pe Oreste, fratele mai mic. Astfel încât pare mereu sfâșiată între tendințe opuse, dar exact acest detaliu o apropie foarte mult de însăși mama sa, pe care declară că o urăște și că vrea să o ucidă… Totul e spus cu o extraordinară intuiție a importanței aluziei și sugestiei, a limbajului ce are adesea un dublu sens, a descrierii reduse la esențe. Căci, la fel ca în toate marile sale romane, Tóibín nu descrie totul în cele mai mici amănunte, ci descoperă de fiecare dată elementele semnificative, care construiesc, pe nesimțite, o atmosferă unică, ce devine, astfel, cadrul de neuitat al romanului de față. Chiar dacă, e drept, pe alocuri unele lucruri par a duce cu gândul mai mult la peisajul irlandez decât la cel al insulelor grecești…
Stăpânindu-și excelent mijloacele stilistice și formulele de expresie, Tóibín, părând, pe alocuri, cel mai demn cu putință continuator al lui Euripide, descrie extraordinar scenele problematice ale istoriei descendenților lui Agamemnon, desigur, mai cu seamă pe aceea a recunoașterii fraților, după despărțirea lor de ani de zile. Dar, printr-un simbolic transfer al imaginilor și identităților, în Casa numelor, cel care trebuie să-și demonstreze filiația este Leandru, prietenul lui Oreste, cel alături de care fiul marelui Agamemnon cunoscuse, în strania lor ședere în la fel de strania Casă a numelor, situată parcă la marginea lumii (unde tinerii ajung după ce sunt întemnițați din ordinul secret al machiavellicului Egist), prietenia, tandrețea, apropierea reală de o ființă omenească. Iar aici, în Casa numelor, bătrâna care-i găzduiește, le spune povești despre o fată frumoasă pe care o doreau toți prinții, despre un război care a durat ani în șir, despre zei care coboară printre oameni, evidențiind, într-o manieră ce poate fi numită de-a dreptul oblică, o serie de structuri mitico-alegorice consacrate: „Era odată o fată, a început să le povestească, într-o noapte cu o vântoasă teribilă. Și fata asta era cea mai frumoasă din câte fete văzuse oricine vreodată. Despre nașterea ei, părerile erau împărțite. Unii credeau că tată îi fusese unul dintre zeii din vechime, care coborâse din ceruri, luând înfățișarea unei lebede. Însă, indiferent de ce credeau despre tatăl fetei, cu toții știau prea bine cum se numea mama ei. […] – Și cum o chema pe mama fetei? a vrut să știe Oreste. Era și ea vreo zeiță? – Nu, era muritoare, i-a răspuns bătrâna, și iar s-a oprit, dând impresia că se gândea foarte intens la ceva. Era pe vremea zeilor, a continuat apoi. […] Toți prinții și regii voiau să se însoare cu fata. Și s-a convenit că orice pretendent, chiar dacă fata îl respingea, trebuia să jure că avea să-i vină într-ajutor soțului ei, în cazul în care fetei i s-ar fi întâmplat ceva. Ei, și așa s-a pornit războiul. Din cauza frumuseții acelei fete a izbucnit.”
Apoi, Tóibín are un mod cu totul aparte de a umple și alte goluri din povestea antică, care, știm bine, nu preciza niciodată ce se întâmplase cu Oreste în timpul îndelungatei sale absențe de acasă. Însă scriitorul are în vedere, în acest neobișnuit roman, mai mult decât o simplă repovestire a unor consacrate secvențe mitologice sau intrate de multă vreme în patrimoniul cultural al umanității. Căci, într-un interesant articol pe care l-a publicat în The Guardian, el însuși a menționat că una dintre sursele de inspirație pentru elaborarea Casei numelor a fost, pe lângă schema mitică, violența pe care a cunoscut-o atât de bine în Irlanda natală, în anii copilăriei și adolescenței. „Tocmai aceasta”, spune el, „cartea reprezintă dublarea și întărirea simbolică a fascinației pe care am simțit-o dintotdeauna pentru vechile mituri grecești. În Irlanda, știm bine, orice crimă conducea către o alta, și tot așa, într-o înșiruire care, adesea, era imposibil de oprit. În plus, m-a interesat să explorez modul în care oameni altfel pașnici și așezați pot deveni, în anumite circumstanțe, agenți ai unor cruzimi de nedescris. Căci Clitemnestra mea își face griji în mod autentic pentru toți copiii ei, nu doar pentru Ifigenia, ci și pentru Oreste și Electra, chiar dacă cea din urmă nu vrea să accepte acest lucru. Dar, în egală măsură, e capabilă să ucidă și să urzească răzbunări după răzbunări, cu o violență rar întâlnită.” Sigur că Tóibín a urmat, în Casa numelor, și propriul exemplu din Testamentul Mariei (2012), unde reușise să umple alte goluri dintr-o altă istorie celebră a spiritualității occidentale, descriind anii de senectute ai Fecioarei Maria. Iar în acest punct, care, în mod simbolic, conectează cele două creații ale sale, scriitorul a trebuit să rezolve și spinoasa problemă a modului în care, de-a lungul vremii, oamenii s-au raportat la ideile și credințele religioase. Căci, dacă vinovatul principal pentru matricid este, în cazul Clitemnestrei, zeul Apollo (care, știm bine, în tragedia lui Eschil realmente îi cere lui Oreste să ducă la capăt planul răzbunării), rămâne foarte puțin spațiu de manevră pentru analizarea psihologiei personajelor – care riscă să devină simple marionete în mâinile unor zeități nemiloase. Numai că, în Casa numelor zeii sunt, practic, absenți, apărând (dar fără să fie numiți vreodată ca atare) doar în secvențele în care sunt surprinse gândurile protagoniștilor, mai cu seamă cele ale Clitemnestrei, incapabilă să mai creadă în puterea vreunuia dintre ei: „Nu mă mai rog nici unui zeu. Sunt singură printre cei de aici, pentru că nu mă rog și nici n-am să mă mai rog vreodată. În schimb, am să vorbesc în șoapte obișnuite. Am să vorbesc în cuvinte provenite din lume, iar acele cuvinte vor fi pline de regrete pentru ceea ce s-a pierdut. Am să scot sunete care să pară a fi rugăciuni, dar niște rugăciuni fără sursă și fără destinație, nici măcar una omenească, de vreme ce fata mea e moartă și nu le mai poate auzi. Știu, cum nu știe altcineva, că zeii sunt distanți, că sunt preocupați de altele. Că le pasă de dorințele și ciudățeniile oamenilor în același fel în care mie îmi pasă de frunzele unui copac.” În acest fel, Tóibín reușește să rezolve și aparenta inadecvare între cele două planuri de bază ale textului – pe de o parte, intenția de a demitologiza povestea consacrată a lui Agamemnon și a Clitemnestrei, iar pe de alta, de a utiliza mitul antic în întreaga sa complexitate arhetipală (mai cu seamă în ceea ce privește ideea conform căreia răzbunarea determină o altă răzbunare și tot așa, la infinit).
Construită asemenea unei extraordinare punți menite să aducă alături alegoria și realismul, Casa numelor se impune atenției publicului cititor și prin capacitatea remarcabilă a autorului de a crea personaje feminine, iar această caracteristică a scrisului său era cunoscută încă din creațiile anterioare, precum Brooklyn (2009) sau Nora Webster (2014). Numai că, dacă în acestea Tóibín conferea o veritabilă vibrație și aură mitică existențelor unor femei (aparent) obișnuite, în House of Names el inversează, simbolic, procedeul, umanizând toate dimensiunile și figurile mitice ale casei lui Atreu, de la Clitemnestra la Oreste și de la Agamemnon la Ifigenia. Rezultatul va fi o poveste prin excelență omenească în cel mai deplin sens al cuvântului, o poveste despre iubire, trădare, gelozie, pierdere, singurătate și moarte, despre posibila salvare și despre primejdiile cu care fiecare dintre noi ne confruntăm, într-un fel sau altul, zi de zi, uneori chiar fără să ne dăm seama până la capăt.
Colm Tóibín, Casa numelor. În românește
de Mihnea Gafița, București, Editura Humanitas Fiction, 2023